ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 444/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ reclamantul I.D. a chemat în judecată M.A.D.R., solicitând obligarea acestuia la plata primelor de concediu pentru anii 2001 - 2006 actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului, la data plății efective. Motivându-și cererea reclamantul a susținut că funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.

Or, potrivit art. 38 C. muncii orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1864 din 27 iunie 2007 a admis acțiunea formulată de I.D. și a obligat pârâtul M.A.D.R. să plătească reclamantului primele de concediu pentru anii 2001 - 2006 actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective. Pentru a pronunța această hotărâre Instanța de Fond a reținut că, deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2001 - 2006, suspendarea dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăși înlăturarea dreptului.

Împotriva sentinței civile nr. 1864 din 27 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs M.A.D.R. invocând dispozițiile pct. 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ. În primul rând a invocat prescripția dreptului la acțiune pentru anii 2001 - 2003 în raport cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Pe fondul cauzei a susținut că Instanța de Fond a interpretat greșit actul dedus judecății deoarece nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat, aferente anilor 2001 - 2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate. Or, potrivit art. 3 din O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite cu încadrarea în recursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii. În aceste condiții M.A.D.R. avea obligația legală să respecte aceste dispoziții potrivit art. 42 din Legea nr. 188/1999. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 2001 - 2003, se constată că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

În ceea ce privește criticile pe fond acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, întrucât nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1864 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2008.