ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de

față, a reținut următoarele:

Prin acțiunea

introdusă la data de 18 noiembrie 2005, pe rolul Tribunalului București,

reclamanții S.S.F., B.L., K.F. și W.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primarul General și R.A.T.A. București au solicitat instanței ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea primului pârât la

emiterea unei dispoziții și a celui de al doilea pârât R.A.T.A. București la

emiterea unei decizii de restituire în natură a acelor părți din imobilul-teren

în suprafața de 5289 mp și trei

corpuri de casă, situat în București.

În motivarea

cererii, reclamanții au susținut în esență că au notificat ambii pârâți după

apariția Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a acelor părți din

imobil pe care le dețin, că R.A.T.B. a retransmis notificarea ce i-a fost

adresată, Primăriei Municipiului București care nu le-a comunicat încă un

răspuns.

S-a mai

susținut că R.A.T.B. a retransmis notificarea pe motivul că are terenul doar în

administrare, și că în raport de art. 9 din Legea nr. 10/2001, acest demers nu

se justifică.

Prin sentința

civilă nr. 352 din 9 martie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis acțiunea reclamanților și i-a obligat pe pârâți să emită o

dispoziție/decizie motivată prin care să se răspundă la notificările nr. 1199

din 9 iulie 2001 și nr. 1200 din 9 iulie 2001, conform dispozițiilor Legii nr.

10/2001.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanța a reținut că pârâții nu au respectat dispozițiile

Legii nr. 10/2001, prevăzute în art. 22, art. 23 de a formula un răspuns la

notificările reclamanților, răspuns la care unitatea deținătoare era obligată.

Împotriva

hotărârii pronunțate de prima instanță, pârâții au formulat apel.

Astfel,

Municipiul București prin primarul general, în motivarea apelului a invocat

excepția de necompetență materială a Tribunalului Municipiului București,

apreciind că față de obiectul acțiunii „obligația de a face" competentă să

soluționeze cauza era judecătoria, ca primă instanță.

Pe fondul

cauzei, apelantul a susținut că în mod greșit a fost obligat la emiterea unei

decizii motivate, deoarece potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

termenul de 60 de zile poate avea două date de referință, că reclamanții nu au

arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu au dovedit

existența unor precizări în sensul pct. 23.1. din H.G. nr. 498/2003, astfel că

obligația de a emite o decizie este prematură.

Pârâta

R.A.T.B., în motivarea apelului său a invocat lipsa calității sale procesuale

pasive, susținând că aceasta are doar un drept de administrare și nu unul de

dispoziție.

Pe fondul

cauzei, apelanta-pârâtă a susținut în esență că imobilul revendicat de

reclamanți prin notificare nu este același cu cel din cererea de chemare în

judecată, că nu există identitatea între persoanele arătate de reclamanți și

cele care rezultă din anexele Decretului nr. 92/1950 și că aceștia nu și-au

dovedit calitatea de proprietari asupra imobilului revendicat.

S-a mai

susținut că terenul aflat doar în administrarea sa, nu-i permite un drept de

dispoziție asupra acestuia, singurul care îl poate restitui este Municipiul

București prin primarul general, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr.

10/2001.

Prin decizia

civilă nr. 558 din 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins ca nefondate apelurile pârâților și a menținut hotărârea

pronunțată de prima instanță.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la

apelul declarat de Municipiul București prin primarul general.

Excepția de

necompetență materială a primei instanțe este nefondată deoarece prin decizia

nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis

recursul în interesul legii și s-a stabilit că instanța competentă să

soluționeze cererile formulate împotriva refuzului de a soluționa notificările

formulate în baza Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului, în a

cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

Referitor la

fondul cauzei criticat de apelant, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) și

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra notificării

formulate de reclamanți.

Termenul de 60

de zile stabilit de legiuitor pentru soluționarea notificărilor nu se poate

calcula fie de la data depunerii actelor doveditoare, fie de la data unei

declarații exprese a persoanei îndreptățite pentru că în acest mod s-ar proroga

perpetuu acest termen, ajungându-se să se înlăture o obligație legală impusă în

mod imperativ de lege.

Referitor la

apelul declarat de pârâta R.A.T.B.

Excepția

lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiată, în raport de

dispozițiile art. 22 și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în care se face

vorbire de „unitatea deținătoare" sau „persoana juridică deținătoare"

și nu se face distincție între dreptul de administrare sau dreptul de

dispoziție asupra imobilului ce se solicită restituit.

În ceea ce

privește criticile formulate pe fondul cauzei, s-a reținut că modalitatea de

executare a hotărârilor fața de două persoane juridice privește o problemă

ulterioare judecării apelului și că nu există nici un impediment legal pentru

ca hotărârea irevocabilă să fie pusă în executare în acest fel.

Ceea ce a avut

instanța de analizat a fost refuzul celor doi pârâți de a formula răspunsul la

notificările adresate, astfel că celelalte susțineri ce țin de fondul cauzei nu

pot fi analizate pentru că depășesc cadrul procesual cu care a fost investită

instanța.

Împotriva hotărârii

pronunțate de instanța de apel, pârâta R.A.T.B. a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs, s-au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și excepția lipsei calității sale procesuale

pasive.

În criticile

formulate pe fondul cauzei, s-a susținut că hotărârea atacată nu este legală

deoarece, recurenta nu poate restitui ceea ce nu a primit și că dreptul de

administrare asupra terenului nu îi permite să facă acte de dispoziție asupra

acestuia.

Recursul

declarat de pârâta R.A.T.B. va fi respins pentru următoarele considerente:

Cu privire la

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 aceasta a fost soluționată în sensul respingerii acesteia, prin

Decizia nr. 811 din 27 septembrie 2007 de către Curtea Constituțională.

Referitor la

excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte aceasta este

neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 22 și art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Astfel, în mod

legal instanța de apel a reținut în hotărârea atacată, că potrivit acestor

dispoziții legale nu se face distincție între dreptul de administrare și

dreptul de dispoziție asupra imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001.

Aceste

dispoziții legale fac vorbire despre „obligația unității deținătoare de a

răspunde printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra notificării, ceea ce

solicită și reclamanții prin acțiunea formulată, urmare refuzului pârâților de

a formula un răspuns timp de aproape patru ani.

Criticile

referitoare la fondul cauzei nu pot fi reținute astfel că hotărârea pronunțată

de instanța de apel este legală și din perspectiva acestor critici formulate.

Prin decizia

Curții Constituționale s-a reținut că scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de

a statornici măsuri reparatorii în interesul foștilor proprietari, ale căror

imobile au fost trecute în mod abuziv în proprietatea statului.

Refuzul

unităților deținătoare de a formula un răspuns la notificările formulate de

reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, reprezintă o încălcare a dispozițiilor

acestei legi, refuz care nu are legătură cu forma de deținere a imobilului

notificat.

Obiectul

cererii reclamanților nu îl reprezintă atacarea unei decizii emise în baza

Legii nr. 10/2001, ci obligarea celor care dețin imobilul să formuleze

răspunsul la care erau obligați prin lege, într-un termen imperativ de 60 de

zile, ceea ce în mod legal prima instanță a hotărât iar instanța de apel a

menținut. Ambele pârâte au această obligație conform dispozițiilor legale

arătate, iar modalitatea de exercitare a acestei hotărâri, excede obiectului

cererii, și oricum nu există un impediment legal în a obține un răspuns la

notificările formulate celor două unități deținătoare.

Termenul de 60

de zile este un termen imperativ, care curge în favoarea persoanei îndreptățite

și nu în favoarea unității deținătoare pentru a se prevala de faptul că poate

fi calculat cu două date de referință.

Pentru cele

arătate, recursul pârâtei va fi respins în raport de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta R.A.T.B. împotriva deciziei nr. 558 din 23

noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2008.