ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 270/2008

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 70/F din 11

iunie 2007, Curtea de Apel

Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul A.M. și a

obligat pârâta A.N.V. să plătească reclamantului primele

de concediu de odihnă, egale cu salariul de bază

avut de reclamant

în luna anterioară

plecării în concediu, pentru perioada lucrată între

15 iunie 2003 - 9

mai 2006, în cuantum de 3.510 lei și respinge restul pretențiilor reclamantului

pentru perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003.

Pentru a

hotărî astfel, Instanța de Fond a reținut că reclamantul M.A. a ocupat funcții

publice în cadrul instituției pârâte în perioada 15 august 2002 - 9 mai 2006,

dar nu i-au fost plătite primele de concediu, consacrate prin dispozițiile art.

34 alin. (2) din Legea 188/1999 republicată.

A mai reținut

Instanța de Fond că pentru perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003 acțiunea

reclamantului este prescrisă, fiind introdusă cu depășirea termenului de 3 ani

prevăzut de Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și de art.

73 lit. d) din Legea 168/1999.

Pentru restul

perioadei, prima Instanță a constatat că suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu înlăturarea lui, iar suspendarea acordării acestor drepturi

încalcă principiile constituționale prevăzute de art. 41 și art. 53 din

Constituția României, restrângerea exercițiului unor drepturi trebuind să fie

proporțională cu situația care a determinat-o, fără a aduce atingere existenței

dreptului.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs reclamantul M.A., precum și pârâta A.N.V.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

- reclamant M.A. susține că sentința este nelegală sub aspectul considerării ca

prescrisă a acțiunii privind acordarea primei de concediu pentru perioada 15

august 2002 – 15 iunie 2003. Arată că Instanța de Fond a interpretat greșit

dispozițiile Decretului 167/1958, înțelegând să respingă o parte din pretenții

ca prescrise fără a invoca din oficiu această excepție și fără a o pune în discuția

părților. Mai susține că termenul de prescripție a fost suspendat prin chiar

legile de suspendare a dreptului la primele de vacanță, acesta reîncepând să

curgă de la data de 01 ianuarie 2007, conform art. 7 alin. (1) și art. 13 din

Decretul nr. 167/1958.

A.N.V. critică sentința atacată, cu motivarea că suspendarea acordării

dreptului la prima de vacanță a fost legală și ea subzistă și în prezent,

echivalând cu înlăturarea dreptului, în condițiile în care prin nici o altă

dispoziție legală nu s-a abrogat măsura suspendării.

Mai arată că fată de data formulării acțiunii nu există temei legal

pentru acordarea primelor de concediu, deoarece în perioada

2001 - 2006, acest drept nu a existat, art.

34 alin. (2) din Legea

188/1999 nefiind

aplicabil prin efectul legilor de suspendare,

neputându-se vorbi de un

drept câștigat.

Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările

dosarului, de motivele invocate de recurenți,

precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

ind. l C. proc. civ., Curtea reține

următoarele:

1.

Recursul declarat de

reclamantul M.A. este întemeiat, în mod greșit, instanța de fond constatând

prescris

dreptul de a solicita prima de

vacanță pe perioada 15 august    2002 -

15 iunie 2003.

Astfel, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul 167/1958, cursul

prescripției se suspendă

cât timp cel împotriva căruia ea curge este

împiedicat de un caz de forță

majoră să facă acte de întrerupere,

legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat

reclamantul să

formuleze

acțiune.

Prin urmare, nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la

acțiune pentru prima de vacanță din perioada

15 august 2002 - 15 iunie 2003, deoarece fiind suspendată plata acestor

drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost

suspendat, astfel că, după încetarea acestei

suspendări,

la data de 1 ianuarie 2007, prescripția și-a reluat cursul

de 3 ani.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va

admite recursul declarat de reclamantul M.A.,

modificând

în parte sentința atacată în sensul obligării pârâtei la

plata primei

de vacanță aferentă perioadei

15 august 2002 - 15 iunie 2003, menținându-

se celelalte dispoziții ale

hotărârii.

2.

Referitor

la criticile aduse hotărârii Instanței de Fond prin

recursul formulat de pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor, înalta

Curte constată că sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, neavând

nici un suport

legal.

Astfel, potrivit art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

„funcționarul

public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării

în concediu".

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat

dreptul în discuție, au

fost în ființă pe întreaga perioadă menționată

și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nefiind abrogate sau declarate

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive,

acordarea primei de vacanță a fost

suspendată, însă aceste

dispoziții nu au

conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la

suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost

înlăturată existenta acestuia, întrucât s-ar încălca

principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor

acordate din moment ce printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul

la primă pentru concediul de

odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2006,

pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din

Constituția

revizuită (privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui

drept)

cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a

libertăților fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în

aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate

numai la perioada cât a fost în

vigoare

actul normativ care a prevăzut suspendarea dreptului respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui

text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce

ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este

recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantului, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest

drept.

Este cert

faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu

mai poate fi anulat.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura

efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind,

Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat sub acest aspect, o

hotărâre temeinică și legală și, în mod corect, a constatat că potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la prima

de concediu.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.N.V. va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de M.A., împotriva sentinței nr. 70/ F din 11 iunie 2007 a

Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în

parte sentința atacată, în sensul că obligă pârâta și la plata primei de

vacanță aferentă perioadei 15 august 2002 - 15 iunie 2003.

Păstrează

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Respinge

recursul declarat de A.N.V. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2008.