ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 445/2008

Deliberând asupra recursului

penal de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 100

din 21 noiembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în temeiul art.

278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de petentul Ș.C. împotriva rezoluției din 8 iunie 2007

dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 103/P/2007.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut următoarele:

Petentul Ș.C. a formulat

plângere împotriva rezoluției din 8 iunie 2007 dispusă de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 103/P/2007, privind pe intimații B.I.,

F.Ș., F.M., avocat în cadrul Baroului Sibiu și M.V., executor judecătoresc cu

sediul biroului execuțional în Sibiu.

Petentul a reclamat faptul

că făptuitorii B.I. și F.Ș. au formulat cu rea-credință plângerea penală care a

format obiectul dosarului penal nr. 737/2003 al Judecătoriei Sibiu, în care

persoana vătămată a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie

prevăzută de art. 206 C. pen., prin sentința penală nr. 1247 din 7 noiembrie

2003, utilizând în dovedirea afirmațiilor lor proba cu martori mincinoși.

Avocatul F.M. a înlocuit

plângerea penală formulată de către B.I. și F.Ș., cu o altă plângere, care nu

este reală.

Executorul judecătoresc,

prin punerea în executare a dispozitivului sentinței penale nr. 1247 din 7

noiembrie 2003 a Judecătoriei Sibiu, sub aspectul despăgubirilor civile, în

conținutul somației nr. 52004 a consemnat o sumă mai mare decât cea stabilită

de către instanța de judecată.

Parchetul a apreciat că în

cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de

art. 259, 242, 246, 248, respectiv 271 C. pen., pentru următoarele motive:

Prin sentința nr. 1247 din 7

noiembrie 2003 a Judecătoriei Sibiu, pronunțată în dosarul nr. 737/2003, rămasă

definitivă, s-a stabilit vinovăția persoanei vătămate din prezenta cauză,

raportat la faptele care i-au fost imputate prin plângerea penală formulată de

către B.I. și F.Ș.

Față de numitul G.D.,

persoana vătămată din prezenta cauză a formulat plângere penală, care a format

obiectul dosarului nr. 106/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu,

în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, soluția intrând în autoritate

de lucru judecat, ca efect al deciziei penale nr. 146 din 18 aprilie 2005 a

Tribunalului Sibiu.

Reținerea vinovăției

persoanei vătămată din prezenta cauză, raportat la faptele care i-au fost

imputate de către cei doi făptuitori, reprezintă o stare confirmată judiciar,

prin hotărâre a instanțelor, acțiunea în revizuire, formulată de către Ș.C.,

fiind respinsă prin sentința penală nr. 1461 din 19 decembrie 2006 a

Judecătoriei Sibiu, intrată în autoritatea lucrului judecat prin decizia nr. 176

din 14 mai 2007 a Tribunalului Sibiu.

Raportat la faptele imputate

avocatului F.M.:

Avocatul a reprezentat

interesele procesuale ale numiților B.I. și F.Ș., comportamentul procesual al

acesteia nefiind contestat de către cei doi.

Fapta imputată, dacă ar fi

fost reală, ar fi lezat eventual, drepturile și interesele procesuale ale sus-numiților

și nu ale persoanei vătămate din prezenta cauză, față de care, raportat la

momentul procesual invocat, actul avocatului nu a produs consecințe juridice în

mod direct și nemijlocit.

Beneficiarii asistenței

juridice acordate de către avocat, prin atitudinea lor față de comportamentul

acestuia în proces, confirmă actele, ceea ce conduce la concluzia că acestea au

reprezentat poziția lor procesuală, în limitele și cu respectarea mandatului pe

care aceștia l-au acordat prin încheierea contractului de asistență juridică.

Raportat la faptele imputate

executorului judecătoresc:

Executorul judecătoresc M.V.

a procedat la punerea în executare a dispozitivului deciziei penale nr. 22/2004

a Tribunalului Sibiu, la solicitarea doar a numitului B.I., F.Ș. nesolicitând

executarea silită prin intermediul biroului execuțional M.V.

Dacă executarea excede

dispozitivului hotărârii judecătorești, persoana supusă executării silite are

posibilitatea, recunoscută legal, de a formula o contestație la executare, în

cauză neexistând elemente care să conducă la concluzia că, prin punerea în

executare a hotărârii judecătorești, M.V. a acționat cu rea-credință și a

cauzat, prin aceasta, o vătămare a intereselor sau drepturilor legitime ale

persoanei vătămate din prezenta cauză.

În derularea procedurii

executării silite, executorul judecătoresc a respectat normele juridice cărora

această procedură le este subsumată.

Ca atare, prin rezoluția din

8 iunie 2007 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în

dosarul nr. 103/P/2007, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauza privind pe

intimați, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 259, 242, 246,

248, respectiv 271 C. pen.

Prin rezoluția din 25 iunie

2007 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 511/II/2/2007,

în temeiul art. 278 C. proc. pen., s-a respins plângerea petentului împotriva

rezoluției nr. 103/P/2007, ca nefondată.

Examinând actele și

lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate în plângere, precum și din

oficiu, Curtea de apel a constatat că plângerea petentului Ș.C. nu este

întemeiată.

Câtă vreme printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă, s-a dispus condamnarea petentului pentru

săvârșirea infracțiunii de calomnie, în mod justificat a reținut parchetul că

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare

calomnioasă, imputată intimaților B.I. și F.Ș.

Probele administrate în

cauză au evidențiat că susținerile petentului Ș.C. sunt neîntemeiate și în ce

privește faptele imputate intimaților F.M. și M.V. Nu s-a făcut nici o dovadă

în sensul că intimata F.M. ar fi acționat în vreun fel în sensul lezării

intereselor petentului. Nici în privința intimatului M.V. nu s-a dovedit că ar

fi acționat cu rea credință, petentul având posibilitatea conferită de lege să

conteste, pe calea contestației la executare, dispoziția privind executarea

silită luată de executor.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a formulat recurs petentul Ș.C.

Prin motivele de recurs

formulate în scris și susținute și oral, petentul a criticat, practic,

hotărârea instanței prin care a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor

de calomnie împotriva intimaților F.Ș. și B.I. (sentința penală nr. 1247/2003 a

Judecătoriei Sibiu, definitivă prin decizia penală nr. 22 din 26 ianuarie 2004

a Tribunalului Sibiu), intimați care în cauza respectivă au fost asistați de

avocat F.M., intimată și ca în prezentul dosar.

Examinând hotărârea

pronunțată în cauză din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, sentința

Curții de Apel Alba Iulia fiind legală și temeinică.

Astfel, pentru a se putea

începe urmărirea penală sunt necesare două condiții.

Prima condiție constă din

existența acelui minim de date care permit organului de urmărire să considere

că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune.

Cea de a doua condiție

necesară începerii urmăririi penale, care rezultă din dispozițiile art. 228 C.

proc. pen., constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare

a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui

prevăzut la lit. b

1

)

Intervenția oricărui caz

dintre cele prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția amintită, rezultând

fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire, fie din actele

premergătoare efectuate în urma sesizării, determină neînceperea urmăririi

penale.

Revenind la cauză, Înalta

Curte constată că întrucât din actele premergătoare efectuate nu au rezultat

indicii ale săvârșirii vreunei infracțiuni pe care petentul le-a indicat în

plângerea sa, prima instanță, corect a dispus respingerea plângerii formulată

de recurent împotriva rezoluției procurorului de neurmărire penală.

Împrejurarea că petentul

este nemulțumit de soluțiile pronunțate în cauzele aflate pe rolul instanțelor

din Sibiu, nu poate conduce în nici un caz la concluzia întrunirii elementelor

constitutive ale faptelor pe care acesta le-a indicat în plângerea sa.

Se observă că prin plângerea

formulată, petentul tinde să obțină o reformare a unei hotărâri definitive,

intrată în puterea lucrului judecat, și întoarcerea executării dispozițiilor

civile din acea hotărâre.

Împotriva unor hotărâri

considerate ca nelegale și netemeinice, legea prevede posibilitatea exercitării

unor căi ordinare și extraordinare de atac, căi de atac pe care petiționarul

le-a exercitat.

Întrucât recurentul a epuizat

aceste căi de atac încearcă după cum s-a mai menționat pe calea plângerii

penale, să obțină instituirea unor căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce

este inadmisibil.

În consecință, având în

vedere că din actele dosarului nu rezultă iar intimații au comis vreo faptă

care să atragă răspunderea penală a acestora, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, recursul declarat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul Ș.C. împotriva sentinței penale nr. 100 din

21 noiembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 10 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 februarie 2008.