ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1055 din 8

august 2007, Tribunalul Prahova a respins acțiunea formulată de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.P.M., reținând

că a fost returnată de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene însă

la data de 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, iar „multor

persoane aflate pe teritoriul statelor membre ale Uniunii le-a fost acordat

dreptul de intrare, ieșire etc.”

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, prin decizia nr. 365 din 20 septembrie 2007, a respins apelul declarat

de reclamantă împotriva acestei sentințe.

Instanța de apel a reținut că, odată

cu aderarea la Uniunea Europeană, efectele tratatelor pe care România le

încheiase cu state membre ale Uniunii Europene au încetat, iar expulzarea

dispusă de autoritățile franceze nu este prin ea însăși suficientă pentru ca

instanța română să interzică dreptul la liberă circulație al cetățeanului său

pe teritoriul Franței.

În materia liberei circulații a cetățenilor

români este aplicabil art. 48 din Tratatul C.E.E. și art. 4 din Directiva

2004/38/CE, iar în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca

instanța să ia măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtei,

pentru că norma comunitară prevede doar trei situații care permit luarea

acestei măsuri și anume: afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a

sănătății publice.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte care, fără să invoce vreun

motiv de recurs, a arătat, în esență, că intimatul a fost returnat din Franța,

la data de 19 iulie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

această țară, iar autoritățile române au luat act de măsura autorităților

franceze.

Recurenta a arătat că temeiul

acțiunii l-a constituit măsura returnării pârâtei, dispusă în baza acordului de

readmisie și că sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin.

(1) din Legea nr. 248/2005, față de care unica condiție necesară pentru dispunerea

măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație este returnarea

dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin decizia nr. 855 din 28

noiembrie 2006, Curtea Constituțională a reținut că măsura prevăzută de art. 38

din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor la care se referă art.53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

iar, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii.

Legea nr. 248/2005 asigură

implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la

drepturile civile și politice, a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a art. 13

din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Față de prevederile art. 25 din

Constituție, libertatea de circulație a cetățenilor nu este absolută, iar

regulile după care se desfășoară sunt stabilite de Legea nr. 248/2005 care, în

art. 5, prevede limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe

perioada șederii în străinătate.

Îngrădirile prevăzute de art. 29 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt stabilite prin Legea nr.

248/2005, iar, față de textele invocate, dreptul la liberă circulație nu este

absolut.

S-a mai susținut, că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate a persoanelor care

au fost returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile

Constituției, iar Legea nr. 248/2005 este aplicabilă și după data de 1 ianuarie

2007, deoarece acolo unde s-a dorit ca după această dată să nu se aplice

prevederile actului normativ, s-a prevăzut în mod expres. Din interpretarea per

a contrario a art. 52 din lege, rezultă că după data aderării, restrângerea

dreptului la liberă circulație se aplică, potrivit art. 39, numai pentru statul

din care persoana a fost returnată.

Măsura returnării dispusă de

autoritățile franceze face dovada că pârâta nu a respectat condițiile de ședere

în spațiul Uniunii Europene. Acesta trebuie să suporte consecințele faptelor

sale, pentru că prin conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor

României, în raporturile cu statele Uniunii Europene.

Recurenta a susținut că autoritățile

române nu pot cenzura măsura returnării dispusă de autoritățile străine și că

România trebuie să își probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și de

a-și consolida poziția de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă

numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate

publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul

persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană

statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere ilegală,

dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține

recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la

liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării

României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile

dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut

prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din

Directivă.

Recurenta-reclamantă nu a făcut

dovada că intimatul-pârât C.P.M. a săvârșit vreo faptă care să justifice luarea

măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe comportamentul celui în cauză,

măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al intimatei-pârâte

doar pentru faptul că autoritățile franceze au dispus returnarea acesteia în

baza unui acord de readmisie nu ar respecta principiul proporționalității și nu

s-ar baza pe comportamentul acesteia.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 365 din 20

septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie2008.