ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6816/2007

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Tribunalul Ialomița, prin sentința

civilă nr. 35/F din 24 februarie 2004, a respins ca nefondată cererea formulată

de petentul M.G., în contradictoriu cu pârâții Primăria Fetești, prin primar,

U.A., S.R., H.A., P.I., A.I. și A.M.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 10/1968,

masa succesorală rămasă la decesul autorului reclamantului a fost alcătuită

dintr-o construcție și terenul aferent în suprafață de 3000 mp, situate în

Fetești, cumpărate în anul 1947 fără a poseda acte de proprietate. Succesori ai

defunctului sunt S.M., soție supraviețuitoare și M.M., M.G. și M.R., fiecare cu

câte o cotă de ¼.

Cu privire la imobil (teren și

construcție), s-a hotărât ieșirea din indiviziune prin sentința civilă nr. 1863

din 18 iunie 1968 a Judecătoriei Constanța, reclamantului fiindu-i atribuită

suprafața de 718,07 mp teren și o parte din construcție.

După efectuarea partajului,

reclamantul i-a chemat în judecată pe vecinii săi pentru stabilirea liniei de

hotar și obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie

suprafața de 407 mp teren, susținând că, potrivit certificatului de moștenitor,

îi revine suprafața de 1125 mp teren, însă acțiunea a fost respinsă.

S-a mai reținut, că reclamantul nu a

făcut dovada că este proprietar exclusiv al suprafeței de 3000 mp teren, iar

pârâții au făcut dovada dreptului lor de proprietate, cu acte autentice.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, iar Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin decizia civilă nr. 1439 din 4 noiembrie 2005 a declinat competența de

soluționare a apelului în favoarea Tribunalului București, reținând că, față de

dispozițiile art. II din Legea nr. 219/2005 și valoarea imobilului, competent

să soluționeze calea de atac este tribunalul și nu curtea de apel.

Primind dosarul, Tribunalul

Ialomița, prin decizia civilă nr. 35 A din 20 februarie 2006, a admis excepția

necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență,

a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar Înalta Curte, prin

decizia civilă nr. 3358 din 30 martie 2006, a stabilit competența de

soluționare a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 35

F din 24 februarie 2004 a Tribunalului Ialomița, în favoarea Curții de Apel

București.

Pentru pronunțarea regulatorului de

competență, s-a reținut că obiectul cererii reclamantului îl constituie restituirea

suprafeței de 1560 mp teren, preluată abuziv de Primăria Fetești, pentru care

s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a solicitat introducerea

în cauză a pârâților persoane fizice, deoarece, cu adresa nr. 26073 din 14

octombrie 2002, Primăria Fetești i-a comunicat că notificarea se adresează

persoanelor fizice care dețin imobilul.

A reținut Înalta Curte, că litigiul

având ca obiect restituirea terenului preluat abuziv de Primăria Fetești,

pentru care s-a formulat notificare, conform art. 24 alin. (8) din Legea nr.

10/2001, competent să soluționeze pricina în primă instanță este tribunalul,

iar competența soluționării apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de

Tribunalul București aparține Curții de Apel București.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, investită prin

regulatorul de competență să soluționeze apelul declarat de reclamant, prin

decizia nr. 531 A din 4 octombrie 2006, a respins apelul, reținând că, în privința

contractului de vânzare-cumpărare din data de 1 mai 1947, se constată că nu

este încheiat în formă autentică, nu este transcris pentru opozabilitate și nu

rezultă că suprafața de 3000 mp teren este aceeași cu terenul revendicat de

reclamant, situat în Fetești.

Certificatul de moștenitor invocat

de apelant nu are putere doveditoare în privința dreptului de proprietate al

autorului său, iar faptul menținerii certificatului de moștenitor prin sentința

civilă nr. 1863 din 19 iunie 1968 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă

prin decizia civilă nr. 786/1968 a Tribunalului Călărași, nu are relevanță în

dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 3000 mp.

S-a mai reținut, că suprafața de

teren care a făcut obiectul partajului a fost de 1436,14 mp și nu de 3000 mp,

înscrierea în registrul agricol și adeverința nr. 20766 din 9 noiembrie 2000 nu

constituie titluri de proprietate pentru reclamant, iar motivul de apel care

privește acordarea de teren în echivalent, pe alt amplasament, nu este fondat,

pentru că „reclamantul a sesizat instanța de judecată cu acțiune în

revendicare”, în cadrul căreia primăria nu poate fi obligată să acorde teren în

compensare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a

susținut că a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu acțiune în

revendicare, deoarece terenul care face parte din suprafața de 3000 mp,

aferentă construcției, a fost preluat abuziv de stat, fără nici un titlu. Deși

la instanța de apel s-a efectuat o expertiză, și expertul a stabilit

amplasamentul terenului și cine îl deține, proba nu a fost valorificată, iar în

privința contractului de vânzare-cumpărare din data de 1 mai 1947 a fost

încălcat principiul

res iudicata ius facit inter omnes,

pentru că

hotărârea invocată nu a stabilit doar o stare de fapt, ci și una de drept de

care trebuia să se țină cont.

A susținut recurentul, că la data de

1 mai 1947 s-a încheiat un act sub semnătură privată privind

vânzarea-cumpărarea suprafeței de teren, act care nu a mai fost încheiat în

formă autentică, deoarece la scurt timp (18 mai 1947) cumpărătorul (tatăl

recurentului) a decedat, însă instanța care a soluționat cererea având ca

obiect anularea certificatului de moștenitor a reținut că vânzarea a fost

făcută conform regulii consensualismului (art. 1295 C. civ.).

La momentul încheierii actului

vânzarea nu era supusă nici unei restricții, iar actele normative privind

valabilitatea vânzării (Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 42/1951) sunt

ulterioare.

Recurentul a mai arătat, că

netranscrierea actului nu poate fi invocată de intimați, care dețin suprafețe

de teren în plus „acaparând diferența de teren care nu s-a mai găsit” cu ocazia

partajului și că terenul în suprafață de 3000 mp este aferent construcției din

orașul Fetești și este identificat în rapoartele de expertiză.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate, se constată că este fondat.

Decizia atacată a fost dată cu

nesocotirea deciziei Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență. Prin

această hotărâre s-a stabilit competența curții de apel să soluționeze apelul

în raport de obiectul litigiului (restituirea suprafeței de 1560 mp teren

pentru care reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) și de

prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Față de regulatorul de competență

prin care instanța de apel a fost investită cu soluționarea apelului și de

precizarea făcută de apelantul-reclamant în cererea de la fila 23 dosar care

cuprinde motivele de apel, că a formulat acțiunea în condițiile Legii nr.

10/2001, susținerile apelantului urmau a fi analizate în raport de prevederile

legii speciale.

Or, instanța de apel, în stabilirea

dreptului de proprietate al autorului recurentului-reclamant asupra terenului

care face obiectul pricinii nu a avut în vedere prevederile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 și art. 23. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea acestei

legi, în care se arată ce se înțelege prin acte doveditoare, iar în privința

cererii apelantului ca primăria să fie obligată să-i acorde prin echivalent o

suprafață de teren pe un alt amplasament a reținut că reclamantul a investit

instanța cu acțiune în revendicare, în cadrul căreia nu se poate acorda teren

în echivalent, deși, în acțiunea înregistrată la tribunal la 15 aprilie 2002,

reclamantul a arătat în mod expres că cheamă în judecată Primăria Fetești, în

baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul înscris în notificare. În regulatorul de

competență a fost stabilit obiectul pricinii ca fiind cerere întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001, iar în motivele de apel, de asemenea, există

precizarea că cererea a fost formulată în conformitate cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Schimbând obiectul cererii, instanța

de apel a pronunțat decizia atacată cu nesocotirea regulatorului de competență

și cu încălcarea principiului disponibilității, făcând incidente prevederile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

De aceea, fără să se analizeze

celelalte critici, se va admite recursul declarat de reclamant, va fi casată

decizia atacată și, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 531 A din 4 octombrie 2006 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pe

care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie

2007.