ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2009

Asupra recursului de față, constată următoarele: Cu notificarea nr. 328 din 7 august 2001 a BEJ K.A., transmisă către A.V.A.S. București, petenta M.T.G. a cerut restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în municip. Sighișoara, intabulat sub nr. top 2028/1 în C.F. 9819 Sighișoara și care a fost preluat în mod abuziv de stat, invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001. A.V.A.S. București și-a declinat competența de soluționare a notificării menționate în favoarea SC C. SA Sighișoara, deținătoarea imobilului (decizia 145/2004). Prin dispoziția nr. 106/23 mai 2005, SC C. SA a respins cererea de restituire în natură, reținând că imobilul a aparținut unei persoane juridice, J.B.M.S., societate anonimă pentru comerț de mărfuri și prelucrarea mărfurilor și că petenta nu a făcut dovada că ar fi avut calitatea de asociat al persoanei juridice până la pronunțarea hotărârii de faliment.

Prin sentința civilă nr. 1000 din 3 iulie 2007, Tribunalul Mureș a admis, în parte, contestația formulată de reclamanta M.T.G., a anulat dispoziția menționată și a stabilit că reclamanta este îndreptățită să primească pentru imobilul în litigiu măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 9665,59 lei, calculate prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, stabilită de experții P.I. și T.I. și la numărul de acțiuni deținute de autorii reclamantei în cadrul societății anonime J.B.M.S. Prin aceiași sentință a fost respinsă cererea de restituire în natură iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 5.586,90 lei cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamanta este moștenitoarea acționarilor J.B.M.

și I.M., care dețineau un număr de 1419 acțiuni din totalul de 58.200 aparținând acționarilor societății J.B.M.S.., fostul proprietar al imobilului în litigiu și, ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în procedura acestei legi de reparație. În același sens, instanța a reținut și că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Referitor la tipul măsurilor reparatorii, instanța a constat că, prin excepție de la principiul restituirii în natură, prin dispozițiile art. 18 lit. a) din lege s-a prevăzut că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv de stat, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, fără a indica care sunt criticile pe care le aduce hotărârii primei instanțe. La data de 2 octombrie 2007, reclamanta a formulat cerere de aderare la apel, susținând că nu i-a fost comunicată sentința, cerere prin care a solicitat acordarea corectă a sumelor rezultate prin expertize, fără a argumenta cererea.

Prin decizia civilă nr 104/A din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelul declarat de pârâtă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță, și a obligat-o la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă. Prin aceiași decizie a fost respinsă și cererea de aderare la apel, Împotriva acestei decizii a declarat recurs societatea pârâtă susținând că hotărârile instanțelor de fond sunt nelegale. În motivarea recursului, pârâta susține că reclamanta nu i-a adresat notificare în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu i-a comunicat acte doveditoare ale calității sale de persoană îndreptățită și elemente care să permită identificarea imobilului în litigiu, caz în care, în mod eronat instanțele de fond au dispus anularea dispoziției nr. 106/2005.

Recurenta susține și că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 26 alin. (1), art. 6 alin. (4) și art. 21 ale Legii nr. 10/2001, pe care instanțele de fond și-au fundamentat hotărârile pronunțate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 18 lit. a), potrivit cărora reclamanta nu era îndreptățită nici la restituirea în natură și nici la măsuri reparatorii prin echivalent. Totodată, recurenta susține că în mod greșit instanțele de fond au dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deși nu a avut culpă procesuală, în sensul art. 274 C. proc. civ., cu mențiunea că atâta timp cât acțiunea a fost admisă doar în parte se impunea diminuarea cuantumului acestora. Analizând criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată că nu por fi primite pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se poate cere modificarea sau casarea unor hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În cauza dedusă judecății, recurentul critică hotărârile instanțelor de fond pentru o greșită aplicare a dispozițiile art. 26 alin. (1), art. 6 alin. (4) și art. 21 ale Legii nr. 10/2001, susținând că în cauză se impunea aplicarea dispozițiilor art. 18 lit. a) din aceiași lege. Verificând conținutul hotărârilor recurate se constată că instanțele și-au întemeiat soluțiile pronunțate pe dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în concordanță cu susținerea recurentei, situație în care critica formulată sub acest aspect prin recurs se dovedește a fi străină considerentelor de drept reținute la judecata în fond a pricinii.

Potrivit dispoziției legale menționate, art. 18 lit. 1), măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptățită sau autorii săi, situație în care se află și reclamanta, era asociați la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv de stat. Totodată, Înalta Curte constată că nu poate primi excepția tardivității depunerii notificării și, respectiv, critica privind lipsa dovezilor pe care reclamanta avea obligația să le comunice odată cu notificarea. Astfel, în însuși cuprinsul dispoziției nr. 106 pe care a emis-o la data de 23 mai 2005 recurenta prezintă situația de fapt în care a fost investită cu notificarea nr. 327, formulată de reclamantă în termenul legal, 7 august 2001, anume prin declinarea competenței de către A.V.A.S.

(decizia 145 din 7 octombrie 2001) și enumără înscrisurile doveditoare care au fost anexate notificării, anume copia cărții funciare, arborele genealogic în raport cu autorii invocați și actele de stare civilă aferente precum și actele referitoare la societatea J.B.M.S. (cererea de înmatriculare, statutul publicat în M.Of. nr. 279 din 17 decembrie 1924, bilanțul contabil pe anul 1928, procese-verbale, inclusiv cel Adunării generale din 22 iunie 1947 ș.a.). În aceste condiții criticile formulate de recurentă în sensul mai sus arătat se dovedesc a fi străine lucrărilor dosarului și mențiunilor dispoziției prin care recurenta a soluționat notificarea. Deși nu s-a contestat, este de menționat că potrivit art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată de reclamantă la A.V.A.S.

face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice a respectării termenului de notificare, sub acest aspect, al termenului, fiind irelevant faptul că a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul. Referitor la obligația de plată a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că acestea au fost acordate în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, în fond sau în apel și, pe cale de consecință, cheltuieli nejustificate celeilalte părți.

Nu poate fi primită nici critica privind omisiunea de diminuare a cuantumului cheltuielilor, în sensul art. 276 C. proc. civ., critică formulată omisso medio , întrucât pretențiile reclamantei au încuviințate în totalitate însă sub aspectul cererii subsidiare, de despăgubire, și nu al cererii principale, de restituire în natură. Așa fiind, în raport de limitele investirii și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 104/A din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.