ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2009

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Cu notificarea nr. 328 din 7 august 2001 a BEJ K.A.,

transmisă către A.V.A.S. București, petenta M.T.G. a cerut restituirea în

natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în municip.

Sighișoara, intabulat sub nr. top 2028/1 în C.F. 9819 Sighișoara și care a fost

preluat în mod abuziv de stat, invocând

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

A.V.A.S. București și-a declinat competența de

soluționare a notificării menționate în favoarea SC C. SA Sighișoara,

deținătoarea imobilului (decizia 145/2004).

Prin dispoziția nr. 106/23 mai 2005,

SC C. SA a respins cererea de restituire în natură, reținând că

imobilul a aparținut unei persoane juridice, J.B.M.S., societate anonimă pentru

comerț de mărfuri și prelucrarea mărfurilor și că petenta nu a făcut

dovada că ar fi avut calitatea de asociat al

persoanei juridice până la

pronunțarea hotărârii de faliment.

Prin sentința civilă nr. 1000 din 3

iulie 2007, Tribunalul Mureș

a admis, în parte,

contestația formulată de reclamanta M.T.G., a anulat dispoziția menționată și a

stabilit că reclamanta este îndreptățită să primească pentru imobilul în

litigiu

măsuri reparatorii în

echivalent în cuantum de 9665,59 lei, calculate

prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, stabilită de

experții

P.I. și T.I. și la numărul de acțiuni deținute de autorii

reclamantei în cadrul societății anonime J.B.M.S.

Prin aceiași sentință a fost respinsă cererea

de restituire în natură iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 5.586,90

lei cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței instanța a reținut că

reclamanta este moștenitoarea acționarilor J.B.M. și I.M., care dețineau un

număr de 1419 acțiuni din totalul de

58.200

aparținând acționarilor societății J.B.M.S.., fostul

proprietar al

imobilului în litigiu și, ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 3

alin. (1) lit. b) raportat la art. 34 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, este persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în procedura

acestei legi de reparație.

În același sens,

instanța a reținut și că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Referitor la

tipul măsurilor reparatorii, instanța a constat că, prin excepție de la

principiul restituirii în natură, prin dispozițiile art. 18 lit. a)

din lege s-a prevăzut că măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana

juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în

mod abuziv de stat, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic

asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta,

fără a indica

care sunt criticile pe care

le aduce hotărârii primei instanțe.

La data de 2 octombrie 2007, reclamanta a

formulat cerere de aderare la apel, susținând că nu i-a fost comunicată

sentința, cerere prin care a solicitat acordarea corectă a sumelor rezultate

prin expertize, fără a argumenta cererea.

Prin decizia civilă nr 104/A din 8 noiembrie

2007, Curtea de Apel Târgu Mureș

a respins apelul declarat

de pârâtă, pentru aceleași

considerente

reținute și de prima instanță, și a obligat-o la plata sumei

de 2000 lei, cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Prin aceiași decizie a fost respinsă și

cererea de aderare la apel,

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

societatea pârâtă

susținând că hotărârile

instanțelor de fond sunt nelegale.

În motivarea recursului, pârâta susține că

reclamanta nu i-a adresat notificare în termenul prevăzut de dispozițiile Legii

nr. 10/2001 și nu i-a comunicat acte doveditoare ale calității sale de persoană

îndreptățită și elemente care să permită identificarea imobilului în litigiu,

caz în care, în mod eronat instanțele de fond au dispus anularea dispoziției

nr. 106/2005.

Recurenta susține și că în cauză nu erau

incidente dispozițiile art. 26 alin. (1), art. 6 alin. (4) și art. 21 ale Legii

nr. 10/2001, pe care instanțele de fond și-au fundamentat hotărârile

pronunțate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 18 lit. a), potrivit

cărora reclamanta nu era îndreptățită nici la restituirea în natură și nici la

măsuri reparatorii prin echivalent.

Totodată, recurenta susține că în mod greșit

instanțele de fond au dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată,

deși nu a avut culpă procesuală, în sensul art. 274 C. proc. civ., cu mențiunea

că atâta timp cât acțiunea a fost admisă doar în parte se impunea diminuarea

cuantumului acestora.

Analizând criticile formulate de pârâtă, Înalta

Curte constată că nu por fi primite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

poate cere modificarea sau casarea unor hotărâri numai pentru motive de

nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

În cauza dedusă judecății, recurentul critică

hotărârile instanțelor de fond pentru o greșită aplicare a dispozițiile art. 26

alin. (1), art. 6 alin. (4) și art. 21 ale Legii nr. 10/2001, susținând că în

cauză se

impunea aplicarea dispozițiilor

art. 18 lit. a) din aceiași lege.

Verificând conținutul hotărârilor recurate se

constată că instanțele și-au întemeiat soluțiile pronunțate pe dispozițiile

art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în concordanță cu susținerea recurentei,

situație în care critica formulată sub acest aspect prin recurs se

dovedește a fi străină considerentelor de drept

reținute la judecata în

fond a pricinii.

Potrivit dispoziției legale menționate,

art. 18 lit. 1), măsurile

reparatorii se

stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana

îndreptățită sau

autorii săi, situație în care se află și reclamanta, era asociați la persoana

juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în

mod abuziv de stat.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate

primi excepția tardivității depunerii notificării și, respectiv, critica

privind lipsa

dovezilor pe care reclamanta

avea obligația să le comunice odată cu

notificarea.

Astfel, în însuși cuprinsul dispoziției

nr. 106 pe care a emis-o la

data de 23 mai

2005 recurenta prezintă situația de fapt în care a fost

investită cu

notificarea nr. 327, formulată de reclamantă în termenul legal, 7 august 2001,

anume prin declinarea competenței de către A.V.A.S. (decizia 145 din 7

octombrie 2001) și enumără înscrisurile doveditoare care au fost anexate

notificării, anume copia cărții funciare, arborele genealogic în raport cu

autorii invocați și actele de stare civilă aferente precum și actele

referitoare la societatea J.B.M.S. (cererea de înmatriculare, statutul publicat

în M.Of. nr. 279 din 17 decembrie 1924, bilanțul contabil pe anul 1928,

procese-verbale,

inclusiv cel Adunării

generale din 22 iunie 1947 ș.a.).

În aceste condiții criticile formulate

de recurentă în sensul mai sus arătat se dovedesc a fi străine lucrărilor

dosarului și mențiunilor

dispoziției prin

care recurenta a soluționat notificarea.

Deși nu s-a contestat, este de menționat că

potrivit art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată de

reclamantă la A.V.A.S. face dovada deplină în fața oricăror autorități,

persoane fizice

sau juridice a respectării

termenului de notificare, sub acest aspect, al

termenului, fiind

irelevant faptul că a fost adresată altei unități decât cea care deține

imobilul.

Referitor la obligația de plată a cheltuielilor

de judecată, Înalta Curte constată că acestea au fost acordate în conformitate

cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora partea

care cade în pretențiuni va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Obligația de

plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează,

în mod

exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a

ocazionat, nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, în fond sau în apel

și, pe cale de consecință, cheltuieli nejustificate celeilalte părți.

Nu poate fi primită nici critica privind

omisiunea de diminuare a cuantumului cheltuielilor, în sensul art. 276 C. proc.

civ., critică formulată

omisso medio

, întrucât pretențiile reclamantei

au încuviințate în totalitate însă sub aspectul cererii subsidiare, de

despăgubire, și nu al cererii principale, de

restituire în natură.

Așa

fiind, în raport de limitele investirii și dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 104/A din 8 noiembrie 2007 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.