ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2909/2007

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1155 din 19 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția a-II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 6061/3/2006, în baza art. 183 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D., la 9 ani închisoare cu aplicarea art. 71 – art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen, a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la 27 ianuarie 2006 la zi. În baza art. 14, 15 C. proc. pen., raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 998, 999 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă N.M. și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 50.000.000 lei și la plata daunelor morale în sumă de 200.000.000 lei.

A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor materiale în sumă de 162,44 RON plus dobânda legală, către Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Pantelimon”. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 6.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că în după amiaza zilei de 18 iulie 2005, inculpatul M.D. s-a întâlnit cu numiții M.N. și P.G. într-un bar situat pe str. Nalbei din sectorul 2, unde au consumat băuturi alcoolice, iar la plecare s-au urcat toți în autoturismul condus de numitul P.G. La un moment dat, inculpatul i-a solicitat martorului P.G. să oprească autoturismul din care coborât și s-a întors pe str. Nalbei.

După ce a revenit, inculpatul le-a povestit martorilor că a observat pe stradă pe individul cu care în urmă cu două săptămâni avusese o altercație (la care martorii asistaseră) și a aplicat acestuia o lovitură cu pumnul în față în urma căreia acesta a căzut pe trotuar. Recunoașterea inculpatului s-a coroborat cu concluziile raportului medico-legal de necropsie din care reiese că leziunile traumatice au fost produse și ca urmare a căderii și lovirii de un plan dur, în speță trotuar, care evident au condus la producerea rezultatului mai grav, respectiv moartea victimei care, deși nu a prevăzut rezultatul faptei sale trebuia și putea să-l prevadă. Ca atare, instanța de fond a reținut că inculpatul a acționat cu intenția directă de a lovi pe victima N.G., decesul acesteia producându-se din culpa inculpatului.

Fapta și vinovăția inculpatului au fost dovedite cu procesul-verbal de sesizare, raportul medico-legal de necropsie, planșa foto, declarații martori, proces-verbal întocmit cu ocazia recunoașterii după planșa foto, declarații inculpat. La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, prima instanță a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 52 și 72 C. pen. și anume gradul de pericol social al infracțiunii, împrejurările săvârșirii faptei, urmările produse, precum și persoana inculpatului, care nu este la prima abatere de acest gen, acesta suferind în anul 1996 o condamnare pentru același gen de infracțiune, la aceasta adăugându-se și faptul că nici măcar nu s-a interesat vreodată de soarta victimei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă tribunalul București și inculpatul M.D., parchetul criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, iar acesta din urmă pentru nelegalitate, în raport cu neintroducerea în cauză a părții civile N.A. și netemeinicie sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei. În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului este prea mică față de modalitatea concretă de săvârșire a faptei, respectiv de împrejurarea că între părți exista un conflict anterior, inculpatul a acționat cu intenția de a-i aplica o corecție fizică părții vătămate, ulterior săvârșirii faptei s-a sustras urmăririi penale prin plecarea din țară și anterior a mai fost condamnat pentru o infracțiune de același gen.

În raport cu aceste considerente a solicitat desființarea sentinței apelate și, pe fond, reindividualizarea pedepsei în sensul aplicării maximului special. În motivarea apelului, inculpatul M.D. a invocat nelegalitatea hotărârii prin prisma faptului că prima instanță a omis să o introducă în cauză, în calitate de parte vătămată, pe fiica victimei N.A., audiind-o numai în calitate de martor. În opinia apelantului inculpat, această omisiune atrage nulitatea actelor de cercetare penală în condițiile art. 197 C. proc. pen., sancțiunea constând în desființarea hotărârii și rejudecarea cauzei de către instanța de fond, cu introducerea în cauză în calitate de parte vătămată a numitei N.A.

Sub aspectul netemeiniciei hotărârii, apelantul inculpat a invocat greșita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată în raport cu dispozițiile art. 72 C. pen., arătând că nu s-a ținut seama de situația conflictuală dintre părți generată de o agresiune anterioară a victimei asupra lui, de împrejurarea că agresiunea fizică concretă a fost de mică intensitate, de atitudinea sinceră și de regret pe care a manifestat-o, precum și de descrierea favorabilă pe care i-au făcut-o martorii audiați în cauză. Prin decizia penală nr. 60 din 9 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 6061/3/2006 (3594/2006) a fost admis apelul declarat de inculpatul M.D. împotriva sentinței penale nr. 1155 din 19 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a-II-a penală, în dosarul nr. 6061/3/2006.

S-a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând în fond: A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului M.D. la 8 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe. S-a menținut starea de arest a inculpatului. S-a dedus prevenția de la 27 ianuarie 2006 la zi. Cheltuielile judiciare ocazionate de ambele apeluri au rămas în sarcina statului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat trebuie pornit de la definiția dată persoanei vătămate prin dispozițiile art. 24 C. proc.

pen., din care se observă că persoana vătămată dobândește această calitate numai dacă participă în procesul penal, ori, așa cum s-a constatat din declarația dată de N.A., în calitate de martoră, aceasta nu și-a manifestat o astfel de intenție și nici nu s-a constituit parte civilă în cauză, aspect care ar fi reprezentat un indiciu grăitor asupra poziției sale procesuale. Mai mult, s-a apreciat că cest motiv de nelegalitate a hotărârii fondului nu putea fi invocat de către inculpat, întrucât admiterea unei asemenea cereri ar însemna în fapt o îngreunare a propriei situații, o încălcare a principiului non reformatio in pejus, inculpatul putând fi obligat pe latură civilă să despăgubească mai multe persoane decât cele menționate în hotărârea primei instanțe, ceea ce ar contraveni însăși dispozițiilor art. 362 lit. b) C. proc.

pen., conform cărora inculpatul poate face apel în ce privește latura penală și civilă, evident tinzând la o nouă situație care să îi profite. O interpretare contrară a dispoziției menționate ar duce la situația absurdă în care inculpatul, de exemplu, ar invoca în propriul apel faptul că pedeapsa ce i-a fost aplicată este prea mică și solicită majorarea acesteia, ceea ce evident nu este de acceptat. Au fost considerate întemeiate, însă, criticile apelantului inculpat M.D.

referitoare la greșita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată și implicit nefondate cele ale parchetului, instanța de apel apreciind că în raport cu modalitatea concretă de săvârșire a faptei, aplicarea unei singure lovituri cu pumnul victimei, împrejurările săvârșirii, conflictul preexistent dintre părți, de scopul urmărit, aplicarea unei corecții fizice victimei, de limitele speciale ale pedepsei (5-15 ani), de atitudinea sinceră manifestată în ambele faze ale procesului penal, de faptul că a acționat în baza unei intenții spontane în momentul în care a revăzut-o pe victimă și observând faptul că a intervenit termenul de reabilitare pentru condamnările menționate în cazier (3 ani închisoare pentru furt calificat, 1989 și 2 ani închisoare pentru art. 183 C. pen., 1996), pedeapsa de 9 ani închisoare este prea aspră.

Chiar și raportând constatările de mai sus la faptul că inculpatul a părăsit teritoriul României la două zile după săvârșirea faptei și că, deși a fost încunoștințat de soție despre faptul că este căutat de poliție, a refuzat să se întoarcă în țară spre a se pune la dispoziția organelor judiciare, curtea de apel a constatat că din analiza criteriilor cumulative de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată inculpatului este suficientă pentru atingerea dublului scop al acesteia. Ca atare, pentru aceleași motive expuse anterior, instanța de apel a apreciat că nu există temeiuri pertinente pentru aplicarea unei pedepse orientată spre maximul special, așa cum a solicitat în apelul său parchetul.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat, desființată sentința apelată și rejudecând redusă pedeapsa aplicată inculpatului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de parchet, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul M.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel, formulate în scris, apărătorul recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., considerând că hotărârea instanței de apel cu privire la aplicarea pedepsei de 8 ani închisoare este nelegală și netemeinică, fiind greșit individualizată în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

S-a arătat faptul că potrivit art. 72 C. pen., urmează a fi avute în vedere sub aspectul laturii obiective a infracțiunii concluziile raportului de expertiză medico-legală de necropsie nr. A3/1125 din 10 octombrie 2005, respectiv că „leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu un corp dur în regiunea facială, urmate de cădere și lovire de plan dur, cu impact cranio-parieto-temporal drept și cu o legătură de cauzalitate directă, necondiționată cu decesul”. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este definită de art. 183 C. pen., în sensul că „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 180 – art. 182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 ani la 15 ani.” Din declarațiile martorilor coroborate cu raportul de expertiză medico-legală a rezultat fără putință de tăgadă că inculpatul a aplicat victimei o lovitură în urma căreia victima s-a dezechilibrat și a căzut.

În urma acestei căzături victima a decedat. A rezultat fără putință de tăgadă că lovitura aplicată de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 180 C. pen., decesul fiind cu totul și cu totul accidental. Sub aspectul laturii subiective, din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că inculpatul era o persoană liniștită, muncitoare, nu este scandalagiu, are o familie pe care o întreține, nu s-a reținut nici poziția inculpatului referitoare la faptă, în sensul că regretă, recunoaște, dorește să plătească daunele produse. Apărătorul recurentului inculpat a considerat că toate aceste situații trebuiau avute în vedere de instanța de apel ca circumstanțe care atenuează răspunderea penală în sensul art. 72 C. pen., astfel că pedeapsa trebuia orientată spre minimul special prevăzut de lege.

În concluzie s-a solicitat, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și pe fond aplicarea unei pedepse spre minimul speciale prevăzut de lege. La termenul de astăzi, în recurs, apărătorul recurentului inculpat a depus în scris motivele de recurs pe care le-a susținut oral, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., apreciind că pedeapsa dispusă de instanța de apel, de 8 ani închisoare nu reflectă circumstanțele reale ale săvârșirii infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, nici sub aspectul laturii obiective, respectiv al condițiilor impuse de art. 180 – art. 181 C. pen., nici al celei subiective.

S-a arătat că inculpatul a aplicat victimei o lovitură în zona facială, aceasta s-a dezechilibrat și a căzut, lovindu-se la tâmplă și decedând, aceste aspecte ce vizează latura obiectivă trebuind să se reflecte și în aplicarea unei pedepse în cuantumul minimului special prevăzut de lege. În ceea ce privește latura subiectivă, același apărător al recurentului inculpat a arătat că aceasta a fost probată, menționând că între victimă și inculpat a existat un conflict preexistent în urmă cu 10 zile, victima i-a aplicat inculpatului o lovitură în urma căreia a stat 10 zile la pat, acest conflict generând reacția de răzbunare nefericită a inculpatului. Totodată a adăugat faptul că raportul de evaluare psihologică relevă că inculpatul regretă fapta comisă.

În concluzie, apărătorul recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului inculpatului, casarea deciziei instanței de apel și aplicarea unei pedepse în cuantumul minim sau aproape de minimul legal. Concluziile apărătorului intimatei părți civile, ale reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de inculpat, precum și poziția recurentului, din ultimul cuvânt, au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat în cauză rezultă că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului examen a stabilit vinovăția inculpatului M.D. în săvârșirea infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului M.D., care la data de 18 iulie 2005, pe fondul consumului de băuturi alcoolice și a unui conflict preexistent, în care cu circa două săptămâni înainte, fusese lovit de victima N.G., a observat-o pe aceasta pe stradă, în timp ce se afla în autoturismul condus de cei doi martori, hotărându-se să se răzbune, a oprit mașina, s-a dat jos, îndreptându-se spre victimă căreia i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței, iar în cădere, aceasta s-a lovit de un plan dur, respectiv trotuar, producându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia, întrunește, atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii prevăzută de art. 183 C. pen., loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Din mijloacele de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, în primă instanță, respectiv declarațiile inculpatului M.D. în care a recunoscut și a relatat împrejurările săvârșirii faptei, cât și cele ulterioare, în sensul că a părăsit țara, aflând ulterior de decesul victimei, declarațiile martorilor M.N., P.G., N.A., D.Șt., D.C., în care au descris împrejurările cunoscute, cu raportul medico-legal de necropsie cu nr. A 3/1125 din 10 octombrie 2005 și planșele fotografice, alte înscrisuri, referatul de evaluare privind persoana inculpatului, întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, fișa de cazier actualizată a inculpatului, a rezultat în concret contribuția inculpatului în săvârșirea faptei.

Totodată, din același material probator s-a dovedit că din punct de vedere subiectiv, fapta comisă de inculpat a fost săvârșită cu praeterintenție, în sensul că acesta la momentul lovirii victimei, cu pumnul în zona facială, o singură dată, a acționat cu intenție, însă, ulterior, victima a decedat, rezultatul mai grav survenit, s-a produs din culpă, depășind intenția inculpatului, care nu a prevăzut acest rezultat, deși trebuia și putea să-l prevadă.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate de instanța de apel rezultă că aceasta a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute în art. 72 C. pen., ținând cont de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise, de circumstanțele reale în care aceasta a fost comisă efectiv, de conflictul preexistent între victimă și inculpat, de scopul urmărit, de intenția spontană în care a acționat, dar și de circumstanțele ulterioare comiterii faptei, împrejurarea că a părăsit țara și deși a fost încunoștințat de soția sa că este căutat de poliție a refuzat să se întoarcă, dar și de circumstanțele personale, a recunoscut săvârșirea infracțiunii, față de condamnările anterioare, respectiv 3 ani închisoare pentru furt calificat în anul 1989 și 2 ani închisoare pentru art. 183 C. pen., loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în anul 1996 s-a împlinit termenul de reabilitare.

Prin cuantumul pedepsei aplicate de 8 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, stabilit, ca urmare a reducerii de la 9 ani închisoare, așa cum fusese, inițial, dispus de instanța de fond, curtea de apel a considerat în mod judicios că acesta este singurul în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ și de exemplaritate, în resocializarea viitoare pozitivă a inculpatului.

Astfel, Înalta Curte consideră că nu poate avea în vedere solicitarea apărătorului recurentului inculpat de a fi reindividualizată pedeapsa aplicată de prima instanță de control judiciar, în sensul reducerii ei, deoarece au fost evaluate în mod plural, în contextul cauzei, toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepsei, ținându-se cont în mod proporțional, atât de gravitatea faptei, conferită de circumstanțele reale ale comiterii ei, respectiv sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, dar și de persoana inculpatului, care chiar dacă a recunoscut săvârșirea faptei, perspectivele de reintegrare sunt la nivel redus spre mediu, factorii care i-au influențat comportamentul, fiind consumul regulat de băuturi alcoolice corelat cu stările de agresivitate asociate acestuia, așa cum rezultă din referatul de evaluare, anterior a mai fost condamnat pentru săvârșirea aceluiași gen de infracțiune, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, pentru care a intervenit împlinirea termenului de reabilitare, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. În raport cu cele arătate, Înalta Curte apreciază că decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele. Totodată, verificând hotărârea atacată nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 60 din 9 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală. Se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reținerii și arestării preventive de la 27 ianuarie 2006 la 31 mai 2007. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 60 din 9 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală. Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reținerii și arestării preventive de la 27 ianuarie 2006 la 31 mai 2007. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 31 mai 2007.