ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 487 din 26

februarie 2007, Tribunalul Constanța a respins cererea principală formulată de

reclamantele C.G.E., B.G.C. și O.G.M., împotriva dispoziției nr. 350 din 28

august 2006 emisă de pârâtul Primarul comunei Nicolae Bălcescu, județul

Constanța, precum și cererea conexă formulată de reclamante împotriva

dispoziției nr. 530 din 15 noiembrie 2006 emisă de pârât.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin notificările transmise sub nr. 173 din 7 noiembrie

2005 și nr. 174 din 7 noiembrie 2005 contestatorii au declanșat procedura

administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din suprafața de 6400 mp

teren și casa de locuit aflată pe acest teren, în prezent demolată.

Notificările au fost soluționate

prin dispozițiile nr. 350 din 28 august 2006 și 530 din 15 noiembrie 2006, prin

care cererile au fost respinse, cu motivarea că au fost formulate peste

termenul legal.

Reține tribunalul că, potrivit art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica, în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică

deținătoare, iar, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Termenul prevăzut de art. 22 din

lege este de decădere, iar petenții au formulat cele două notificări cu

depășirea termenului de 6 luni, prelungit ulterior cu încă 6 luni.

S-a reținut, că cererile formulate

de petenți în cursul anilor 1996 și 1998 „nu pot fi asimilate în sensul

îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

întrucât aplicarea ei este prioritară”.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 220/C din 20 iunie 2007, a respins apelul declarat de

reclamante împotriva acestei sentințe, reținând că prin Legea nr. 10/2001 s-a

stabilit o procedură prealabilă, în cadrul căreia persoana îndreptățită are

obligația să se adreseze direct unității deținătoare, cu notificare, în

termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Termenul inițial de 6 luni a fost

prelungit cu câte 3 luni, iar, conform art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea

acestui termen atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Instanța de apel a reținut că

recunoașterea sine die a posibilității persoanei îndreptățite de a declanșa

procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv era de natură să genereze

un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății și că, investită cu

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor privitoare la termenul în

care se poate formula notificarea, Curtea Constituțională a reținut că

instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul

acces la justiție.

Reclamantele nu au formulat

notificare în termenul prevăzut de lege, iar după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005 nu a intervenit o nouă prelungire a termenului pentru formularea

notificării, pentru că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

reia conținutul art. 21 alin. (1) din lege.

Acolo unde legiuitorul a dorit să

prelungească termenul pentru depunerea cererilor, a prevăzut-o în mod expres

[art. 33 alin. (1) din Legea nr. 247/2005], iar Legea nr. 10/2001 are caracter

de complinire, dar numai dacă persoana îndreptățită a urmat procedura în

termenele prevăzute de lege.

Or, reclamantele, ale căror cereri

adresate Comisiei locale Nicolae Bălcescu de aplicare a Legii nr. 18/1991 au

fost soluționate conform adresei nr. 110 din 4 aprilie 2002, prin respingerea

lor, au formulat notificări în anul 2005, iar cererile formulate în anii 1996

și 1998 nu pot fi asimilate procedurii administrative reglementată de Legea nr.

10/2001.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele care, fără să invoce vreun motiv de recurs, au

susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că cererile înregistrate

la nr. 19 din 26 iunie 1996 și nr. 110 din 14 ianuarie 1998 au fost adresate

Comisiei locale Nicolae Bălcescu de aplicare a Legii nr. 18/1991, deși din

conținutul cererii nr. 19/1996 rezultă că aceasta a fost adresată Comisiei

județene Constanța pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care a pronunțat

hotărârea nr. 217 din 6 decembrie 2006. În baza Legii nr. 18/1991 s-a formulat

cererea nr. 227/1991 de către autorul recurentelor (B.G.) care, așa cum s-a

comunicat cu adresa nr. 825/1992, a fost respinsă.

Au mai susținut recurentele, că

cererea nr. 19/S din 26 iunie 1996 a fost soluționată parțial, iar cererea nr.

110 din 14 ianuarie 1998 nu a fost rezolvată până la data de 14 februarie 2002.

Respingerea acestei cereri a fost

comunicată la 4 aprilie 2002, motivul respingerii fiind acela că nu s-a făcut

dovada exproprierii terenului în suprafață de 6400 mp.

Recurentele au susținut că acest mod

de rezolvare nu este corect, nici complet, pentru că Primăria Nicolae Bălcescu

avea cunoștință de expropriere, așa cum rezultă din adresa nr. 955 din 26 iunie

1996 eliberată de primărie, iar în Hotărârea nr. 217 din 6 decembrie 1996

Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 se referă la locuință,

fără să ia în discuție terenul aferent. La contestația nr. 1283 din 22 aprilie

2002 formulată împotriva soluției de respingere a cererii de revenire nr. 110

din 14 ianuarie 1998 nu s-a primit răspuns și, față de aceste elemente,

recurentele au considerat că cererea inițială (nr. 19/S din 26 iunie 1996) a

fost luată în evidență de primărie sub incidența Legii nr. 10/2001, cel puțin

pentru terenul în suprafață de 6400 mp.

Față de conținutul lor, cererea

inițială și revenirea nr. 110 din 14 ianuarie 1998 îndeplinesc rolul

notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă nu au fost denumite expres

notificări, convingere întărită și de faptul că după apariția Legii nr. 10/2001

Primăria Nicolae Bălcescu, în soluția de respingere, nu a menționat că

pretențiile nu s-ar încadra în prevederile acestei legii, reținând doar faptul

că notificările nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege. Neprimind

răspuns la contestația nr. 1283 din 22 aprilie 2002, au revenit cu cele două

notificări nr. 173 și nr. 174 din 7 noiembrie 2005, care reprezintă o revenire

la cererea inițială de restituire.

Recurentele au mai susținut că la

data de 14 februarie 2002 primăria cunoștea de existența cererii acestora și că

numai dacă nu s-ar fi încadrat în acest termen „de 14 februarie 2002” ar fi

pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Cele două cereri (nr. 19 din 26

iunie 1996 și nr. 110 din 14 ianuarie 1998) pot fi asimilate cu notificarea

prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, cererea de retrocedare

a fost formulată în termenul legal.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că nu este fondat.

Prin dispozițiile contestate nu au

fost soluționate cererile formulate de recurentele-reclamante anterior datei de

14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001. Intimatul-pârât

s-a pronunțat asupra notificărilor nr. 173 și nr. 174, ambele din 7 noiembrie

2005, care au conținutul prevăzut de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, și în cuprinsul cărora nu s-a arătat că pentru același imobil

(teren și construcții) notificatoarele au formulat și alte cereri.

Față de conținutul notificărilor

formulate în baza Legii nr. 10/2001 și de data înregistrării lor, corect s-a

reținut prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia recurată, că soluția

respingerii cererilor, cu motivarea că au fost formulate cu depășirea

termenului prevăzut de lege, pronunțată prin dispozițiile contestate, este

legală.

Prin hotărârea atacată au fost

aplicate corect prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Solicitând măsuri reparatorii în

baza Legii nr. 10/2001, recurentele-reclamante erau obligate să parcurgă

procedura prealabilă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de această lege, care

cuprinde ca prim element, sesizarea persoanei juridice deținătoare sau a

entității obligate cu soluționarea notificărilor, printr-o cerere (notificare)

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Anterior datei de 14 februarie 2001

au fost adoptate unele legi speciale prin care s-a creat posibilitatea foștilor

proprietari să redobândească imobilele terenuri și construcții, fiecare dintre

ele stabilind procedura ce trebuia parcursă pentru redobândirea proprietății.

Aceste legi cuprind dispoziții

exprese privind procedura de atribuire și modul de funcționare a comisiilor

constituite pentru soluționarea cererilor de reconstituire a dreptului de

proprietate asupra terenurilor sau retrocedare a locuințelor, iar cererile

formulate în baza Legilor fondului funciar și a Legii nr. 112/1995, soluționate

definitiv sau în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, nu pot fi „asimilate” cu notificarea prevăzută de art. 21 din Legea

nr. 10/2001 (art. 22 din legea republicată), așa cum susțin recurentele.

Cererile formulate de recurente la

26 iunie 1996 și 14 ianuarie 1998 nu puteau fi luate în evidență de primărie

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca notificări, în lipsa unei

prevederi legale care să stabilească această posibilitate.

De aceea, notificările formulate la

data de 7 noiembrie 2005, corect au fost soluționate în raport de prevederile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, care stabilește obligația persoanei

îndreptățite de a formula notificare, termenul în care notificarea trebuie

formulată, momentul de la care se calculează acest termen și sancțiunea

nerespectării termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege.

Conform art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația să notifice

persoana juridică deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării în

vigoare a legii.

Prin urmare, termenul pentru

înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001,

expirând la data de 14 februarie 2002, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din

lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, acest termen

este de decădere.

Sancțiunea netransmiterii în termen

a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și

valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție,

instanța, constatând că notificarea nu a fost formulată în termen, nu mai poate

cerceta existența dreptului la măsuri reparatorii și acordarea lor în

condițiile Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză, notificările

fiind înregistrate la data de 7 noiembrie 2005, corect s-a reținut prin

sentința tribunalului, păstrată prin decizia atacată, că dispozițiile

contestate, prin care au fost respinse notificările, sunt legale.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamante va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantele C.G.E., B.G.C. și O.G.M. împotriva deciziei nr. 220/C din 20 iunie

2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie

2008.