ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2560/2008

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 3011 din 14 aprilie 2004, reclamanții V.A., G.M., G.E.A., C.G., M.M. și G.C. au solicitat desființarea dispoziției nr. 889 din 9 martie 2004 a Primarului municipiului Rădăuți în temeiul Legii nr. 10/2001 și în consecință, să li se restituie în natură suprafața de 504 mp teren identică cu parcela 4040/288, înregistrată în Registrul funciar nr. 2579/29 de la Judecătoria Mixtă Rădăuți, la 17 noiembrie 1929 și să li se plătească despăgubiri bănești pentru un chioșc de papetărie tutungerie, preluat abuziv în 1953 și demolat în anul 1975. În motivele de fapt ale cererii reclamantele au arătat că sunt moștenitoare după defunctul G.E.

care, fiind invalid de război a fost împroprietărit în 1925 cu parcela de teren 4040/288, pe care în 1927 a fost autorizat să construiască un chioșc de papetărie-tutungerie, terminat în 1929. Autorul lor a desfășurat activitate comercială până în anul 1953, când i s-a comunicat că acel chioșc trece în proprietatea statului și i s-a oferit posibilitatea de a rămâne ca vânzător revizier. După decesul lui, survenit în anul 1967, în respectivul chioșc a lucrat G.M., până în anul 1973, când acesta a fost demolat. Prin sentința civilă nr. 672 din 6 iulie 2004 Tribunalul Suceava a admis acțiunea și a desființat dispoziția, dispunând restituirea în natură a terenului și plata de despăgubiri bănești pentru chioșc.

Instanța a reținut că reclamantele și-au dovedit calitatea de moștenitoare ale fostului proprietar al terenului și construcției, preluate abuziv de stat în 1953. Pârâtul a declarat apel, arătând că în mod eronat instanța a constatat că parcela funciară 4040/288 a fost preluată abuziv de către stat, întrucât în realitate a fost vândută în 1946 familiei V. și A.C., iar pentru chioșc reclamantele nu fac dovada proprietății, a preluării abuzive și nici a demolării. Prin decizia nr. 60 din 21 ianuarie 2005 Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a admis apelul declarat și în consecință, a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate. Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că, potrivit convenției din 7 septembrie 1937, declarației de recunoaștere din 27 aprilie 1946 și mențiunilor din C.F.

nr. 6505 a comunei Rădăuți, autorul reclamantelor, E.G. al lui Ș., a înstrăinat terenul în litigiu în anul 19073, astfel încât la data preluării de către stat, pretinsă de către reclamante, acesta nu mai era proprietar. Ca atare, soluția de restituire a imobilului către urmașii unui neproprietar contravine legii. În privința construcției, s-a constatat de asemenea, că reclamantele nu au probat calitatea de proprietar a autorului lor, în condițiile în care la dosar s-au depus înscrisuri care nu sunt apte să dovedească proprietatea, respectiv: un releveu al chioșcului, pe care s-a făcut mențiunea că a fost executat în anul 1929; o cerere de înmatriculare și un certificat eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Suceava, datând din anul 1947. S-a apreciat că astfel de acte, depuse în probațiune, atestă doar faptul că E.G.

desfășura o activitate comercială pe cont propriu, în Rădăuți, fără să genereze însă, prezumția dreptului de proprietate. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au pretins greșita apreciere asupra calității de persoane îndreptățite, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea demonstrării dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate de către stat, cu orice fel de acte. În acest sens, s-a arătat că a fost formulată cerere la SC O. SA, unitate unde G.E.

a desfășurat activitate comercială până în anul 1967, pentru eliberarea documentelor din care să reiasă ce anume a stat la baza înregistrării în contabilitate, ca mijloc fix, a chioșcului care a fost demolat în 1975. Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că instanța de apel a apreciat în mod legal asupra situației reclamantelor, de persoane care nu sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, față de împrejurarea că autorul acestora a înstrăinat terenul ce făcuse obiectul împroprietăririi sale în anul 1929, iar în privința chioșcului nu s-a făcut dovada proprietății. Criticile reclamantelor, neîncadrate în drept,, urmează să fie examinate, [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ.], în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001, referitoare la modalitatea în care poate fi dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de către stat. Recursul este nefondat. Stabilind că reclamantele n-au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din acest act normativ.

Potrivit dispozițiilor menționate, pentru a obține reparația prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat, este necesar ca persoana notificată să fi fost proprietară a bunului la data preluării [de prevederile legii beneficiind și moștenitorii persoanei fizice îndreptățite, conform art. 4 alin. (2)]. În speță, recurentele nu au demonstrat existența dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului lor (G.E.) la momentul la care s-a pretins preluarea abuzivă, în condițiile în care terenul a făcut obiectul înstrăinării către V.C. în anul 1937, împreună cu „casa aflătoare pe acesta și dependințele aferente” (filele 21-24, apel). Susținerea că în privința chioșcului dreptul de proprietate ar fi subzistat în patrimoniul autorului, nu a fost demonstrată.

Actele la care fac referire recurentele nu probează dreptul de proprietate, în sensul dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001. Deși în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare (în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumția de proprietate, în absența unor probe contrare), înscrisurile depuse la dosar nu sunt apte să nască o asemenea prezumție. Astfel, cererea de înmatriculare, certificatul referitor la plata impozitului comercial (filele 27,28 recurs) fac dovada desfășurării unei activități comerciale în respectivul spațiu și nu dovada dreptului de proprietate asupra acestuia.

O eventuală prezumție de proprietate pe care ar putea-o pretinde recurentele ca funcționând în favoarea autorului lor (decurgând din desfășurarea activității comerciale într-un anumit spațiu) este răsturnată de existența actului juridic al înstrăinării (dobânditorul cu titlu particular, V.C., figurând în Cartea funciară, ca proprietar, până în anul 1974- fila 27, recurs). În același sens (legat de nedovedirea dreptului de proprietate) este și înscrisul nou depus de către recurente în faza recursului (adresa emisă de SC O. SA, fila 9), potrivit căreia numiții G.E. și G.M. figurează în evidențele societății ca „lucrători - revizieri la chioșcul de papetărie-tutungerie”. În consecință, potrivit considerentelor expuse, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legi nr. 10/2001 referitoare la dovada dreptului de proprietate și calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor, astfel încât recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.A. și G.V. împotriva deciziei nr. 60 din 21 ianuarie 2005 a Curții de Apel Suceava, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2008.