ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1034/2008

Deliberând asupra recursului civil

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1137 din 8 iunie 2007, Tribunalul Galați a

respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în

contradictoriu cu pârâtul A.M., reținând că acesta din urmă a fost returnat de

pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene însă la data de 1 ianuarie

2007 România a aderat la Uniunea Europeană, iar „multor persoane aflate pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii le-a fost acordat dreptul de intrare,

ieșire, etc”.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 302/A din 16

august 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei

sentințe.

Instanța de apel a reținut că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană,

efectele tratatelor pe care România le încheiase cu statele membre ale Uniunii

Europene au încetat, iar expulzarea dispusă de autoritățile franceze nu este

prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică dreptul la

liberă circulație al cetățeanului său pe teritoriul acelui stat.

În materia liberei circulații a cetățenilor români este aplicabil art.

48 din Tratatul C.E.E. și art. 4 din Directiva 2004/38/CE, iar în prezenta

cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca instanța să ia măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului, pentru că norma

comunitară prevede doar trei situații care permit luarea acestei măsuri, și

anume: afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative care, fără

să invoce vreun motiv de recurs, a arătat, în esență, că intimatul a fost

returnat din Franța, la data de 19 mai 2007, în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu acest stat, iar autoritățile române au luat act de

măsura autorităților franceze.

Recurenta a arătat că temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării

pârâtului, dispusă în baza acordului de readmisie și că sunt aplicabile

prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, față

de care unica condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație este returnarea dintr-un stat cu

care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a

reținut că măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se

circumscrie situațiilor la care se referă art. 53 din Constituție, respectiv

apărarea securității naționale și a ordinii publice, iar, conform art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.

Legea nr. 248/2005 asigură implementarea prevederilor constituționale, a

art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul

internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale și a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

Față de prevederile art. 25 din Constituție, libertatea de circulație a

cetățenilor nu este absolută, iar regulile după care se desfășoară sunt

stabilite de Legea nr. 248/2005 care, în art. 5, prevede limitativ obligațiile

pe care le au cetățenii români pe perioada șederii în străinătate.

Îngrădirile prevăzute de art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului sunt stabilite prin Legea nr. 248/2005, iar, față de textele invocate,

dreptul la liberă circulație nu este absolut.

S-a mai susținut, că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație

în străinătate a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de

readmisie nu încalcă prevederile Constituției, iar Legea nr.248/2005 este

aplicabilă și după data de 1 ianuarie 2007, deoarece acolo unde s-a dorit ca

după această dată să nu se aplice prevederile acestui act normativ, s-a

prevăzut în mod expres. Din interpretarea

per a contrario

a art. 52 din

lege, rezultă că după data aderării, restrângerea dreptului la liberă

circulație se aplică, potrivit art. 39, numai pentru statul din care persoana a

fost returnată.

Măsura returnării dispusă de autoritățile franceze face dovada că

pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Acesta

trebuie să suporte consecințele faptelor sale, pentru că prin conduita sa a

adus atingere imaginii și intereselor României, în raporturile cu statele

Uniunii Europene.

Recurenta a susținut că autoritățile române nu pot cenzura măsura

returnării dispusă de autoritățile străine și că România trebuie să își probeze

capacitatea de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de membru

cu drepturile depline al Uniunii Europene.

Analizând recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă

încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii

restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de

cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de

readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă

trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din

Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale

Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu

respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează

aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind

Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a

asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte

de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această

prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma

comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale

Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a

fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului,

din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care

cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a

tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație

nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE,

restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și

a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine

publică, siguranță națională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede

că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se

întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză. Și art. 6 din

Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt

respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentate.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice

României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi,

restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost

returnată, pentru ședere ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat

acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă

condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile

Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară,

chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea

Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar

sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a

dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că intimatul-pârât A.M. a săvârșit

vreo faptă care să justifice luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație.

Or, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că

măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze

exclusiv pe comportamentul celui în cauză, măsura restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație al intimatului-pârât doar pentru faptul că

autoritățile franceze au dispus returnarea acestuia în baza unui acord de

readmisie nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe

comportamentul acestuia.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva

deciziei civile nr. 302 A din 16 august 2007 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 februarie 2008.