ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 270/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 70/F din 11 iunie 2007, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.M. și a obligat pârâta A.N.V. să plătească reclamantului primele de concediu de odihnă, egale cu salariul de bază avut de reclamant în luna anterioară plecării în concediu, pentru perioada lucrată între 15 iunie 2003 - 9 mai 2006, în cuantum de 3.510 lei și respinge restul pretențiilor reclamantului pentru perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003. Pentru a hotărî astfel, Instanța de Fond a reținut că reclamantul M.A. a ocupat funcții publice în cadrul instituției pârâte în perioada 15 august 2002 - 9 mai 2006, dar nu i-au fost plătite primele de concediu, consacrate prin dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999 republicată.

A mai reținut Instanța de Fond că pentru perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003 acțiunea reclamantului este prescrisă, fiind introdusă cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și de art. 73 lit. d) din Legea 168/1999. Pentru restul perioadei, prima Instanță a constatat că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, iar suspendarea acordării acestor drepturi încalcă principiile constituționale prevăzute de art. 41 și art. 53 din Constituția României, restrângerea exercițiului unor drepturi trebuind să fie proporțională cu situația care a determinat-o, fără a aduce atingere existenței dreptului. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul M.A., precum și pârâta A.N.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

1. Recurentul - reclamant M.A. susține că sentința este nelegală sub aspectul considerării ca prescrisă a acțiunii privind acordarea primei de concediu pentru perioada 15 august 2002 – 15 iunie 2003. Arată că Instanța de Fond a interpretat greșit dispozițiile Decretului 167/1958, înțelegând să respingă o parte din pretenții ca prescrise fără a invoca din oficiu această excepție și fără a o pune în discuția părților. Mai susține că termenul de prescripție a fost suspendat prin chiar legile de suspendare a dreptului la primele de vacanță, acesta reîncepând să curgă de la data de 01 ianuarie 2007, conform art. 7 alin. (1) și art. 13 din Decretul nr. 167/1958. 2. Recurenta - pârâtă A.N.V. critică sentința atacată, cu motivarea că suspendarea acordării dreptului la prima de vacanță a fost legală și ea subzistă și în prezent, echivalând cu înlăturarea dreptului, în condițiile în care prin nici o altă dispoziție legală nu s-a abrogat măsura suspendării.

Mai arată că fată de data formulării acțiunii nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, deoarece în perioada 2001 - 2006, acest drept nu a existat, art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999 nefiind aplicabil prin efectul legilor de suspendare, neputându-se vorbi de un drept câștigat. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, de motivele invocate de recurenți, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. l C. proc. civ., Curtea reține următoarele: 1. Recursul declarat de reclamantul M.A.

este întemeiat, în mod greșit, instanța de fond constatând prescris dreptul de a solicita prima de vacanță pe perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003. Astfel, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat reclamantul să formuleze acțiune. Prin urmare, nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 15 august 2002 - 15 iunie 2003, deoarece fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, la data de 1 ianuarie 2007, prescripția și-a reluat cursul de 3 ani.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul M.A., modificând în parte sentința atacată în sensul obligării pârâtei la plata primei de vacanță aferentă perioadei 15 august 2002 - 15 iunie 2003, menținându- se celelalte dispoziții ale hotărârii. 2. Referitor la criticile aduse hotărârii Instanței de Fond prin recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, neavând nici un suport legal.

Astfel, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nefiind abrogate sau declarate neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut suspendarea dreptului respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantului, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat sub acest aspect, o hotărâre temeinică și legală și, în mod corect, a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la prima de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.N.V. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.A., împotriva sentinței nr. 70/ F din 11 iunie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că obligă pârâta și la plata primei de vacanță aferentă perioadei 15 august 2002 - 15 iunie 2003. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Respinge recursul declarat de A.N.V. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2008.