ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1055 din 8 august 2007, Tribunalul Prahova a respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.P.M., reținând că a fost returnată de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene însă la data de 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, iar „multor persoane aflate pe teritoriul statelor membre ale Uniunii le-a fost acordat dreptul de intrare, ieșire etc.” Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 365 din 20 septembrie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe.

Instanța de apel a reținut că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, efectele tratatelor pe care România le încheiase cu state membre ale Uniunii Europene au încetat, iar expulzarea dispusă de autoritățile franceze nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică dreptul la liberă circulație al cetățeanului său pe teritoriul Franței. În materia liberei circulații a cetățenilor români este aplicabil art. 48 din Tratatul C.E.E. și art. 4 din Directiva 2004/38/CE, iar în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca instanța să ia măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtei, pentru că norma comunitară prevede doar trei situații care permit luarea acestei măsuri și anume: afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat, în esență, că intimatul a fost returnat din Franța, la data de 19 iulie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, iar autoritățile române au luat act de măsura autorităților franceze. Recurenta a arătat că temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării pârâtei, dispusă în baza acordului de readmisie și că sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, față de care unica condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație este returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a reținut că măsura prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor la care se referă art.53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, iar, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii. Legea nr. 248/2005 asigură implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Față de prevederile art. 25 din Constituție, libertatea de circulație a cetățenilor nu este absolută, iar regulile după care se desfășoară sunt stabilite de Legea nr. 248/2005 care, în art. 5, prevede limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii în străinătate. Îngrădirile prevăzute de art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt stabilite prin Legea nr. 248/2005, iar, față de textele invocate, dreptul la liberă circulație nu este absolut. S-a mai susținut, că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, iar Legea nr. 248/2005 este aplicabilă și după data de 1 ianuarie 2007, deoarece acolo unde s-a dorit ca după această dată să nu se aplice prevederile actului normativ, s-a prevăzut în mod expres.

Din interpretarea per a contrario a art. 52 din lege, rezultă că după data aderării, restrângerea dreptului la liberă circulație se aplică, potrivit art. 39, numai pentru statul din care persoana a fost returnată. Măsura returnării dispusă de autoritățile franceze face dovada că pârâta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Acesta trebuie să suporte consecințele faptelor sale, pentru că prin conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor României, în raporturile cu statele Uniunii Europene. Recurenta a susținut că autoritățile române nu pot cenzura măsura returnării dispusă de autoritățile străine și că România trebuie să își probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Analizând recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta. Limitarea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă. Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că intimatul-pârât C.P.M. a săvârșit vreo faptă care să justifice luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație. Or, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe comportamentul celui în cauză, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al intimatei-pârâte doar pentru faptul că autoritățile franceze au dispus returnarea acesteia în baza unui acord de readmisie nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acesteia.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 365 din 20 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie2008.