ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2579/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 66 din 10

ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii prin care

reclamantul N.L., în contradictoriu cu

pârâtul Guvernul României și cu intervenientul în

interesul pârâtului, M.A.E., solicita anularea Acordului dintre Guvernul

României și Guvernul Republicii Ungare privind înființarea Fundației Publice

Româno - Ungare G., dispunând respingerea acesteia ca atare.

Pentru a pronunța această soluție,

Instanța de Fond a reținut, în esență, că acordul a cărui anulare se solicită

în cauză face parte din categoria actelor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a)

din

Legea nr.

554/2004, fiind exceptat de la controlul legalității pe calea contenciosului

administrativ.

Împotriva

acestei soluții, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs

reclamantul N.L., invocând

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul - reclamant a arătat că Instanța, care este obligată să se supună

legii și să facă dreptate, prin înfăptuirea actului de justiție, a refuzat

să-și îndeplinească obligațiile și, prin neexercitarea rolului activ în cadrul

procesului, a refuzat să judece cauza, recurgând la o excepție procesuală.

A mai arătat că Instanța

și-a întemeiat greșit soluția pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 554/2004, ignorând faptul că acordul atacat a fost încheiat cu încălcarea

art. 102 alin. (2) și art. 108 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României,

care nu-i permit să adopte, în calitatea sa de putere executivă, decât

ordonanțe și hotărâri, pentru organizarea executării legilor, iar nu și

acorduri.

În acest sens, recurentul - reclamant

a invocat prevederi cuprinse în art. 1 și art. 2 din Legea nr. 90/2001, care

confirmă, în opinia sa, legitimitatea acțiunii, dreptul de a pretinde

guvernului o anumită conduită, constând în respectarea rolului pe care îl are în

societate și a principiilor pe care se întemeiază statul de drept și democrația

constituțională.

În motivarea recursului a

mai fost invocată încălcarea drepturilor fundamentale garantate de art. 44 și art.

46 din Constituția României, dreptul de proprietate privată și dreptul la

moștenire.

Totodată, recurentul - reclamant

a susținut că în mod greșit Instanța de Fond a considerat că acordul dedus

judecății ar fi de fapt un tratat și că ar privi raporturile dintre Guvern și

Parlament, când în realitate nu este decât un act abuziv, care încalcă nu numai

voința testatorului E.G., dar și numeroase principii ale statului de drept.

Actele care privesc raporturile dintre Guvern și Parlament sunt cele expres

prevăzute la Capitolul IV din Constituție, în art. 75 alin. (3), art. 111 alin.

(1), art. 112, art. 113, art. 114 și art. 115 din Constituția României.

Față de natura actului emis

abuziv de Guvernul României, recurentul - reclamant a susținut, pe de o parte,

că Instanța de Fond trebuia să facă aplicarea art. 4 și art. 11 alin. (4) din

Legea nr. 554/ 2004, nefiind incident în cauză articolul 5 alin. (1) lit. a)

din același act normativ și pe de altă parte, că Instanța a considerat greșit

că ar fi fost investită cu analiza legalității și oportunității O.U.G. nr. 183/2005,

prin care a fost ratificat acordul, când în realitate a fost dedus judecății

numai acordul semnat abuziv.

În fine, recurentul - reclamant

a invocat încălcarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 24/2000, conform cărora

motivarea actelor administrative se referă, în principal la „...c) efectele

avute în vedere, în funcție de obiectul reglementării; d) implicațiile pe care

noua reglementare le are asupra legislației în vigoare; e) implicațiile asupra

legislației interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori

acorduri internaționale, precum și măsurile de adoptare necesare.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, intimatul - intervenient accesoriu, M.A.E., a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, arătând că procedura ratificării acordului prin

ordonanță de urgență se încadrează în ipoteza menționată la art. 19 alin. (3)

din Legea nr. 590/2003, iar criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 7

și pct. 8 C. proc. civ., nu au fost deloc dezvoltate de recurent.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimatul - intervenient a

arătat, în esență, că prevederile constituționale indicate de recurent nu

conțin o enumerare exhaustivă și nici măcar exemplificativă a actelor care

privesc raporturile dintre Guvern și Parlament și că acordul dintre Guvernul

României și Guvernul Republicii Ungare, privind înființarea Fundației Publice

Româno - Ungare G., este un exemplu concret de funcționare a delegării

legislative prevăzute de art. 115 din Constituția României.

Făcând referire și la

împrejurarea că recurentul - reclamant a atacat în contencios administrativ un

acord internațional, fără a pune în discuție actul intern de ratificare,

intimatul - intervenient a arătat, în concluzie, că sunt întrunite condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza în raport cu

prevederile art. 304

1

C. proc. civ. și cu criticile formulate

împotriva sentinței, critici care nu au fost structurate potrivit prevederilor

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pe care recurentul - reclamant și-a

întemeiat în drept calea de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat.

La data de 20 octombrie

2005, Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare au încheiat un acord prin

care au convenit înființarea unei fundații denumite Fundația Publică Româno –

Ungară G., cu scopul și în condițiile prevăzute în art. 2 – 6 ale acordului.

Potrivit preambulului,

acordul a fost încheiat în considerarea îndeplinirii angajamentelor asumate

prin Tratatul de înțelegere, colaborare și bună vecinătate dintre România și

Republica Ungară, semnat la Timișoara la 16 septembrie 2006.

În demersul de clarificare a

naturii juridice a actului dedus judecății și a regimului juridic aplicabil,

Curtea constată că articolul 2 din Convenția de la Viena din 23 mai 1969, cu privire la dreptul tratatelor, definește tratatul ca fiind „un

acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dreptul

internațional, fie că este consemnat într-un instrument internațional unic, fie

în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea lui

particulară”.

Tratatul, în sens larg, este

considerat ca fiind orice acord, orice înțelegere între state, cu scopul de a

crea, a modifica sau a stinge între acestea un raport de drept internațional.

Indiferent de denumirea lor,

tratate, convenții, acorduri, pacte, protocoale etc., aceste instrumente

juridice reprezintă expresia practicii internaționale a statelor, ca subiecte

de drept internațional public.

În România, definiția legală

a tratatului se regăsește în art. 1 lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind

tratatele, care prevede că prin tratat se înțelege actul juridic, indiferent de

denumire sau formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la

nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea,

modifica sau stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat

de dreptul internațional public și consemnat într-un instrument unic sau în

două sau mai multe instrumente conexe.

Prerogativa Guvernului de a

încheia tratate este prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 590/2003,

conform căruia „România, Guvernul României, precum și ministerele și alte

autorități ale administrației publice centrale, pentru care această atribuție

este expres prevăzută de legislația în vigoare, pot încheia tratate la nivel de

stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel

departamental”.

Această prevedere legală

reprezintă o formă de concretizare a rolului conferit Guvernului României prin

art. 102 alin. (1) din Constituție, acela de a asigura realizarea politicii

interne și externe a țării. Actul de guvernământ nu se confundă și nu se reduce

la activitatea de conducere generală a administrației publice.

În raport cu toate aceste

considerente, Curtea constată că susținerile recurentului, în sensul că acordul

atacat nu este un tratat internațional, ci un act administrativ supus

controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ, în fața Instanțelor

naționale, sunt lipsite de fundament juridic.

Conform art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 590/2003, tratatele de încheie cu respectarea principiilor

fundamentale și a celorlalte norme imperative ale dreptului internațional, a

dreptului comunitar, a normelor cutumiare internaționale, a Constituției

României și a normelor prezentei legi, iar în art. 31 al legii, referitor la

aplicarea tratatelor se prevede că dispozițiile tratatelor în vigoare nu pot fi

modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne

ulterioare intrării în vigoare (alin. (4)) și că prevederile legislative

interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispozițiilor unui

tratat în vigoare (alin. (5)).

Aceste prevederi legale

constituie argumente în plus în susținerea tezei că tratatele internaționale,

indiferent de denumirea lor și chiar dacă au fost înglobate în dreptul intern

prin procedura de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare, nu pot fi deduse

judecății, potrivit normelor naționale ale uneia dintre părți.

În altă ordine de idei,

Curtea constată că acordul în sine nu poate fi disociat de actul normativ prin

care a fost ratificat (în speță, O.U.G. nr. 183/2005, publicată în M. Of.,

Partea I, nr. 1171 din 23 decembrie 2005), pentru că potrivit art. 18 din Legea

nr. 590/2003, ratificarea este o formă de exprimare a consimțământului Statului

Român de a deveni parte la tratat și constituie una dintre etapele procedurii

de încheiere a tratatului, reglementată de Capitolul II al aceleiași legi.

Ordonanța de urgență nu este

un act administrativ, ci un act cu putere de lege, adoptat în virtutea

delegării legislative reglementate de art. 115 din Constituția României și

supus aprobării Parlamentului, astfel încât și din această perspectivă acțiunea

în contencios administrativ formulată de reclamant este inadmisibilă.

Este adevărat că Instanța de

Fond a reținut greșit incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

554/2004, dar nu din motivele expuse de recurent.

Norma de excepție cuprinsă

în textul legal menționat s-ar fi putut lua în discuție numai dacă actul dedus

judecății întrunea caracterele juridice ale unui act administrativ dar, era

exceptat de la controlul de legalitate în contenciosul administrativ, pentru că

privea raporturile autorității emitente cu Parlamentul.

Înlăturarea acestui

considerent nu este însă de natură să conducă la o altă soluție decât cea a

respingerii acțiunii ca inadmisibilă, soluție care face de prisos analizarea

tuturor celorlalte motive de recurs, prin care recurentul - reclamant tinde să

demonstreze nelegalitatea acordului.

În consecință, Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

constatând că nu există motive de casare sau modificare a sentinței, potrivit

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de N.L.

împotriva sentinței civile nr. 66 din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2007.