ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 915/2008

Asupra recursului de

față;

Din actele și lucrările dosarului, reține

următoarele:

Prin sentința penală nr.

50 din 27 aprilie 2007, Tribunalul Teleorman a

respins, ca nefondată, cererea inculpatului, de

schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută  de art. 20

C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prevăzută

de art. 182 C. pen.

În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174

– art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.G.I., la pedeapsa de

9 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., în condițiile art. 71 C. pen., aplicându-se inculpatului și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzută  de art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a menținut starea de arest preventiv și a

computat din pedeapsa aplicată durata prevenției (reținerea și arestarea

preventivă) de la 9 ianuarie 2007 la zi.

S-a dispus confiscarea de la inculpat a

cuțitului cu mâner metalic și lungimea lamei de circa 10 cm.

A luat act că partea vătămată C.F. nu s-a

constituit parte civilă în procesul penal.

A fost admisă acțiunea civilă formulată de

Spitalul Clinic de Urgență București Floreasca cu obligarea inculpatului la

plata către această parte civilă a sumei de 3248,67 lei reprezentând cheltuieli

de spitalizare și cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

în ziua de 10 decembrie 2006, la târgul săptămânal din comuna Mavrodin, partea

vătămată C.F. s-a întâlnit cu inculpatul M.G.I.

Întrucât cu aproximativ o săptămână înainte,

partea vătămată intervenise pentru aplanarea unui conflict verbal ivit între

inculpatul M.G.I. și un coleg de serviciu al părții vătămate, inculpatul a

considerat că era momentul răzbunării și după ce i-a adresat părții vătămate insulte

(la care nu a primit nici un răspuns), l-a lovit de mai multe ori cu un cuțit

în zona abdominală și în picior iar, la încercarea părții vătămate de a se

apăra, l-a tăiat și la mâna stângă.

La intervenția martorilor V.F., T.I., C.F. și

B.l., inculpatul a părăsit locul incidentului în fugă, l-a îmbrâncit pe

martorul B.N., iar cuțitul a rămas în geaca de fâș a acestui martor.

Leziunile cauzate părții vătămate au

necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața părții

vătămate, așa cum rezultă din raportul de constatare medico legală eliberat de

S.M.L. Teleorman.

Reținând această stare de fapt, prima

instanță a încadrat-o în dispozițiile art. 20 raportat la art.

174 – art. 175

lit. i) C. pen., respingând

cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în art. 182 C.

pen. În acest sens s-a reținut că, din modul cum a acționat inculpatul, care a

folosit un cuțit cu care l-a lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a

corpului, producându-i leziuni care au necesitat 70 - 80 zile de îngrijiri

medicale și care i-au pus viața în primejdie, rezultă intenția directă a

inculpatului de a ucide victima și nu numai de a-l lovi.

La individualizarea pedepsei, prima instanță

a aplicat criteriile de individualizarea a pedepsei prevăzute de art. 72 C.

pen., apreciind că față de caracterul grav al faptei comise, dar mai cu seamă

de firea violentă a inculpatului și de atitudinea nesinceră și sfidătoare a

acestuia nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante judiciare față de

inculpat.

Împotriva acestei sentințe, inculpatul a

declarat apel,

criticând-o în

principal, sub aspectul individualizării pedepsei, considerând că este prea

mare în raport cu atitudinea sinceră de recunoaștere și regret a faptei, astfel

că în cauză se pot aplica largi circumstanțe atenuante cu consecința reducerii

pedepsei sub minimul special legal.

A lăsat la apreciere, reținerea scuzei

provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 330 din 16 octombrie

2007, Curtea de Apel București a respins recursul inculpatului, ca nefondat,

reținând temeinicia și legalitatea hotărârii apelate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs inculpatul M.G.I.

În motivele scrise de recurs și susținute

oral de apărătorul din oficiu al inculpatului, s-a solicitat casarea ambelor

hotărâri și în rejudecare reținerea circumstanței atenuante legale a scuzei

provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din declarația

martorilor C.F. și T.I. rezultă că inculpatul și partea vătămată s-au îmbrâncit

reciproc. A mai solicitat reducerea pedepsei față împrejurarea că în apel

inculpatul a recunoscut fapta.

Examinând recursul declarat de inculpatul M.G.I.

împotriva deciziei instanței de apel, în raport de motivele invocate ce se vor

analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute

de art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul

inculpatului nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta.

Cu privire la critica adusă de inculpat

deciziei din apel, în sensul că greșit nu s-a reținut circumstanța atenuantă

legală a scuzei provocării,

Înalta

Curte reține că potrivit art. 73 lit. b) C. pen., circumstanța atenuantă a

provocării există atunci când infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei

puternice tulburării sau emoții, determinată de o provocare din partea

victimei. Esența provocării este deci o stare psihică (tulburare sau emoție

puternică), care, slăbind autocontrolul, explică luarea rezoluției

infracționale și înfăptuirea ei.

Astfel, în cazul provocării ne aflăm în prezența

a două fapte ilicite: actul provocator care trebuie să se concretizeze într-o

faptă dintre cele arătate limitativ în lege (violența, atingerea gravă a

demnității) și infracțiunea provocată comisă sub stăpânirea stării de puternică

tulburare sau emoție.

Legea nu cere ca fapta

provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta

celui provocat, dar pentru existența unei puternice

tulburări sau emoții se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă

o apropiată semnificație.

Or, din întreg materialul probator aflat la

dosar, nu rezultă că partea vătămată C.F. ar fi comis o faptă ilicită care să

provoace inculpatului o tulburare sau o emoție puternică sub stăpânirea căreia

să acționeze în modul arătat.

Din potrivă, din declarațiile martorilor

audiați în cauză rezultă că, inculpatul este cel care, întâlnindu-se pe o aleea

cu partea vătămată, i-a spus „ .. sclavule” după care, fiind indignat că partea

vătămată nu a reacționat în nici un fel și nu s-a oprit din drum, s-a apropiat

de aceasta și i-a aplicat din lateral o lovitură cu cuțitul în abdomen.

Ridicând mâna pentru a se apăra acesta a fost lovit de inculpat și la mâna

stângă.

Împrejurarea că cei doi martori C.F. și T.I. au

văzut când cei doi se îmbrânceau, nu dovedește faptul că partea vătămată ar fi

avut o atitudine de provocare a inculpatului, în condițiile în care cei doi au

declarat că, nu au văzut când cei doi au început să se îmbrâncească dar, au

văzut când inculpatul a scos un cuțit și l-a înjunghiat pe partea vătămat.

În concluzie, nu se poate reține față de

recurentul inculpat circumstanța atenuantă legală a scuzei provocării,

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., așa cum solicită acesta, deoarece atacul

a fost început de inculpat care l-a lovit pe partea vătămată, provocându-i

leziunile descrise mai sus. Astfel, tulburarea puternică creată de partea

vătămată inculpatului, sub imperiul căreia acesta să fi acționat, ca și

condiție esențială pentru reținerea art. 73 lit. b) C. pen., în cazul de față,

nu există.

Cu privire la critica adusă de inculpat

aceleiași decizii, cu referire la individualizarea pedepsei,

Înalta Curte constată că primele instanțe au

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., privind criteriile

generale de individualizare a pedepsei.

Astfel, instanțele

ținând cont de gravitatea faptei inculpatului, relevată

de violența deosebită cu care a acționat, de

instrumentul folosit și de urmarea gravă care a constat în leziuni ce au

necesitat 70-80 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și care au pus

viața victimei în primejdie, de persoana inculpatului, cunoscut ca o fire

violentă și răzbunătoare, dar și

de

limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială, au aplicat o pedeapsă

orientată

spre minimul prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.

Întrucât nu au fost invocate împrejurări care să nu fi fost analizate de

primele instanțe, atunci când au stabilit pedeapsa de 9 ani închisoare și care

să impună redozarea acesteia, recursul formulat de inculpat, și sub acest

aspect este neîntemeiat urmând să fie respins.

Fată de considerentele de mai sus, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge

recursul inculpatului M.G.l., ca nefondat.

În baza art. 88 C. pen.,

se va deduce din pedeapsa aplicată durata

reținerii și arestării preventive de la 9 ianuarie

2007, la 11 iulie 2007, constatând că inculpatul este arestat în altă cauză.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul M.G.I. împotriva deciziei penale nr. 330 din 16 octombrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Constată că recurentul

inculpat este arestat în altă cauză.

Deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii

și arestării preventive de la 09 ianuarie 2007 la 11 iulie 2007.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 12 martie

2008.