ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1412/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1412/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1458 din 15
iunie 2006, a admis în parte actul de sesizare reprezentat de încheierea din 12
septembrie 2001 emis de Curtea de Conturi a României, secția de control ulterior,
față de pârâtul I.A.M. și cererea de chemare în garanție formulată de S.N. Î.F.
SA, obligând pe aceasta din urmă la plata redevenței în sumă de 4.561.242.000
lei vechi către fostul M.A.A. în prezent M.A.P.D.R., iar în solidar cu pârâtul
I.A.M. și la plata sumei de 1.231.535.340 lei vechi către același minister.
Prin aceiași sentință a fost
obligat ministerul pârât să vireze la bugetul statului sumele mai sus
menționate și a fost respins actul de sesizare față de acest din urmă pârât
atât cu privire la contravaloarea redevenței cât și cu privire la majorările de
întârziere aferente.
În sfârșit, instanța de fond
a dispus instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și
imobile ale pârâtului I.A.M. și ale chematei în garanție S.N. Î.F. SA, până la
concurența sumelor reținute în sarcina lor, respingând totodată actul de
sesizare față de I.A.M. cu privire la despăgubirile civile în cuantum de
4.561.242.000 lei vechi.
Pentru a hotărî astfel
instanța a reținut că prin O.U.G. nr. 23/2000, urmare a reorganizării R.A.Î.F.,
s-a înființat S.N. Î.F. SA societate comercială pe acțiuni, cu capital de stat,
funcționând pe principiul autonomiei financiare și sub autoritatea M.A.P.D.R.
S-a mai reținut că, potrivit
dispozițiilor art. 4 alin. (1) din această ordonanță, ministerul concesiona
noii societății, bunuri din domeniul public al statului, expres menționate în
textul actului normativ, anexa 3, pe o perioadă de 49 de ani și contra unei
redevențe de 0,2 % din valoarea bunurilor.
În acest context instanța de
fond a apreciat că atât M.A.P.D.R. în numele statului, cât și S.N. Î.F. SA, le
revenea obligația de a încheia contracte de concesiune cu privire la bunurile
concesionate, contravaloarea redevenței, de 0,2 % din valoarea acestora, urmând
a fi calculată în raport cu valoarea individuală a fiecărui bun.
Instanța de fond a calificat
obiectul acestor contracte ca fiind o concesiune în interes național,
reglementat prin dispozițiile Legii nr. 219/1998, în varianta existentă la
apariția O.U.G. nr. 23/2000, reținând totodată că, deși încheiate în baza
legii, fără licitație și la un preț al redevenței prestabilit printr-un act
normativ, ele își păstrează caracterul contractual.
Cum societatea concesionară
a folosit bunurile concesionate în baza O.U.G. nr. 23/2000, fără a vira
ministerului concedent, contravaloarea redevenței, deși în bilanțul contabil pe
anul 2000 s-a înregistrat la cheltuieli suma de 4.257.792 mii lei (vechi),
instanța a concluzionat prejudicierea bugetului de stat cu această sumă,
reținând totodată că, deși între cele două părți nu a existat un contract de
concesiune, în baza căruia să se vireze contravaloarea redevenței, acestea sunt
în culpă pentru neîncheierea contractelor și respectiv pentru că nu a inițiat
procedura de încheiere a acestora.
În concluzie, instanța a
reținut obligația concesionarei de a plăti concedentului suma de 4.561.242.000
ROL, respingând actul de sesizare împotriva acestuia din urmă și a pârâtului I.A.M.
cu motivarea că, în ciuda culpei pentru neîncheierea contractelor, nu există
legătură de cauzabilitate între această omisiune și folosirea bunurilor
concesionate către S.N. Î.F. SA.
Instanța a reținut în schimb
obligația de plată, în solidar, a penalităților de întârziere aferente acestei
sume, în sarcina S.N. Î.F. SA și a M.A.P.D.R. invocându-se în acest sens
dispozițiile Legii nr. 72/1006 și O.M.F. 1658/2000, de la data intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 23/2000.
Împotriva acestei sentințe
în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul I.A.M. cât și chemata în
garanție S.N. Î.F. SA.
Recurentul pârât a criticat
sentința atacată invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ., susținând că, în baza principiului „accesorium sequitum principale”,
nu poate fi obligat să achite majorări de întârziere pentru un debit de a cărui
plată a fost exonerat, constatându-se că nu a avut vreo culpă la producerea
lui.
A mai susținut de asemenea
recurentul că, în speță, nu exista obligația încheierii unui contract de
concesiune întrucât concesionarea bunurilor aparținând domeniului public, de
către M.A.P.D.R., s-a făcut în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 23/2000,
dispoziții derogatorii de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 219/1998 cu
precizarea că, în ipoteza aplicării acestei ultime legii obligația de încheiere
a contractelor de cesiune revenea, nu ministerului intimat, ci A.D.S.
La rândul său recurenta S.N.
Î.F. SA a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în sensul:
- contrarietății dintre considerentele
și dispozitivul sentinței atacate, constând în aceea că deși, s-a reținut în
considerente, culpa concurentă a Ministerului, pentru neîncheierea contractelor
de cesiune, numai chemata în garanție a fost obligată la contravaloarea
redevenței și a majorărilor de întârziere,
- greșitei aplicării a
principiului îmbogățirii fără justă cauză în condițiile în care micșorarea patrimoniului
domeniului public al statului s-a făcut legal, în baza unui act normativ
respectiv O.U.G. nr. 23/2000;
- greșita obligare a
chematei în garanție, în solidar cu pârâtul I.A.M., la plata redevenței și a
majorărilor de întârziere, în condițiile în care această obligație decurgea din
lege, iar nerespectarea ei antrena răspunderea delictuală directă a fostului
ministru și a ministerului pe care, la acea dată, îl conducea.
Examinând actele și
lucrările dosarului, ca și sentința atacată, în raport de prevederile legale
incidente și de dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ., precum și în raport cu criticele formulate de recurenți, Curtea constată că recursul
declarat de pârâtul I.A.M. este fondat, urmând a respinge recursul declarat în
cauza de chemata în garanție S.N. Î.F. SA, pentru considerentele ce se vor
arăta în continuare.
Prin O.U.G. nr. 23/2000 s-a
înființat S.N. Î.F. SA, ca urmare a reorganizării R.A.Î.F.
Potrivit acestei
reglementări acțiunile noii societăți aparțineau statului, ca acționar unic, acesta
exercitându-și drepturile, ca și obligațiile aferente, prin intermediul M.A.A.,
în prezent M.A.P.D.R. sub autoritatea căruia societatea urma să funcționeze.
Prin același act normativ S.N.
Î.F. SA, i-au fost concesionate, de către minister, în numele statului, o serie
de bunuri aparținând domeniului public al acestuia, menționate expres în anexa 3 a ordonanței, pe o perioadă de 49 de ani și contra unei adeverințe de 0,2 %, conform art. 4 din
aceeași reglementare.
Așadar Ordonanța de urgență în
baza căreia s-a făcut concesionarea nu impunea încheierea vreunui contract,
fapt de altfel explicabil în condițiile în care așa cum s-a arătat, textul
legal menționa atât bunurile ce urmau a fi concesionate cât și părțile, durata
și cuantumul redevenței, cu alte cuvinte toate elementele implicate de un
contract de concesiune.
Pe de altă parte, legiferând
toate elementele esențiale ale unui asemenea contract, rezultă cu evidență că O.U.G.
nr. 23/2000 instituia o concesiune „ope legis” derogatorie de la dispozițiile
Legii nr. 219/1998.
Mai mult decât atât, caracterul
special și derogatoriu al O.U.G. nr. 23/2000 este dat și de atribuirea directă
a concesiunii de către M.A.P.D.R., către S.N. Î.F. SA, spre deosebire de
concesionarea reglementată prin Legea nr. 219/1998 care instituie ca regulă
obligativitatea concesionării prin licitație publică și pe cale de excepție,
posibilitatea concesionării directe numai atunci când licitația nu a avut
câștigător.
În concluzie, având în
vedere că, prin O.U.G. nr. 23/2000, s-a instituit o procedură de concesionare derogatorie
de la dreptul comun în materie, pentru bunurile proprietatea publică a
statului, menționate expres în anexa 3 și față de împrejurarea că acest act
normativ nu impune obligativitatea încheierii unui contract de concesiune
pentru aceste bunuri, rezultă că nu se poate reține culpa părților pentru neîncheierea
contractelor.
Rezultă pe de altă parte că
revenea chematei în garanție, obligația de plată a redevenței pentru
exploatarea terenurilor concesionate în condiții legale, potrivit ordonanței de
urgență menționată, sumele respective reprezentând venit la bugetul statului,
în condițiile în care concesionarea de către M.A.P.D.R. se făcea în numele
acestuia. Pe cale de consecință, neexecutarea acestei obligații de plată în
favoarea bugetului de stat, atrage în sarcina chematei în garanție, plata
penalităților aferente, în condițiile în care dreptul statului de a încasa
redevența, s-a născut la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 23/2000, odată
cu dreptul corelativ de folosință asupra bunurilor din domeniul public al
statului, concesionate.
Față de considerentele
menționate rezultă, pe de o parte, nelegalitatea actului de sesizare față de
recurentul – pârât I.A.M. și implicit nelegalitatea măsurii sechestrului
asigurator aplicat asupra bunurilor acestuia de către instanța de fond, iar pe
de altă parte, netemeinicia recursului declarat de recurenta chemată în
garanție, S.N. Î.F. SA.
Pe cale de consecință, în
baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. obligă intimatul M.A.P.D.R.
și S.N. Î.F. SA, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, către
recurentul pârât I.A.M. în cuantum de 2500 lei, conform chitanței depuse la
dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
I.A.M. împotriva sentinței civile nr. 1458 din 15 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte sentința
atacată în sensul că respinge actul de sesizare față de I.A.M. și pentru
majorările de întârziere în sumă de 1.231.535.340 ROL.
Ridică sechestrul asigurator
instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale recurentului I.A.M. până la
concurența debitului de 123153,5 lei.
Menține celelalte dispoziții
ale sentinței atacate.
Respinge ca nefondat recursul
declarat împotriva aceleiași sentințe de chemata în garanție S.N. Î.F. SA.
Obligă chemata în garanție și
pârâtul M.A.P.D.R. la plata, în solidar, a sumei de 2500 lei cheltuieli de
judecată către pârâtul I.A.M.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 7 martie 2007