ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1233/2007

Asupra recursului penal de față: Prin sentința penală nr. 67/ F din 26 septembrie 2006, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul N.S. împotriva rezoluției de respingere nr. 523/ll/2/2006 din 17 iulie 2006, a prim procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că petentul a formulat plângere penală împotriva subcomisarului de poliție C.L. și a agentului principal de poliție A.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de cercetare abuzivă prev.de art. 266 alin. (2) C. pen., fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 C. pen.., fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen., uz de fals prevăzut de art. 291 C. pen..

și sustragerea sau distrugerea unor înscrisuri prevăzută de art. 242 C. pen.. Petentul a susținut, în esență, că în cursul anului 2000, subcomisarul de poliție C.L. ar fi distrus prima filă a unei declarații pe care petentul a dat-o pe formular tipizat în dosar nr. 655/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud, filă pe care a rescris-o, antedatat-o și a modificat una din învinuiri, determinându-l apoi prin amenințare să semneze declarația falsificată și pe care intimatul a folosit-o ulterior pentru a produce consecințe juridice. De asemenea, petentul a arătat că în același dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud, agentul principal de poliție A.A. a întocmit nereal procesul verbal de cercetare la fața locului din 16 noiembrie 2000, pe care l-a atașat dosarului, consemnând că petentul a culcat la pământ 4 stâlpi, deși în planșa fotografică se văd doar doi stâlpi înclinați.

După efectuarea cercetărilor, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de cei doi lucrători de poliție, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., prin rezoluția nr. 207/P/2005 din data de 24 februarie 2006. Această rezoluție a fost atacată de petent, care a susținut că rezoluția nu este motivată, dat fiind că procurorul care a instrumentat plângerea penală nu a ținut cont de probele existente la dosar, și nu l-a citat pe petent în calitate de parte vătămată. Verificând actele premergătoare efectuate în dosar, prim procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați a reținut că la 16 noiembrie 2000, numitul G.C. a sesizat organelor de poliție împrejurarea că vecinul său, N.S.

i-a distrus 4 stâlpi de susținere ai gardului ce urma să-l construiască între cele două proprietăți și l-a lovit peste mâna stângă, producându-i leziuni. La fața locului s-au prezentat agentul principal de poliție A.A. și agentul P.Șt., care au întocmit procesul verbal de cercetare la fața locului în prezența unui martor asistent și a persoanei care a făcut sesizarea, proces verbal prin care agentul principal de poliție A.A. a dispus începerea urmăririi penale față de numitul N.S. pentru infracțiunile de lovire, prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 180 alin. (2) C. pen.. și distrugere, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 217 C. pen.. La aceeași dată, subcomisarul de poliție C.L.

i-a adus la cunoștință petentului că este cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de distrugere și violare de domiciliu, iar după audiere, petentului i s-au precizat din nou infracțiunile pentru care este cercetat. Declarația din data de 16 noiembrie 2000 a petentului este semnată de lucrătorul de poliție și de petent. După terminarea cercetărilor, dosarul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud, care, prin ordonanța nr. 655/P/2000 a dispus scoaterea de sub urmărire penală a petentului pentru infracțiunea de distrugere și încetarea urmăririi penale pentru infracțiunea de lovire, dosarul fiind înaintat instanței de judecată competente pentru efectuarea cercetărilor pentru această ultimă infracțiune.

Prin rezoluția nr. 207/P/2005 din 24 februarie 2006 s-a reținut că petentul nu a făcut dovada că subcomisarul de poliție C.L. ar fi distrus prima filă de declarației date de petent, că i-a modificat conținutul și că l-ar fi amenințat pe petent să semneze declarația falsă. De altfel, chiar dacă petentul ar fi dat această declarație la data de 4 decembrie 2000, așa cum susține, aceasta ar fi avut aceeași relevanță juridică, dat fiind că se situează în timp după începerea urmăririi penale. Faptul că petentul arată că modalitatea în care i-a fost adusă la cunoștință învinuirea nu este legală, îl îndreptățea pe acesta să formuleze plângere în temeiul art. 275 C. proc. pen., cu consecința anulării actului întocmit cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, situație care nu atrage însă răspunderea penală a lucrătorului de poliție culpabil de încălcarea normelor de procedură penală, actele sale fiind supuse controlului în condițiile textului de lege mai sus invocat.

Dat fiind că agentul principal de poliție A.A. a întocmit procesul verbal de cercetare la fața locului în prezența unui martor asistent, consemnând împrejurări care se coroborează cu celelalte probe din dosar, exclude o eventuală îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către intimat. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petentul, care însă nu s-a prezentat pentru a o susține. În motivarea soluției adoptate, prima instanță reține că, chiar dacă la 16 noiembrie 2000, subcomisarul de poliție C.L. i-a adus la cunoștință petentului că este cercetat pentru infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 C. pen., ulterior petentul a fost cercetat pentru comiterea infracțiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen..

și pentru care Parchetul de pe lângă Judecătoria Adjud a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Adjud, petentul fiind ulterior obligat la plata unei amenzi penale, ce a fost dispusă pentru săvârșirea infracțiunii de lovire de către Judecătoria Făgăraș, soluție care nu reprezintă consecința unor falsuri efectuate de lucrătorii de poliție, ci a vinovăției petentului. Nu există la dosar nici o probă din care să rezulte că intimatul subcomisar de poliție ar fi distrus declarația inițială a petentului, că ulterior ar fi întocmit o alta, modificându-i conținutul și obligându-l prin amenințare pe petent să o semneze. Instanța reține că în nici un caz nu are relevanță faptul că petentul ar fi dat declarație la 16. noiembrie 2000 sau la 4 decembrie 2000, pentru că aceasta nu a servit la condamnarea petentului pentru infracțiunea de lovire prevăzută de dispozițiile art. 180 alin. (2) C. pen.

Cu privire la agentul principal A.A., actele premergătoare efectuate de acesta au fost supuse controlului procurorului care a supravegheat urmărirea penală, care nu a constatat nici o încălcare a normelor de procedură și, mai mult, dacă ar fi constatat aceste neregularități, petentul nu ar fi trebuit să aibă o atitudine pasivă, ci să formuleze plângere în baza dispozițiilor art. 275 C. proc. pen. Împotriva sentinței a declarat recurs petentul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în scris că nu i s-a comunicat sentința motivată și nici citația pe parcursul desfășurării procesului în primă instanță, astfel că nu a avut cunoștință de termenele acordate în cauză. În fața instanței de recurs, petentul nu s-a prezentat pentru a-și susține motivele invocate, înaintând doar, prin fax, memorii și diferite acte medicale.

Examinând hotărârea în raport de criticile invocate de recurent, ca și sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Sub aspect procedural, este de constatat că procedura de citare în legătură cu petentul s-a realizat prin afișare, iar la dosar există dovada comunicării hotărârii pronunțate în primă instanță. De altfel, și în fața instanței de recurs, procedura de citare s-a realizat în același mod, dar memoriile adresate instanței de recurs la două dintre termenele acordate atestă că petentul a avut cunoștință de judecarea recursului, însă a lipsit de fiecare dată.

Sub aspectul legalității și temeinicie atacate, Înalta Curte constată că în mod justificat, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a confirmat rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale față de intimați, din conținutul actelor premergătoare efectuate în cauză rezultând fără echivoc că subcomisarul C.L. și agentul principal de poliție A.A. din cadrul Inspectoratului de Poliție Vrancea nu au săvârșit nici o faptă penală cu prilejul efectuării cercetărilor în dosarul nr. 655/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud privindu-l pe petent. Condamnarea petiționarului este consecința săvârșirii infracțiunii prev.de art. 180 alin. (2) C. pen., și nu a vreunei activități nelegale îndeplinite de intimați.

Nu există nici o probă că subcomisarul de poliție C.L. ar fi sustras și distrus vreo filă a declarației date de petent în dosarul nr. 655/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud și nici în legătură cu vreo amenințare exercitată asupra petentului sau promisiuni făcute acestuia pentru a-l determina să semneze o declarație falsificată. De asemenea, actele premergătoare relevă că agentul de poliție A.A. a întocmit procesul verbal de cercetare la fața locului din data de 16. noiembrie 2000 în prezența unui alt lucrător de poliție, a persoanei care sesizase faptele și a unui martor asistent, care au semnat procesul verbal fără obiectiuni. Procesul verbal întocmit nu conține date nereale.

În consecință, constatând că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul petentului ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul N.S. împotriva sentinței penale nr. 67 din 26 septembrie 2006 a Curții de Apel Galați, secția penală. Obligă recurentul petiționar să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2007.