ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1412/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1458 din 15

iunie 2006, a admis în parte actul de sesizare reprezentat de încheierea din 12

septembrie 2001 emis de Curtea de Conturi a României, secția de control ulterior,

față de pârâtul I.A.M. și cererea de chemare în garanție formulată de S.N. Î.F.

SA, obligând pe aceasta din urmă la plata redevenței în sumă de 4.561.242.000

lei vechi către fostul M.A.A. în prezent M.A.P.D.R., iar în solidar cu pârâtul

I.A.M. și la plata sumei de 1.231.535.340 lei vechi către același minister.

Prin aceiași sentință a fost

obligat ministerul pârât să vireze la bugetul statului sumele mai sus

menționate și a fost respins actul de sesizare față de acest din urmă pârât

atât cu privire la contravaloarea redevenței cât și cu privire la majorările de

întârziere aferente.

În sfârșit, instanța de fond

a dispus instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și

imobile ale pârâtului I.A.M. și ale chematei în garanție S.N. Î.F. SA, până la

concurența sumelor reținute în sarcina lor, respingând totodată actul de

sesizare față de I.A.M. cu privire la despăgubirile civile în cuantum de

4.561.242.000 lei vechi.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că prin O.U.G. nr. 23/2000, urmare a reorganizării R.A.Î.F.,

s-a înființat S.N. Î.F. SA societate comercială pe acțiuni, cu capital de stat,

funcționând pe principiul autonomiei financiare și sub autoritatea M.A.P.D.R.

S-a mai reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din această ordonanță, ministerul concesiona

noii societății, bunuri din domeniul public al statului, expres menționate în

textul actului normativ, anexa 3, pe o perioadă de 49 de ani și contra unei

redevențe de 0,2 % din valoarea bunurilor.

În acest context instanța de

fond a apreciat că atât M.A.P.D.R. în numele statului, cât și S.N. Î.F. SA, le

revenea obligația de a încheia contracte de concesiune cu privire la bunurile

concesionate, contravaloarea redevenței, de 0,2 % din valoarea acestora, urmând

a fi calculată în raport cu valoarea individuală a fiecărui bun.

Instanța de fond a calificat

obiectul acestor contracte ca fiind o concesiune în interes național,

reglementat prin dispozițiile Legii nr. 219/1998, în varianta existentă la

apariția O.U.G. nr. 23/2000, reținând totodată că, deși încheiate în baza

legii, fără licitație și la un preț al redevenței prestabilit printr-un act

normativ, ele își păstrează caracterul contractual.

Cum societatea concesionară

a folosit bunurile concesionate în baza O.U.G. nr. 23/2000, fără a vira

ministerului concedent, contravaloarea redevenței, deși în bilanțul contabil pe

anul 2000 s-a înregistrat la cheltuieli suma de 4.257.792 mii lei (vechi),

instanța a concluzionat prejudicierea bugetului de stat cu această sumă,

reținând totodată că, deși între cele două părți nu a existat un contract de

concesiune, în baza căruia să se vireze contravaloarea redevenței, acestea sunt

în culpă pentru neîncheierea contractelor și respectiv pentru că nu a inițiat

procedura de încheiere a acestora.

În concluzie, instanța a

reținut obligația concesionarei de a plăti concedentului suma de 4.561.242.000

ROL, respingând actul de sesizare împotriva acestuia din urmă și a pârâtului I.A.M.

cu motivarea că, în ciuda culpei pentru neîncheierea contractelor, nu există

legătură de cauzabilitate între această omisiune și folosirea bunurilor

concesionate către S.N. Î.F. SA.

Instanța a reținut în schimb

obligația de plată, în solidar, a penalităților de întârziere aferente acestei

sume, în sarcina S.N. Î.F. SA și a M.A.P.D.R. invocându-se în acest sens

dispozițiile Legii nr. 72/1006 și O.M.F. 1658/2000, de la data intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 23/2000.

Împotriva acestei sentințe

în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul I.A.M. cât și chemata în

garanție S.N. Î.F. SA.

Recurentul pârât a criticat

sentința atacată invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., susținând că, în baza principiului „accesorium sequitum principale”,

nu poate fi obligat să achite majorări de întârziere pentru un debit de a cărui

plată a fost exonerat, constatându-se că nu a avut vreo culpă la producerea

lui.

A mai susținut de asemenea

recurentul că, în speță, nu exista obligația încheierii unui contract de

concesiune întrucât concesionarea bunurilor aparținând domeniului public, de

către M.A.P.D.R., s-a făcut în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 23/2000,

dispoziții derogatorii de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 219/1998 cu

precizarea că, în ipoteza aplicării acestei ultime legii obligația de încheiere

a contractelor de cesiune revenea, nu ministerului intimat, ci A.D.S.

La rândul său recurenta S.N.

Î.F. SA a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în sensul:

- contrarietății dintre considerentele

și dispozitivul sentinței atacate, constând în aceea că deși, s-a reținut în

considerente, culpa concurentă a Ministerului, pentru neîncheierea contractelor

de cesiune, numai chemata în garanție a fost obligată la contravaloarea

redevenței și a majorărilor de întârziere,

- greșitei aplicării a

principiului îmbogățirii fără justă cauză în condițiile în care micșorarea patrimoniului

domeniului public al statului s-a făcut legal, în baza unui act normativ

respectiv O.U.G. nr. 23/2000;

- greșita obligare a

chematei în garanție, în solidar cu pârâtul I.A.M., la plata redevenței și a

majorărilor de întârziere, în condițiile în care această obligație decurgea din

lege, iar nerespectarea ei antrena răspunderea delictuală directă a fostului

ministru și a ministerului pe care, la acea dată, îl conducea.

Examinând actele și

lucrările dosarului, ca și sentința atacată, în raport de prevederile legale

incidente și de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., precum și în raport cu criticele formulate de recurenți, Curtea constată că recursul

declarat de pârâtul I.A.M. este fondat, urmând a respinge recursul declarat în

cauza de chemata în garanție S.N. Î.F. SA, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Prin O.U.G. nr. 23/2000 s-a

înființat S.N. Î.F. SA, ca urmare a reorganizării R.A.Î.F.

Potrivit acestei

reglementări acțiunile noii societăți aparțineau statului, ca acționar unic, acesta

exercitându-și drepturile, ca și obligațiile aferente, prin intermediul M.A.A.,

în prezent M.A.P.D.R. sub autoritatea căruia societatea urma să funcționeze.

Prin același act normativ S.N.

Î.F. SA, i-au fost concesionate, de către minister, în numele statului, o serie

de bunuri aparținând domeniului public al acestuia, menționate expres în anexa 3 a ordonanței, pe o perioadă de 49 de ani și contra unei adeverințe de 0,2 %, conform art. 4 din

aceeași reglementare.

Așadar Ordonanța de urgență în

baza căreia s-a făcut concesionarea nu impunea încheierea vreunui contract,

fapt de altfel explicabil în condițiile în care așa cum s-a arătat, textul

legal menționa atât bunurile ce urmau a fi concesionate cât și părțile, durata

și cuantumul redevenței, cu alte cuvinte toate elementele implicate de un

contract de concesiune.

Pe de altă parte, legiferând

toate elementele esențiale ale unui asemenea contract, rezultă cu evidență că O.U.G.

nr. 23/2000 instituia o concesiune „ope legis” derogatorie de la dispozițiile

Legii nr. 219/1998.

Mai mult decât atât, caracterul

special și derogatoriu al O.U.G. nr. 23/2000 este dat și de atribuirea directă

a concesiunii de către M.A.P.D.R., către S.N. Î.F. SA, spre deosebire de

concesionarea reglementată prin Legea nr. 219/1998 care instituie ca regulă

obligativitatea concesionării prin licitație publică și pe cale de excepție,

posibilitatea concesionării directe numai atunci când licitația nu a avut

câștigător.

În concluzie, având în

vedere că, prin O.U.G. nr. 23/2000, s-a instituit o procedură de concesionare derogatorie

de la dreptul comun în materie, pentru bunurile proprietatea publică a

statului, menționate expres în anexa 3 și față de împrejurarea că acest act

normativ nu impune obligativitatea încheierii unui contract de concesiune

pentru aceste bunuri, rezultă că nu se poate reține culpa părților pentru neîncheierea

contractelor.

Rezultă pe de altă parte că

revenea chematei în garanție, obligația de plată a redevenței pentru

exploatarea terenurilor concesionate în condiții legale, potrivit ordonanței de

urgență menționată, sumele respective reprezentând venit la bugetul statului,

în condițiile în care concesionarea de către M.A.P.D.R. se făcea în numele

acestuia. Pe cale de consecință, neexecutarea acestei obligații de plată în

favoarea bugetului de stat, atrage în sarcina chematei în garanție, plata

penalităților aferente, în condițiile în care dreptul statului de a încasa

redevența, s-a născut la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 23/2000, odată

cu dreptul corelativ de folosință asupra bunurilor din domeniul public al

statului, concesionate.

Față de considerentele

menționate rezultă, pe de o parte, nelegalitatea actului de sesizare față de

recurentul – pârât I.A.M. și implicit nelegalitatea măsurii sechestrului

asigurator aplicat asupra bunurilor acestuia de către instanța de fond, iar pe

de altă parte, netemeinicia recursului declarat de recurenta chemată în

garanție, S.N. Î.F. SA.

Pe cale de consecință, în

baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. obligă intimatul M.A.P.D.R.

și S.N. Î.F. SA, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, către

recurentul pârât I.A.M. în cuantum de 2500 lei, conform chitanței depuse la

dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

I.A.M. împotriva sentinței civile nr. 1458 din 15 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge actul de sesizare față de I.A.M. și pentru

majorările de întârziere în sumă de 1.231.535.340 ROL.

Ridică sechestrul asigurator

instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale recurentului I.A.M. până la

concurența debitului de 123153,5 lei.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Respinge ca nefondat recursul

declarat împotriva aceleiași sentințe de chemata în garanție S.N. Î.F. SA.

Obligă chemata în garanție și

pârâtul M.A.P.D.R. la plata, în solidar, a sumei de 2500 lei cheltuieli de

judecată către pârâtul I.A.M.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2007