ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6816/2007

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul Ialomița, prin sentința civilă nr. 35/F din 24 februarie 2004, a respins ca nefondată cererea formulată de petentul M.G., în contradictoriu cu pârâții Primăria Fetești, prin primar, U.A., S.R., H.A., P.I., A.I. și A.M. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 10/1968, masa succesorală rămasă la decesul autorului reclamantului a fost alcătuită dintr-o construcție și terenul aferent în suprafață de 3000 mp, situate în Fetești, cumpărate în anul 1947 fără a poseda acte de proprietate. Succesori ai defunctului sunt S.M., soție supraviețuitoare și M.M., M.G.

și M.R., fiecare cu câte o cotă de ¼. Cu privire la imobil (teren și construcție), s-a hotărât ieșirea din indiviziune prin sentința civilă nr. 1863 din 18 iunie 1968 a Judecătoriei Constanța, reclamantului fiindu-i atribuită suprafața de 718,07 mp teren și o parte din construcție. După efectuarea partajului, reclamantul i-a chemat în judecată pe vecinii săi pentru stabilirea liniei de hotar și obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 407 mp teren, susținând că, potrivit certificatului de moștenitor, îi revine suprafața de 1125 mp teren, însă acțiunea a fost respinsă. S-a mai reținut, că reclamantul nu a făcut dovada că este proprietar exclusiv al suprafeței de 3000 mp teren, iar pârâții au făcut dovada dreptului lor de proprietate, cu acte autentice.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1439 din 4 noiembrie 2005 a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Tribunalului București, reținând că, față de dispozițiile art. II din Legea nr. 219/2005 și valoarea imobilului, competent să soluționeze calea de atac este tribunalul și nu curtea de apel.

Primind dosarul, Tribunalul Ialomița, prin decizia civilă nr. 35 A din 20 februarie 2006, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 3358 din 30 martie 2006, a stabilit competența de soluționare a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 35 F din 24 februarie 2004 a Tribunalului Ialomița, în favoarea Curții de Apel București. Pentru pronunțarea regulatorului de competență, s-a reținut că obiectul cererii reclamantului îl constituie restituirea suprafeței de 1560 mp teren, preluată abuziv de Primăria Fetești, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a solicitat introducerea în cauză a pârâților persoane fizice, deoarece, cu adresa nr. 26073 din 14 octombrie 2002, Primăria Fetești i-a comunicat că notificarea se adresează persoanelor fizice care dețin imobilul. A reținut Înalta Curte, că litigiul având ca obiect restituirea terenului preluat abuziv de Primăria Fetești, pentru care s-a formulat notificare, conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, competent să soluționeze pricina în primă instanță este tribunalul, iar competența soluționării apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București aparține Curții de Apel București.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, investită prin regulatorul de competență să soluționeze apelul declarat de reclamant, prin decizia nr. 531 A din 4 octombrie 2006, a respins apelul, reținând că, în privința contractului de vânzare-cumpărare din data de 1 mai 1947, se constată că nu este încheiat în formă autentică, nu este transcris pentru opozabilitate și nu rezultă că suprafața de 3000 mp teren este aceeași cu terenul revendicat de reclamant, situat în Fetești. Certificatul de moștenitor invocat de apelant nu are putere doveditoare în privința dreptului de proprietate al autorului său, iar faptul menținerii certificatului de moștenitor prin sentința civilă nr. 1863 din 19 iunie 1968 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 786/1968 a Tribunalului Călărași, nu are relevanță în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 3000 mp.

S-a mai reținut, că suprafața de teren care a făcut obiectul partajului a fost de 1436,14 mp și nu de 3000 mp, înscrierea în registrul agricol și adeverința nr. 20766 din 9 noiembrie 2000 nu constituie titluri de proprietate pentru reclamant, iar motivul de apel care privește acordarea de teren în echivalent, pe alt amplasament, nu este fondat, pentru că „reclamantul a sesizat instanța de judecată cu acțiune în revendicare”, în cadrul căreia primăria nu poate fi obligată să acorde teren în compensare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu acțiune în revendicare, deoarece terenul care face parte din suprafața de 3000 mp, aferentă construcției, a fost preluat abuziv de stat, fără nici un titlu.

Deși la instanța de apel s-a efectuat o expertiză, și expertul a stabilit amplasamentul terenului și cine îl deține, proba nu a fost valorificată, iar în privința contractului de vânzare-cumpărare din data de 1 mai 1947 a fost încălcat principiul res iudicata ius facit inter omnes, pentru că hotărârea invocată nu a stabilit doar o stare de fapt, ci și una de drept de care trebuia să se țină cont. A susținut recurentul, că la data de 1 mai 1947 s-a încheiat un act sub semnătură privată privind vânzarea-cumpărarea suprafeței de teren, act care nu a mai fost încheiat în formă autentică, deoarece la scurt timp (18 mai 1947) cumpărătorul (tatăl recurentului) a decedat, însă instanța care a soluționat cererea având ca obiect anularea certificatului de moștenitor a reținut că vânzarea a fost făcută conform regulii consensualismului (art. 1295 C. civ.).

La momentul încheierii actului vânzarea nu era supusă nici unei restricții, iar actele normative privind valabilitatea vânzării (Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 42/1951) sunt ulterioare. Recurentul a mai arătat, că netranscrierea actului nu poate fi invocată de intimați, care dețin suprafețe de teren în plus „acaparând diferența de teren care nu s-a mai găsit” cu ocazia partajului și că terenul în suprafață de 3000 mp este aferent construcției din orașul Fetești și este identificat în rapoartele de expertiză. Analizând recursul, în limita criticilor formulate, se constată că este fondat. Decizia atacată a fost dată cu nesocotirea deciziei Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență.

Prin această hotărâre s-a stabilit competența curții de apel să soluționeze apelul în raport de obiectul litigiului (restituirea suprafeței de 1560 mp teren pentru care reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) și de prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001. Față de regulatorul de competență prin care instanța de apel a fost investită cu soluționarea apelului și de precizarea făcută de apelantul-reclamant în cererea de la fila 23 dosar care cuprinde motivele de apel, că a formulat acțiunea în condițiile Legii nr. 10/2001, susținerile apelantului urmau a fi analizate în raport de prevederile legii speciale.

Or, instanța de apel, în stabilirea dreptului de proprietate al autorului recurentului-reclamant asupra terenului care face obiectul pricinii nu a avut în vedere prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 23. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea acestei legi, în care se arată ce se înțelege prin acte doveditoare, iar în privința cererii apelantului ca primăria să fie obligată să-i acorde prin echivalent o suprafață de teren pe un alt amplasament a reținut că reclamantul a investit instanța cu acțiune în revendicare, în cadrul căreia nu se poate acorda teren în echivalent, deși, în acțiunea înregistrată la tribunal la 15 aprilie 2002, reclamantul a arătat în mod expres că cheamă în judecată Primăria Fetești, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul înscris în notificare.

În regulatorul de competență a fost stabilit obiectul pricinii ca fiind cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar în motivele de apel, de asemenea, există precizarea că cererea a fost formulată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Schimbând obiectul cererii, instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu nesocotirea regulatorului de competență și cu încălcarea principiului disponibilității, făcând incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. De aceea, fără să se analizeze celelalte critici, se va admite recursul declarat de reclamant, va fi casată decizia atacată și, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 531 A din 4 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pe care o casează. Trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2007.