ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3611/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3611/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La

data de 12 septembrie 2006, reclamanta J.(S.).M. a chemat în judecată Statul

Român prin Municipiul Sibiu, prin primar, solicitând instanței să pronunțe o

hotărâre prin care pârâtul să fie obligat să-i atribuie în proprietate două terenuri

care să fie situate în intravilanul municipiului Sibiu, echivalente acelora

înscrise în C.F. nr. 4710 Sibiu, nr. top 4020/91 și în C.F. nr. 2307 Sibiu nr.

7194, confiscate de la tatăl său, iar în cazul în care nu este posibil, să-i

fie plătite despăgubiri bănești pentru acestea, la valoarea de circulație.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin sentința penală nr. 446 din 1

iunie 1959 a fostului Tribunal popular al orașului Sibiu, menținută prin

decizia nr. 2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, tatăl său, S.C., a fost

condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare și confiscarea parțială a averii

pentru infracțiunea de necedare de aur către stat, faptă

pedepsită de Legea nr. 284/1947. În baza acestei

sentințe, terenurile menționate

au fost confiscate și trecute în

proprietatea statului. Prin decizia penală nr. 475 din 21 ianuarie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a casat sentința penală nr. 446

din 1 iunie 1959 a fostului Tribunal popular al orașului Sibiu și decizia nr.

2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, a dispus achitarea tatălui său pentru

infracțiunea de deținere ilegală de metale prețioase prevăzută de art. 2, art.

5 și art. 24 din Legea nr. 284/1947 și a înlăturat pedeapsa complementară a

confiscării parțiale a averii. Invocând dispozițiile art. 379

1

, art.

404

1

, art. 404

2

și art. 404

3

C. proc. civ.,

reclamanta a susținut că, în calitate de unică moștenitoare, este îndreptățită

să fie repusă în toate drepturile pe care le avea tatăl său înainte de a fi condamnat

și, dat fiind că restituirea terenurilor nu mai este posibilă, deoarece au fost

vândute unor persoane fizice, se impune să-i fie atribuite altele, echivalente

ca poziție și suprafață sau să-i fie plătită contravaloarea lor.

Tribunalul

Sibiu, secția civilă, prin sentința civilă nr. 698 din 11 mai 2007, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât.

A

admis acțiunea formulată de reclamanta J.M. împotriva pârâtului Statul Român

prin Municipiul Sibiu primar și l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei

suma de 1.742.235,24 lei, cu titlu de pretenții și suma de 1000 lei, cheltuieli

de judecată.

Pentru

a decide astfel, tribunalul a reținut că, prin decizia penală nr. 475 din 21

ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare

declarat de Procurorul general, a casat sentința penală nr. 446 din 1 iunie

1959 a fostului Tribunal popular al orașului Sibiu și decizia nr. 2442/1959 a

Tribunalului regional Stalin, l-a achitat pe S.C. pentru toate

delictele și a înlăturat pedeapsa complementară a

confiscării parțiale. Instanța de

fond a constatat că acțiunea

reclamantei, care, în calitate de unică moștenitoare

a lui S.C., a solicitat restabilirea situației anterioare prin

restituirea imobilelor iar în caz de

imposibilitate, a unor terenuri echivalente sau a

contravalorii

terenurilor, este admisibilă și fondată, deoarece imobilele au fost confiscate

în baza unei hotărâri judecătorești casate, iar Statul Român nu mai are un

titlu legal asupra acestor terenuri. Reținând că pedeapsa complementară a

confiscării a fost înlăturată prin decizia înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța de fond a statuat că reclamanta are dreptul de a-i fi

acordate despăgubiri în echivalent bănesc în cuantumul stabilit prin expertiza

efectuată în cauză motivând că restabilirea situației anterioare, prin

restituirea efectivă a terenurilor confiscate, nu mai este posibilă, întrucât

terenurile nu se mai află în proprietatea Statului Român iar reclamantei nu-i

poate fi atribuit un teren echivalent, pentru că pârâtul nu poate fi obligat la

o astfel de despăgubire în lipsa acordului său sau a unei dispoziții legale în

acest sens. Tribunalul l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată

și, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a redus onorariul

avocațial de la 16500 lei la 800 lei, considerându-l exagerat de mare față de

obiectul cauzei și munca efectiv depusă.

Curtea

de Apel Alba lulia, secția civilă, prin decizia nr. 249 A din 26 septembrie

2007, a admis apelul declarat de reclamanta J.M. împotriva sentinței civile nr.

698 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Sibiu pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată la fond la suma de

16.500 lei și l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin

primar să le plătească reclamantei.

A

menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A

respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin

primar împotriva aceleiași sentințe.

A

obligat pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar la plata

către reclamantă a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2500 lei.

Prin

încheierea 19 A din 26 octombrie 2007, Curtea de Apel Alba lulia, secția

civilă, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta și dispozitivul

deciziei nr. 249 A din 26 septembrie 2007, în sensul că suma reprezentând

cuantumul cheltuielilor de judecată în apel la care a fost obligat pârâtul este

de 5000 lei în loc de 2500 lei.

Instanța

de apel a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu

prin primar motivând, în esență, că Ministerul Finanțelor reprezintă Statul

Român numai în litigiile referitoare la bunurile care fac parte din domeniul

public al statului iar cu privire la bunurile care fac parte din domeniul

privat, cum este cazul în speță, cel care are calitate procesuală pasivă este,

având în vedere dispozițiile Legii nr. 215/2001, Statul Român prin Municipiul

Sibiu prin primar. Instanța de apel a mai reținut că acțiunea reclamantei este

admisibilă în raport cu art. 404

1

C. proc. civ. și că, în cazul în

care se cere restabilirea situației anterioare iar restituirea în natură nu mai

este posibilă, restabilirea situației se face prin echivalent.

Împotriva

acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Municipiul

Sibiu reprezentat prin primar.

Printr-un

prim motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat

prin primar a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, arătând că

pentru soluțiile nelegale pronunțate de către instanțele judecătorești în

procesele penale, despăgubirile se solicită de la Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și că fostul Sfat Popular al orașului Sibiu nu a acționat

împotriva drepturilor și intereselor legale ale antecesorului reclamantei,

fiind doar un simplu administrator al unor terenuri trecute în proprietatea

statului în temeiul unei hotărâri judecătorești, care era obligatorie, neavând

nici o culpă în condamnarea antecesorului reclamantei în anul 1959.

Printr-un

al doilea motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu

reprezentat prin primar a susținut că, potrivit art. 404 C. proc. civ.,

întoarcerea executării se face prin restabilirea situației anterioare și, deși,

acțiunea a fost calificată de reclamantă ca fiind „întoarcerea

executării", aceasta a solicitat două terenuri în Sibiu, ca o compensație

pentru terenurile confiscare de la tatăl său, în 1959 iar în subsidiar, plata

prin echivalent bănesc. Față de această situație, acțiunea este de drept comun

și se impune a fi respinsă, neexistând nici un temei legal în baza căruia

Municipiul Sibiu să fie obligat să

atribuie

reclamantei terenuri în compensare. Conform principiului

accesorium sequitur

principalem

, și cererea de despăgubire prin echivalent se

impune a fi respinsă,

întrucât admisibilitatea ei depinde de temeinicia

cererii principale.

Printr-un

al treilea motiv de recurs, pârâtul a susținut că, pentru identitate de

rațiune, art. 404 alin. (3) C. proc. civ., care se referă la bunurile mobile,

se aplică și în cazul în care întoarcerea executării se referă la bunuri

imobile astfel că, în cazul admiterii acțiunii instanța trebuia să ia în

considerare prețul obținut de Statul Român în urma înstrăinării terenului,

actualizat cu indicele inflației și nu valoarea de circulație.

Recurentul-pârât

a cerut admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fond, respingerea

acțiunii reclamantei.

La

termenul din 4 iunie 2008, recurentul-pârât, prin reprezentanta sa, a invocat

motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susținând că, în raport cu

dispozițiile art. 404

3

C. proc. civ., instanța competentă să

soluționeze cauza în primă instanță era judecătoria și nu tribunalul și că se

impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, la judecătorie.

Recursul

nu este fondat, pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 404

2

alin.(1)

C. proc. civ., „în cazul în care instanța

judecătorească a desființat titlul

executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va

dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra

restabilirii situației anterioare executării".

Alin.

(2) al aceluiași articol, dispune că „Dacă instanța care a desființat hotărârea

executată a dispus rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura

restabilirii situației

anterioare

executării, această măsură se va putea dispune de instanța care rejudecă

fondul" iar alin. (3) că „Dacă nu s-a dispus restabilirea situației

anterioare executării în condițiile alin. (1) și (

2), cel îndreptățit o

va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii".

Acțiunea în restituire a bunurilor care au format

obiectul confiscării parțiale

sau totale a averii atunci

când, după săvârșirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a

aplicat această pedeapsă complementară și, ca urmare, înlăturarea ei, este,

tipic, o acțiune reală de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei

juridic îl constituie, prin analogie, dispozițiile art. 311 alin. (2) C. proc.

civ., care consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare

făcute în puterea unei hotărâri casate, sunt desființate de drept.

În

ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, se naște un drept de creanță

care poate fi valorificat printr-o acțiune personală.

În

speță, având în vedere că valoarea bunurilor antecesorului reclamantei a fost

expertizată la 1.742.232,24 lei, instanța judecătorească competentă potrivit

legii să dispună restabilirea situației anterioare executării potrivit art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ. este tribunalul și nu judecătoria, deoarece,

având în vedere argumentele menționate, competența instanței se stabilește după

valoare și nu după alt criteriu.

Faptul

că, în economia Codului de procedură civilă, art. 404

2

alin. (3)

este cuprins în Cartea a

V

a „Despre executări",

Secțiunea a

VI

a „întoarcerea executării", nu are

nicio relevanță în stabilirea vreunei alte instanțe competente decât cea

prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Așa

fiind, motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat de

recurentul-pârât nu este incident în cauză, excepția privind necompetența

tribunalului în soluționarea, în primă instanță a acțiunii reclamantei fiind

nefondată.

Nici

motivul de recurs referitor la lipsa, în cauză, a calității procesuale pasive a

Statului Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar, nu este fondat.

Instanța de apel, în stabilirea calității

procesuale pasive a Statul Român

prin Municipiul Sibiu, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii

nr.215/2001 a

administrației

publice locale, respectiv a art. 10 (potrivit căruia „Autoritățile

administrației publice locale

administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum

și de bunurile proprietate publică sau

privată ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor,

în conformitate cu principiul autonomiei

locale") și a art. 121-art. 123

alin. (1),

devenite,

după republicarea legii, art. 119-121

alin. (1)

care prevăd: „Constituie patrimoniu al

unității administrativ-teritoriale

bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al

unității administrativ-teritoriale,

domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile

cu caracter patrimonial" (art. 119,

după republicare, fost art. 121); respectiv „Aparțin

domeniului public de interes local sau județean

bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor,

sunt de uz sau de interes public și nu sunt

declarate prin lege de uz sau de interes public

național" [art. 120 alin. (1), după

republicare, fost art. 122 alin. (1)] și, în sfârșit,

„Domeniul privat al unităților

administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și

imobile, altele decât cele prevăzute la

art, 120 alin, (1), intrate în proprietatea acestora prin

modalitățile prevăzute de lege" [art. 121

alin. (1),

după republicare, fost art. 123 alin. (1)].

Astfel,

din textele legale redate, reiese că Municipiul Sibiu, prin primar are calitate

procesuală pasivă, fiind proprietarul domeniului privat al statului, pe care îl

administrează și de care dispune și, corelativ, poate fi angajată răspunderea

sa civilă pentru obligațiile care se nasc în legătură cu acest patrimoniu. în

mod corect a argumentat instanța de apel că Ministerul Finanțelor reprezintă în

instanță Statul Român numai în privința bunurilor care fac parte din domeniul

public al statului și nu privat.

Susținerea recurentului-pârât conform căreia

acțiunea reclamantei este de

drept comun și se impune a fi

respinsă, neexistând nici un temei legal în baza căruia Municipiu Sibiu să fie

obligat să atribuie reclamantei terenuri în compensare și că, pe cale de

consecință, și cererea subsidiară de acordare a despăgubirilor în echivalent

bănesc trebuie respinsă întrucât admisibilitatea ei depinde de temeinicia

cererii principale, nu este fondată.

Scopul

urmărit de reclamantă în inițierea demersului său judiciar este întoarcerea în

patrimoniu a bunurilor confiscate de Statul Român de la tatăl său, în baza unei

hotărâri penale pronunțate în temeiul Legii nr. 284/1947 pentru cedarea către

Banca Națională a României a aurului, valutelor efective și altor

mijloace de plată străine, hotărâre penală ce a

fost casată prin decizia nr. 475 din

21 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, care, statuând că legea menționată era

neconstituțională în raport cu Constituția de la acea dată și că fapta

inculpatului de a nu preda sau declara aurul și alte valori nu poate fi

considerată infracțiune, a dispus achitarea și a înlăturat pedeapsa complementară

a confiscării parțiale a averii.

Prin

acțiunea sa, reclamanta a solicitat să-i fie atribuite două terenuri în

compensarea celor confiscate de la tatăl său, iar în subsidiar să-i fie

acordate despăgubiri bănești în echivalent, în considerarea faptului că

terenurile confiscate nu-i mai pot fi restituite în natură, reieșind cu

certitudine că scopul pe care l-a urmărit a fost acela „de a fi repusă în toate

drepturile" pe care le avea tatăl său, așa cum de altfel și-a și motivat

acțiunea, pe care a întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 379 și art. 404

C. proc. civ. Astfel, pentru considerentele deja expuse, litigiul privește o

acțiune prin care se cere restabilirea situației anterioare executării, nefiind

vorba de o simplă acțiune de drept comun care nu și-ar avea temei legal, cum

eronat susține recurentul-pârât.

Instanța

de fond, prin sentința confirmată de instanța de apel, în mod corect a

constatat că acțiunea reclamantei se impune a fi admisă și că, atâta timp cât

bunurile confiscate de la autorul reclamantei nu se pot întoarce în patrimoniul

acesteia, prin restituirea lor în natură, din motive obiective, aceasta are

dreptul la despăgubiri bănești în echivalent, la valoarea de circulație

stabilită prin expertiza administrată în cauză.

Critica

recurentului-pârât conform căreia art. 404

1

alin. (3) C. proc. civ.,

care se referă la bunurile mobile, se aplică și în cazul în care întoarcerea

executării se referă la bunuri imobile și că, în cazul admiterii acțiunii,

instanța trebuia să ia în considerare prețul obținut de Statul Român în urma

înstrăinării terenului, actualizat cu indicele inflației și nu valoarea de

circulație, nu-și are temei, deoarece textul de lege menționat se referă în mod

expres doar la bunurile mobile care au făcut obiect al executării silite.

Or,

în speță, este vorba de bunuri imobile care au fost confiscate în baza unei

hotărâri penale, astfel că dispozițiile art. 404

1

alin. (3) C. proc.

civ. nu-și găsesc aplicare în raportul juridic dedus judecății, nici măcar

pentru identitate de rațiune, cum neîntemeiat susține recurentul-pârât prin cel

de-al treilea motiv de recurs.

Având

în vedere temeiurile care preced, se constată că decizia atacată este legală

iar recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

În

conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade

în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată

și cum, în speță, intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar, în baza

textului de lege menționat și cu aplicarea alin. (3) din același cod,

recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimatei-reclamante J.(S.).M. suma

de 2000 lei (douămii) cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar

împotriva deciziei nr. 249 A din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel Alba

lulia, secția civilă, ca nefondat.

Conform art. 272

alin. (3) C. proc. civ., obligă pe recurentul-pârât

Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar să plătească

intimatei-

reclamante J.(S.).M. suma de 2000 lei (douămii) cu titlu de

cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțata în

ședința publica astăzi, 4 iunie 2008.