ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7084/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 septembrie 2000 la Tribunalul București, S.A. a acționat în judecata SC T. SA spre a fi obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie bunurile imobile din București, preluate de stat fără titlu, avându-se în vedere că titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat decât acela al societății pârâte în privința terenului și construcțiilor aflate pe acesta. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiunile art. 480 și art. 492 și urm. C. civ., art. 41 din Constituție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La termenul din 22 noiembrie 2000, societatea pârâtă a formulat o cerere de chemare în garanție a Fondului Proprietății de Stat, a Ministerului Transporturilor și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru a fi obligate să răspundă pentru evicțiune. La termenul din 17 noiembrie 2000 pârâta și-a precizat cererea de chemare în garanție, solicitând introducerea în cauză a A.P.A.P.S., în calitate de autoritate care a preluat drepturile și obligațiile FPS în temeiul O.U.G. nr. 296 din 30 decembrie 2000, iar la termenul din 21 februarie 2001 societatea pârâtă a solicitat înlocuirea Ministerului Finanțelor cu Ministerul Finanțelor Publice iar a Ministerului Transporturilor cu Ministerul Lucrărilor Publice, Amenajării Teritoriale, Transporturilor și Locuinței.

La termenul din 17 noiembrie 2000 a făcut cerere de intervenție în interes propriu A.S.P.P.T., justificându-și interesul prin aceea că a cumpărat de la FPS în baza Legii nr. 58/1991 un număr de acțiuni reprezentând valoarea capitalului social subscris la SC T. SA, restul fiind privatizat conform Legii nr. 55/1995 iar pretențiunile reclamantului reprezintă pentru intervenientă o tulburare a dreptului său de proprietate. Prin încheierea din 17 octombrie 2001 Tribunalul București a admis în principiu cererea de intervenție, iar prin încheierea din 29 mai 2002 instanța a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a dispus scoaterea din cauză a chematei în garanție A.P.A.P.S.

pentru lipsă de legitimare procesuală pasivă. S-a reținut că față de distincția ce trebuie făcută între patrimoniul unei societăți comerciale și capitalul social, A.P.A.P.S.-ul nu este titular al dreptului din raportul juridic dedus judecății și că numai Ministerul Finanțelor Publice este titular în nume propriu al garanției de despăgubire. Prin sentința nr. 595 din 19 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și a inadmisibilității acțiunii precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de A.S.P.P.T. Tribunalul a admis în parte prin sentința pronunțată, acțiunea formulată de S.A., decedat în cursul procesului, în ale cărui drepturi s-au substituit în cauză succesorii săi în drepturi, A.S., S.G.

și S.Ș.A.I., împotriva pârâtei SC T. SA care a fost obligată să lase reclamantelor în deplină proprietate imobilul în litigiu format din terenul în suprafață de 3579,25 mp și construcții mai puțin 50 mp din etajul, aflat deasupra atelierelor mecanice deținute de tipografia Filaret, conform schiței anexe la raportul de expertiză ing. T.V. Totodată instanța a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Lucrărilor Publice, Amenajării Teritoriale, Transporturilor și Locuințelor, admițându-se însă aceeași cerere îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, pârâta fiind obligată să suporte cheltuielile de judecată în sumă de 5.890.000 lei vechi.

S-a reținut pe baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 1705 din 5 mai 1943 la Tribunalul Ilfov și transcris sub nr. 4564/1943 inclusiv pe baza proceselor verbale din 31 octombrie 1944 emise de Comisia pentru înființarea cărților funciare București, că reclamanții și-au probat legitimarea procesuală activă. S-a apreciat că acțiunea în revendicare fiind introdusă la instanță anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă. S-a mai stabilit că cererea de intervenție a A.S.P.P.T. este nejustificată în raport cu obiectul pricinii și față de faptul că intervenienta deține un număr de acțiuni normative, reprezentând un anumit procent din capitalul social al pârâtei.

Și cererea de chemare în garanție a Ministerului Lucrărilor Publice, Amenajării Teritoriale, Transporturilor și Locuințelor a fost respinsă, deoarece nu s-a realizat un transfer al dreptului de proprietate al chematului în garanție către pârâtă prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, dreptul de proprietate al SC T. SA fiind constituit în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Comparând titlul de proprietate al reclamanților cu acela al societății pârâte, tribunalul a conferit preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților, acesta fiind mai vechi transcris și provenind de la proprietarul imobilului.

Prin decizia civilă nr. 708 A din 27 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și SC T. SA și a schimbat în parte sentința nr. 595/2003 a Tribunalului București, secția a III-a, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. și a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice cu consecința admiterii cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., păstrându-se neschimbate celelalte dispozițiuni ale sentinței. S-a reținut că acțiunea în revendicare fiind formulată anterior Legii nr. 10/2001 este admisibilă și că actele de înstrăinare ale imobilului, preluat de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, art. 27 din Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabil în speță.

În ceea ce privește apelul chematei în garanție, A.V.A.S. s-a reținut a fi întemeiat, motivat de faptul că potrivit art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1994 coroborat cu art. 3 lit. j) și art. 32 4 din O.G. nr. 88/1997. A.V.A.S.-ul are calitate procesuală pasivă potrivit legii speciale. Prin decizia nr. 6316 din 27 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile pârâtei și ale chematei în garanție dispunându-se casarea cu trimitere a hotărârii pronunțate în apel pentru rejudecarea apelurilor SC T. și Ministerului Finanțelor Publice. Prin aceeași decizie a fost respins ca inadmisibil recursul intervenientei A.S.P.P.T. și ca nefondat recursul intervenientului în apel în favoarea SC T., P.P.

Instanța de recurs a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu și că în cauză nu își găsesc aplicare dispozițiunile art. 27 pct. 1 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data pronunțării apelului. S-a observat însă, că instanța de apel nu a analizat pe fond apărările intimatei pârâte privitoare la edificarea celor 8 construcții aflate pe terenul revendicat, valorificabile în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 și care ar putea produce consecința excluderii de la restituire, dacă s-ar dovedi întemeiată. În acest sens s-a apreciat că lămurirea acestui aspect s-ar putea realiza pe calea unei expertize care să stabilească dacă cele 8 construcții au aparținut autorilor reclamanților, lămurind situația lor juridică în funcție de care urmează a se determina suprafața de teren care poate fi restituită în natură.

Întrucât soarta cererii de chemare în garanție este în legătură cu soarta acțiunii principale, s-a apreciat că se impune rejudecarea tutur0or aspectelor deduse judecății prin cele două cereri. Recursul intervenientei A.S.P.P.T. a fost respins ca inadmisibil, fiind declarat omisso medio, iar acela al intervenientului P.P. a fost respins ca nefondat. Instanța de trimitere a respins ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată la 28 martie 2007 de A.S.P.P.T., motivat de faptul că aceasta tindea pe această cale la valorificarea unui drept propriu.

Rejudecând apelurile declarate în raport de actele existente în dosar și de probele noi administrate, inclusiv cu expertiză, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 10 A din 14 februarie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de SC T. SA în contradictoriu cu A.S., S.G., S.Ș.A.I., Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, A.V.A.S. și intimații intervenienți P.P. și A.S.P.P.T. Prin aceeași decizie Curtea a admis apelul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, schimbând sentința apelată în sensul declarării ca nulă a cererii de chemare în garanție. Prin decizia pronunțată în fond după casare, în temeiul art. 315 C. proc.

civ. problemele de drept dezlegate și probele necesare soluționării cauzei s-au impus instanței de trimitere, după cum au rămas câștigate cauzei considerentele deciziei de casare privind preluarea fără titlu a imobilului, inaplicabilitatea art. 27 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, în varianta anterioară modificării, precum și problema dovedirii dreptului de proprietate.

În temeiul raportului de expertiză întocmit prin vizualizarea la fața locului a clădirilor și terenului în cauză și prin analiza comparativă a planului de situație anexă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al societății T., a planului topografic din 1953, s-a concluzionat că societatea pârâtă a ridicat după momentul preluării imobilului de către stat și intrării sale în posesia acestuia, un coș de fum de 1 mp, un tronson de atelier în suprafață de 203 m. și o adăugire, constând dintr-un etaj în suprafață de 98 mp la corpul vechi de clădire din tronsonul de ateliere mecanice, pentru niciuna din acestea apelanta nefiind în posesia autorizației.

Situația construcțiilor noi a fost tranșată de instanță prin aplicarea regulilor de drept comun cuprinse în art. 480, art. 482, art. 483 și art. 494 C. civ., reclamanții urmând a beneficia de restituirea imobilelor ce le-au aparținut autorilor lor, fără a se putea reține că executarea unor construcții fără autorizație pe terenul lor, ulterior trecerii acestora în proprietatea statului ar duce la pierderea dreptului de proprietate a terenului și a edificatelor de pe acesta. De asemenea curtea a statuat că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil aceluia al societății pârâte, deoarece provine de la dobânditorul originar al bunului revendicat, continuitatea dreptului său fiind întreruptă prin actul brutal și abuziv de preluare săvârșit de către stat, în timp ce titlul societății T. provine chiar de la statul uzucapator care nu poate decât în mod vădit aparent și inconsistent să-l transfere acesteia.

Reclamanților li se cuvin și adăugirile pe verticală efectuate pe terenul lor în temeiul art. 489 C. civ., iar existența lor nu poate crea un impediment la restituirea terenului, deoarece executarea lor s-a făcut fără autorizațiile necesare de construcție. Evident că și societatea pârâtă are deschisă calea unei acțiuni în despăgubire împotriva reclamantelor pentru restituirea contravalorii construcțiilor. Cât privește cererea de chemare în garanție, s-a reținut că aceasta este lipsită de obiect, deoarece a fost formulată spre a fi obligați, cei atrași în proces, să o apere de evicțiune împotriva pretențiunilor reclamantelor, fără să arate însă în concret modalitatea în care dorește să fie apărată, și pretențiunile pe care titulara cererii le are față de cei chemați în garanție.

Solicitarea generală a societății pârâte ca chemații în garanție să fie obligați să răspundă pentru evicțiune nu poate constitui obiectul unei cereri, în lipsa unei pretențiuni concrete, referitoare la răspunderea acestora. Ca urmare, instanța de apel a aplicat în cauză prevederile art. 133 alin. (1) referitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată. Împotriva deciziei nr. 100/A din 14 februarie 2008 a declarat recurs SC T. SA, criticile vizând următoarele aspecte de nelegalitate. - Instanța soluționând excepția nulității cererii de chemare în garanție, nu a pus niciodată în discuția părților această excepție, săvârșind astfel nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Dacă instanța ar fi pus în discuție această excepție societatea și-ar fi precizat cererea, învederând că obiectul acesteia este determinabil, pe calea unei expertize imobiliare.

Mai mult, sancțiunea nu era anularea cererii de chemare în garanție, ci răspunderea acesteia, iar neindicarea valorii pretențiunilor nu echivalează cu lipsa obiectului. - Instanța de apel a săvârșit și nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia este contradictorie; pe de o parte menține soluția de neretrocedare a imobilului iar pe de altă parte motivează amplu retrocedarea acestuia. - Instanța deși stabilește că legea aplicabilă este aceea de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, face totuși aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare după sesizarea instanței. - Instanța de apel a săvârșit și nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9, deoarece nu a respectat dezlegările de drept tranșate de instanța de recurs, potrivit art. 315 C. proc.

civ. Astfel instanța de apel nu putea retroceda reclamanților imobilele nou construite de vreme ce instanța de casare a statuat obligatoriu – irevocabil, nerestituirea acestora. Instanța de apel era datoare să soluționeze litigiul făcând aplicarea tuturor textelor legale referitoare la imobilele preluate „fără titlu”, în temeiul cărora actele de înstrăinare își produc efectele dacă au fost încheiate cu bună credință, imobilele fiind exceptate de la restituirea în natură. - Instanța de apel a încălcat art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în sensul că a aplicat o altă lege decât cea specială, reparatorie, adică a aplicat art. 480 C. civ. în loc să aplice Legea nr. 10/2001. Mai mult, chiar instanța de recurs a arătat că art. 10 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil, astfel că în apel nu se puteau aplica pe alocuri art. 480 C. civ.

și în alte privințe Legea nr. 10/2001. Prin evingerea actualului proprietar, respectiv a SC T. și admiterea acțiunii în revendicare, instanța de apel a încălcat prevederile CEDO referitoare la principiul proporționalității, deoarece tinde să prejudicieze pe actualul proprietar, dobânditor de bună credință a imobilului în favoarea fostului proprietar. Ca urmare, vechii proprietari trebuie despăgubiți în temeiul Legii nr. 10/2001 prin echivalent, iar buna credință a actualului proprietar îi conferă acestuia dreptul la bunul în natură. - Instanța de apel a încălcat și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a dat preferință titlurilor consolidate ex lege, considerând preferabil un alt titlu decât cel pe care legea îl impunea judecătorului să îl prefere.

În speță, contractele de privatizare au fost încheiate cu respectarea legislației aplicabile la momentul încheierii, iar intimații reclamanți nu au indicat nici un motiv de nulitate a contractelor sau vreun motiv referitor la reaua credință a societății, astfel că titlul acesteia este preferabil. - Instanța de apel a încălcat și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a stabilit adevărul așa cum acesta reiese din probele dosarului. Astfel, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nici construcțiile neautorizate nu pot fi retrocedate, ci rămân actualului proprietar, în timp ce terenurile pe care s-au edificat construcțiile neautorizate anterior datei de 1 ianuarie 1990, așa cum este în speță situația, nu sunt supuse restituirii.

Instanța de apel dispune în cauză retrocedarea imobilului în natură pentru simplul motiv că parte din construcții sunt neautorizate, omițând să verifice data edificării lor precum și identitatea dintre imobilele revendicate și cele existente, între care există diferențe majore. Recursul este nefondat. Din perspectiva primului motiv de recurs legat de nulitatea cererii de chemare în garanție fără a fi fost pusă în discuția părților această excepție, critica este nefondată. După cum lesne se poate constata din dispozitivul deciziei recurate, cererea de chemare în garanție a fost declarată nulă ca urmare a admiterii apelului Ministerului Economiei și Finanțelor și nu în urma unei excepții, pretins nepusă în discuția părților, așa cum greșit pretinde SC T. SA.

Ca urmare, societatea recurentă nu se poate plânge că a fost luată prin surprindere în privința constatării nulității cererii de chemare în garanție, câtă vreme a trebuit să răspundă, în calitate de intimată în apelul Ministerului Economiei și Finanțelor, criticilor formulate de acesta. Cât privește susținerea legată de determinarea obiectului cererii de chemare în garanție, mai precis indicarea acestuia și nu valoarea obiectului, în faza apelului aceasta nu are un suport legal, întrucât echivalează cu o modificare de acțiune în sensul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. care nu poate fi făcută decât în faza procesuală a fondului și nicidecum în apel. Contrarietatea între dispozitivul sentinței pronunțată la fond și considerentele deciziei pronunțată în apel nu există și nu pune în discuție imposibilitatea de executare a recurentei SC T. SA.

Instanța de fond a refuzat restituirea către reclamanți a unei părți din etajul aflat deasupra atelierelor mecanice pe considerentul că această parte a construcției nu face obiectul revendicării fiind deținută de Tipografia Filaret, care nu este parte în proces. Pentru acest motiv cererea privitoare la această parte a construcției a fost respinsă ca inadmisibilă. Pe de altă parte, referirile instanței de apel privitoare la adăugirile pe verticală la construcții, vizează pe acelea aflate pe terenul de 3579,25 mp deținute de recurenta T. și nu construcțiile deținute de Tipografia Filaret care nu a fost parte în proces. Și cel de al treilea motiv de recurs prin care se susține că decizia este contradictorie, întrucât instanța aplică dreptul comun, întrucât acțiunea a fost formulată anterior apariției Legii nr. 10/2001 iar pe de altă parte face aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, încălcând principiul constituțional al neretroactivității, este nefondat.

Instanța de apel se înscrie cadrului procesual al acțiunii cu care instanța a fost sesizată, art. 480-483 C. civ., și în care s-au derulat toate fazele și ciclurile procesuale ale cauzei. Constantă în a decide că acțiunea se judecă după regulile dreptului comun art. 480-483 C. civ. și art. 484 C. civ., instanța de apel atribuie reclamanților, în calitatea lor de proprietari ai terenului, construcțiile edificate și aflate pe teren. De fapt, aplicarea dreptului comun se justifică nu numai în raport de data promovării acțiunii, 6 septembrie 2000, deci anterior apariției Legii nr. 10/2001 dar și din punct de vedere legal, art. 47 din Legea nr. 10/2001 (anterior modificării legii), deoarece incidența acestei legi la cauzele aflate în curs de judecată este condiționată de opțiunea persoanei îndreptățite de a renunța la judecarea cauzei sau de a solicita suspendarea acesteia, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Aplicarea dreptului comun a fost justificată nu numai de principiul neretroactivității dar și de principiile ce se degajă din deciziile L II și L III din 4.607 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii, utilizate de instanța de apel, în subsidiar, ca argumente în sprijinul soluției de atribuire a construcțiilor noi sau a adăugirilor la construcții, către proprietarii terenului. În consecință, referirea subsidiară în motivare, la Legea nr. 10/2001, chiar dacă neavenită, nu a fost de natură să schimbe cadrul procesual al cauzei și să confere motivării deciziei, în esență, caracter contradictoriu, de natură să genereze nulitatea acesteia. Se reproșează instanței de apel încălcarea dispozițiunilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că nu ar fi respectat dezlegările de drept date de instanța de recurs. Singurele dezlegări de drept din apel au fost acelea legate de lipsa titlului valabil al statului de preluare a imobilului și inaplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data soluționării apelului față de apărările SC T., cum că a fost privatizată și nu este ținută de restituirea în natură a imobilului, fiind dobânditoare de bună credință. Când a decis rejudecarea apelului, instanța de recurs a avut în vedere motivul invocat de SC T. SA potrivit căruia pe terenul revendicat ar fi edificate 8 construcții cu destinație industrială.

Cu expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că societatea pârâtă a construit doar un coș de fum pe o suprafață de un metru teren, un tronson de atelier de 203 mp și o adăugire constând într-un etaj în suprafață de 98 mp la corpul vechi de clădire, din tronsonul atelierelor mecanice, pentru niciuna din acestea neprezentându-se autorizație de construcție. Restul celorlalte construcții edificate pe suprafața de 204 mp nu aparțin apelantei pârâte, SC T. SA. Plecând de la aceste constatări, instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul restituirii integrale a terenului și a construcțiilor reclamanților, adevărații proprietari ai acestora, potrivit principiilor dreptului comun, incident față de temeiul juridic al acțiunii unit cu promovarea acesteia anterior apariției Legii nr. 10/2001.

Din perspectiva dreptului comun, pentru construcțiile noi, neautorizate, instanța de apel a aplicat regimul juridic al dreptului de proprietate constituit prin accesiune. Se reproșează instanței de apel că aceasta a încălcat art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în sensul că a aplicat dispozițiunile dreptului comun, art. 480 C. civ. în loc de a aplica Legea nr. 10/2001, refuzând restituirea în natură a imobilului. Teza este esențial greșită, în contradicție cu limitele casării și cu principiul neretroactivității legii civile. La data promovării acțiunii reclamanților, 6 septembrie 2000, legea specială, nr. 10/2001 de reparație nu opera, iar la intrarea acesteia în vigoare, art. 47 a confirmat continuitatea acțiunilor în revendicare, începute înainte de data apariției ei, în același regim, în lipsa opțiunii de suspendare sau renunțare la acțiune, în favoarea procedurii instituită de legea specială.

Întrucât în speță reclamantele nu au optat pentru procedura Legii nr. 10/2001 instanța a rămas investită cu acțiunea în revendicare, potrivit dreptului comun. Recurenta susține în cel de al treilea motiv de recurs, pentru a contracara restituirea în natură a imobilului, că privatizarea a fost perfect valabilă, ea fiind dobânditoare de bună credință, privatizarea reprezentând titlul de proprietate al acesteia. Atribuirea în patrimoniul SC T. SA a imobilului în temeiul Legii nr. 15/1990 nu are efecte constitutive de drepturi reale, de vreme ce statul de la care a dobândit imobilul l-a preluat fără titlu de la autorul reclamantelor, aspect tranșat irevocabil în cauză. Ca urmare, aportarea de către stat a imobilului asupra căruia nu avea niciun drept, la capitalul social al SC T. SA nu a putut produce efecte și nu a creat pentru societate un drept de proprietate în privința acestuia.

Privatizarea nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor, ci atestă doar transferul unor acțiuni, care simbolizează valoarea imobilelor aportate de către stat fără ca buna credință de care societatea recurentă se prevalează să aibă vreo semnificație în dobândirea proprietății asupra imobilelor. De altfel, din examinarea deciziei nr. 6316 din 25 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat irevocabil asupra tuturor aspectelor reiterate de SC T. în motivarea recursului său, rejudecarea apelului vizând un singur aspect, acela al determinării întinderii dreptului reclamantelor la restituirea în natură a imobilului, fără a mai pune în discuție revendicarea însăși.

Pentru considerentele mai sus expuse, se constată că niciuna din criticile formulate de SC T. SA nu sunt întemeiate, considerent pentru care recursul acesteia va fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T. SA împotriva deciziei nr. 100 A d in 14 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2008.