ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 444/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului

administrativ reclamantul I.D. a chemat în judecată M.A.D.R., solicitând

obligarea acestuia la plata primelor de concediu pentru anii 2001 - 2006

actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului, la data plății

efective.

Motivându-și cererea

reclamantul a susținut că funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu care se impozitează separat.

Ulterior, printr-o serie de

ordonanțe s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima

de concediu.

Or, potrivit art. 38 C. muncii orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege

salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1864 din

27 iunie 2007 a admis acțiunea formulată de I.D. și a obligat pârâtul M.A.D.R. să

plătească reclamantului primele de concediu pentru anii 2001 - 2006 actualizate

cu indicele de inflație de la data plății efective.

Pentru a pronunța această

hotărâre Instanța de Fond a reținut că, deși exercițiul dreptului de a încasa

prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2001 - 2006, suspendarea

dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea

temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma

într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăși înlăturarea

dreptului.

Împotriva sentinței civile nr.

1864 din 27 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs M.A.D.R. invocând dispozițiile pct. 8

și 9 din art. 304 C. proc. civ.

În primul rând a invocat

prescripția dreptului la acțiune pentru anii 2001 - 2003 în raport cu

dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei a susținut

că Instanța de Fond a interpretat greșit actul dedus judecății deoarece nu a

avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat, aferente anilor 2001 -

2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate.

Or, potrivit art. 3 din O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006,

gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de

fiecare ordonator principal de credite cu încadrarea în recursele financiare și

în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii.

În aceste condiții M.A.D.R. avea

obligația legală să respecte aceste dispoziții potrivit art. 42 din Legea nr. 188/1999.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 2001 - 2003, se constată că

aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de

concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7

alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

În ceea ce privește criticile pe fond acestea sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, întrucât nu au nici un suport legal, și nu fac decât să

prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost

suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are

dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1864 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2008.