ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5949/2008

Asupra recursurilor civile

de față,

Analizând actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 918F din 5 noiembrie

2004, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins excepția

tardivității contestației.

A admis contestația formulată de contestatoarea

B.R., în contradictoriu cu intimata SC R.C. SA.

A anulat dispoziția motivată, emisă de SC R.C.

SA la data de 13 decembrie 2001 și a obligat pe intimată să soluționeze cererea

de restituire în natură a imobilului situat în comuna Voluntari, județul Ilfov,

compus din teren în suprafață de 3,45 ha și construcție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că, prin notificare, petenta B.R. a solicitat restituirea în natură a

imobilului ce alcătuia „Ferma B.", iar prin dispoziția motivată din 13

decembrie 2001, emisă de R.C. SA, s-a răspuns notificării, în sensul că nu se

poate da curs cererii, deoarece competența de soluționare a notificării

aparține A.P.A.P.S., unitatea deținătoare fiind societate privatizată.

Tribunalul nu a reținut susținerile intimatei

că dispoziția motivată a fost comunicată la 13 decembrie 2001, deoarece la

dosar nu există dovada primirii scrisorii recomandate, ci doar borderoul de

expediție. Pe de altă parte, comunicarea făcută la domiciliul mandatarului N.M.

nu poate fi considerată ca valabilă, deoarece, conform procurii, mandatarul era

împuternicit să o reprezinte pe B.R. într-un proces de revendicare.

Deși alăturat adresei nr. 5544 din 30 mai 2003,

comunicată mandatarului contestatoarei a fost înaintată și dispoziția atacată,

tribunalul a constatat că termenul de contestare nu curge de la momentul

comunicării adresei, deoarece conținutul celor două înscrisuri nu lămurea

natura actului comunicat.

Termenul de formulare a contestației a început

să curgă de la data de 23 iunie 2003, din înscrisul comunicat reieșind că

dispoziția atacată reprezintă actul prin care intimata a soluționat

notificarea.

Pe fondul contestației, tribunalul a constatat

că, prin dispoziția emisă, a fost soluționată cererea formulată de N.M., fără a

se preciza că acesta are calitatea de mandatar al mamei sale, B.R., deși

această calitate rezulta fără echivoc din cuprinsul cererii intitulată

„revenire la notificare".

Prin urmare, unitatea deținătoare nu a analizat

cererea formulată de persoana îndreptățită, ci cererea unei alte persoane, care

a acționat în calitate de mandatar.

Prin decizia nr. 1459 din 9 noiembrie

2005, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat

de SC R.C. SA împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a

respins ca tardivă contestația.

A respins cererea de aderare la apel,

formulată de B.R.

Instanța de apel a reținut că dispoziția din 13

decembrie 2001 i-a fost comunicată contestatoarei la data de 11 iunie 2003, iar

contestația a fost formulată la data de 25 iulie 2003.

Recursul declarat de contestatoare împotriva

deciziei a fost admis prin decizia nr. 10380 din 14 decembrie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Instanța supremă a reținut că, deși

intimata a susținut că a comunicat dispoziția către N.M., nu a făcut dovada

comunicării, respectiv a confirmării de primire.

Abia la data de 24 iunie 2003, intimata

a precizat că dispoziția din 13 decembrie 2001 reprezintă actul prin care a

fost soluționată notificarea din 11 iunie 2001.

Modul defectuos în care a fost redactată

dispoziția, fără indicarea numărului notificării și cu precizarea că se referă

la cererea de restituire formulată de N.M., a creat

convingerea contestatoarei că se soluționase o altă notificare,

formulată de fiul său.

Reinvestită cu soluționarea cauzei,

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 705 din 1

noiembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de SC R. SA și cererea de

aderare la apel.

Curtea de apel a reținut că unitatea

deținătoare nu a dat nici un răspuns persoanei îndreptățite, ci unei alte persoane,

care a acționat în calitate de mandatar.

A mai reținut curtea de apel că, în lipsa

soluționării notificării prin dispoziție, nu se poate dispune restituirea în

natură de către instanța de judecată.

Prin decizia civilă nr. 130 din 20 februarie

2008, aceeași curte de apel a admis cererea formulată de N.M., în calitate de

unic moștenitor al defunctei B.R., și a dispus completarea deciziei nr. 705 din

1 noiembrie 2007, în sensul că a respins ca nefondată cererea de intervenție în

interesul apelantei SC R.C. SA formulată de intervenienta A.V.A.S.

Curtea de apel a reținut că soluția dată în

cererea de intervenție este aceeași cu soluția dată apelului declarat de SC

R.C. SA.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs reclamantul N.M. și intervenienta A.V.A.S.

Recurentul N.M. a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat, în esență, că decizia este nelegală,

pentru că, în virtutea plenitudinii de competență, instanțele de judecată pot

soluționa pe fond cererea de restituire în natură. A invocat, în acest sens și

Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în interesul legii de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justitie.

A.V.A.S. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6

și 9 C. proc. civ. și a arătat că notificarea nu a putut fi soluționată,

deoarece persoana îndreptățită nu a depus actele doveditoare, deși au fost

solicitate de unitatea obligată să emită dispoziție.

Criticile formulate de reclamant permit

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu sunt

formulate

omisso medio

, astfel cum susține pârâta.

Prin cererea de aderare la apel, reclamanta a

solicitat obligarea entității notificate să emită dispoziție de restituire în

natură, menționând că o altă interpretare ar însemna ca solicitantul să fie

lăsat la bunul plac al unității notificate.

Recursul declarat de reclamant este

fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În cadrul procedurii administrative, unitățile

deținătoare au plenitudine de competență, pentru că sunt îndrituite să verifice

îndeplinirea condițiilor impuse de lege cu privire la natura preluării și

calitatea de persoană îndreptățită, să stabilească măsurile reparatorii

cuvenite și să emită o decizie sau dispoziție.

Plenitudinea de competență în etapa

administrativă nu limitează, însă, competența instanțelor de judecată, sesizate

cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În conformitate cu principiile constituționale

ale dreptului de acces la justiție și la un proces echitabil, și în sistemul

legii speciale de restituire, instanțele de judecată, odată ce au fost

investite, au plenitudine de competență în soluționarea cererii.

Plenitudinea de competență reprezintă

dreptul, dar și obligația pe care o are instanța de a cerceta cauza cu privire

la circumstanțele de fapt și la normele de drept aplicabile, ceea ce înseamnă

inclusiv competența de a stabili dacă restituirea în natură este posibilă.

De altfel, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în motivarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, dată în interesul

legii și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din

12 noiembrie 2007, a arătat că „din moment ce s-a

reglementat ca deciziile,

respectiv

dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor

de restituire în natura a imobilelor, pot fi

atacate la instanțele

judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2)

și în art. 14 din Legea

nr. 10/2001 se fac

referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre

judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea

deciziei

sau a dispoziția de

restituire în natură, nu este limitată doar la

posibilitatea de a obliga

unitatea deținătoare să emită o altă

decizie/dispoziție

de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege,

instanța judecătorească, cenzurând

decizia/dispoziția de respingere a

cererii

de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu

corespunde cerințelor legii, o va anula,

dispunând ea însăși, în mod

direct,

restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil”.

Chiar dacă decizia dată în interesul legii nu

fusese publicată la data la care instanța de apel a pronunțat decizia atacată,

ea a consacrat o practică constantă și unitar conturată la nivelul instanței

supreme.

În ceea ce privește recursul declarat de

intervenientă, acesta este neavenit.

Recursul declarat de intervenientă va

fi respins pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 56 C. proc. civ.,

apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părți se

socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși

apel sau recurs.

În prezenta cauză, prin cererea depusă

în apel la data de 20 iunie 2007, A.V.A.S. a intervenit în proces în interesul

SC R. S.A.

Cererea de intervenție în interesul pârâtei a

fost încuviințată în principiu, prin încheierea din 20 septembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a IV a civilă, intervenientă stând în proces în

această calitate.

Prin urmare, având calitatea de intervenient în

interesul uneia din părți, intervenientă nu putea uza de calea de atac a

recursului, de care partea în interesul căreia a intervenit nu a uzat.

De aceea, în aplicarea dispozițiilor mai

sus enunțate Codul de prococedură civilă, recursul este neavenit și va fi

respins ca atare.

Față de cele arătate, se va admite recursul

declarat de reclamant și se va casa în parte decizia atacată, în sensul că se

va admite cererea de aderare la apel.

Se va desființa în parte sentința pronunțată de

tribunal, iar, față de împrejurarea că nici una dintre instanțe nu a analizat

pe fond cererea de restituire, cauza va fi trimisă tribunalului pentru

rejudecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea în

natură a imobilului.

Se va menține restul dispozițiilor deciziei și

se va păstra restul dispozițiilor sentinței, iar recursul declarat de A.V.A.S.

va fi respins ca neavenit.

Față de împrejurarea că nu s-a făcut

dovada că intimata R.C. SA a efectuat cheltuieli de judecată în dosar

reprezentând onorariu avocat, la dosar existând doar un ordin de plată, care nu

menționează cu ce titlu s-a făcut plata, se va respinge cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul

N.M. împotriva deciziei nr. 705 din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă, pe care o casează în parte.

Admite cererea de aderare la apel formulată

de reclamant.

Desființează în parte sentința nr. 918

din 5 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a V a civilă, și trimite

cauza acestui tribunal pentru rejudecarea capătului de cerere privind obligarea

pârâtei la restituirea în natură a imobilului.

Menține restul dispozițiilor deciziei și

păstrează restul dispozițiilor sentinței.

Respinge recursul declarat de intervenienta

A.V.A.S. împotriva aceleiași decizii.

Respinge cererea formulată de intimata SC R.C.

SA pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

octombrie 2008.