ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4092/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

18 iulie 2006, reclamantul O.H. a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General,

solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie cota de ½ din imobilul situat în București, compus din 3 camere

și dependințe, în suprafață utilă de 71,35 mp.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că este proprietarul imobilului solicitat, conform contractului de

construire nr. 17/6 din 27 ianuarie 1978, a adeverinței de punere în posesie

nr. 17 din 12 octombrie 1981 și a titlului de proprietate nr. 397/I din 13

septembrie 1983.

A învederat că bunul a fost dobândit

în timpul căsătoriei cu O.E.S. și că, urmare a plecării sale în străinătate,

locuința a fost confiscată în mod abuziv în temeiul sentinței penale nr.

711/1987 pronunțată de Tribunalul Militar București, care nu poate constitui

titlu valabil, fiind în contradicție cu Constituția României din anul 1948 și

cu Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 și Codul

civil român.

A mai arătat că cealaltă jumătate a

bunului a rămas în posesia soției sale, care a continuat să locuiască în imobil

în baza unui contract de închiriere.

Reclamantul a considerat că situația

învederată se încadrează în ipoteza textului art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 10/2001, motiv pentru care, la data de 2 august 2001 a notificat pârâta,

solicitând restituirea în natură a bunului de care a fost deposedat, fără a

primi vreun răspuns până la data sesizării instanței.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 316 din 2

martie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și, în fond, a admis acțiunea

reclamantului.

A fost obligat pârâtul Municipiul

București prin Primarul General să lase reclamantului în deplină proprietate și

posesie cota de ½ din apartamentul nr. 30.

Tribunalul a reținut, în esență că

accesul reclamantului la justiție nu poate fi paralizat prin atitudinea de rea

credință manifestată de pârât care, și după trecerea unei perioade de peste 2

ani de la pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva sa, nu a soluționat

notificarea reclamantului prin care acesta solicită restituirea cotei părți din

imobilul ce i-a fost preluat de stat.

Constatând că titlul de care se

prevalează pârâtul este contrar Constituției României din anul 1948 și art.

480, art. 481 C. civ., ca și a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, s-a reținut ca abuzivă preluarea bunului în temeiul Decretului nr.

223/1974.

Ca urmare, în considerarea art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și în temeiul art. 480 C. civ., acțiunea

reclamantului a fost admisă.

Dispozițiile acestei hotărâri

judecătorești au fost confirmate prin decizia civilă nr. 275 A din 9 noiembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, instanța care a respins ca nefondat apelul declarat

de pârât.

S-a reținut că primirea acțiunii de

restituire în natură a bunului direct la instanță, este consecința conduitei

culpabile, chiar abuzive a pârâtului, care atât în pofida obligației ce-i

revenea în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

cât și a celei expres stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească,

a rămas în pasivitate până în prezent, neemițând decizia/dispoziția motivată pe

care era obligat să o pronunțe.

O astfel de conduită a fost

apreciată ca un refuz de restituire în natură a bunului, act de dispoziție

nefavorabil persoanei îndreptățite, situație față de care trebuie să i se

recunoască acesteia dreptul de a i se analiza în justiție temeinicia cererii

prin care a fost declanșată procedura specială reglementată prin Legea nr.

10/2001.

Instanța de apel a reținut că în

raport de natura juridică a acțiunii reclamantului, astfel cum a fost reținută

mai sus, valoarea imobilului nu constituie un aspect relevant pentru determinarea

instanței competente material să judece cauza, în speță fiind incidente

prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc competența

soluționării unor atari pricini în favoarea tribunalului, fără a face vreo

distincție cu referire la valoarea bunului.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o

pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ..

În dezvoltarea acestui motiv de recurs,

pârâtul a susținut că instanțele au interpretat greșit dispozițiile Legii nr.

10/2001, care au fost raportate la dispozițiile art. 480 C. civ., sens în care

ar fi trebuit să lămurească cadrul procesual prin determinarea exactă a

temeiului juridic al cererii dedusă judecății.

În cazul în care s-ar fi reținut că

cererea introductivă se constituie într-o acțiune de drept comun, ar fi trebuit

să se constate că aceasta a fost soluționată de o instanță necompetentă

material, valoarea obiectului bunului situându-se sub plafonul valoric de 5

miliarde lei prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În situația aprecierii cererii ca

fiind supusă jurisdicției Legii nr. 10/2001, au susținut că, în conformitate cu

dispozițiile art. 22 din acest act normativ, unitatea deținătoare este

instituția abilitată să se pronunțe asupra acesteia și nu instanțele

judecătorești.

Doar dispoziția emisă de unitatea

deținătoare poate fi cenzurată de către instanța de judecată în condițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, caz în care, în speță, instanța ar fi putut

doar să oblige pârâtul să emită actul administrativ menționat și nu să

soluționeze notificarea în sensul dorit de parte.

Au solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârilor judecătorești atacate și respingerea acțiunii introductive

ca neîntemeiată.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății”, principiu de drept procesual, care în speță a fost respectat

pe deplin de instanțele investite cu soluționarea acțiunii reclamantului și

care a fost întemeiată, expresis verbis, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005 și a urmărit restituirea bunului în natură.

Determinant în calificarea cererii

deduse în justiție nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul

și scopul pretențiilor, conținut al acesteia și care în speță că constituie în

aproprierea bunului litigios, preluat în mod abuziv de stat și refuzat a fi restituit

de pârâtă pe calea aleasă de reclamant prin declanșarea procedurii reglementate

de Legea nr. 10/2001, aspect corect dezlegat de cele două instanțe.

Reținând incidența actului normativ

special de reparație, temeinic s-a conchis în sensul irelevanței criteriului

valoric în determinarea competenței materiale de soluționare a pricinii, care

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, revine fără distincția

relevată în recurs, tribunalului.

Sunt de asemenea nefondate și

criticile privind substituirea instanțelor judecătorești în atribuțiile

unității administrative, aspect legal soluționat de instanțe.

În adevăr, potrivit art. 21 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată „imobilele

– terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație,

care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie

autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite

persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

În legătură cu ducerea la

îndeplinire a acestei dispoziții, prin art. 22 alin. (19 din aceeași lege se

prevede că „persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar prin dispozițiile art. 26

alin. (3) din legea menționată s-a precizat că „decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția

civilă a tribunalului...”.

Or, din moment ce s-a reglementat

controlul de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele

judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, este

evident că instanța poare să dispună ea însăși, în cadrul acestui control,

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În același timp și pentru considerente

de identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea

investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin

art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, cazul în speță, de a se pronunța

asupra cererii de restituire în natură, obligație dispusă și printr-o hotărâre

judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se impune, de asemenea, ca

instanța investită să evoce fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii

de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.

Într-un astfel de caz, lipsa

răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că

nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră

neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și prin

art. 21 alin. (2) din Constituția României care prevede că nicio lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru

apărare intereselor sale legitime.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 275 A

din 9 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2008.