ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2292/2008

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 130 din 12 mai 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de condamnații C.C. și C.C.R. împotriva sentinței penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 4504/2/2006. S-a susținut, în fapt, că printr-o cerere depusă inițial la Curtea de Apel Ploiești condamnații C.C. și C.C.R. au solicitat reducerea cuantumului pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole, potrivit legii penale române. Curtea de Apel Ploiești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, instanță care prin sentința penală nr. 180 din 27 septembrie 2007 a constatat că obiectul cererii îl constituie o contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc.

pen. și art. 117 din Legea nr. 302/2004, împrejurare care în opinia instanței atrage competența materială a Curții de Apel Ploiești, motiv pentru care a declinat competența în favoarea acestei din urmă instanțe și constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra acestui conflict. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea regulatorului de competență, a stabilit prin încheierea nr. 236 din 8 februarie 2008, că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București, care potrivit art. 150, 140 și 149 din Legea nr. 302/2004 este autoritatea judiciară competentă material și teritorial să se pronunțe în procedura prevăzută de dispozițiile legale menționate.

Curtea de Apel București, învestită cu soluționarea cauzei, a mai reținut că prin sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 secția I penală a Curții de Apel București a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut efectele sentinței penale nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon (astfel cum a fost modificată la 23 ianuarie 2006), definitivă la 30 iunie 2004 și a dispus transferul condamnaților C.C. și C.C.R. în vederea continuării executării pedepselor de câte 20 ani închisoare într-un penitenciar din România. Ulterior, Ministerul Administrației și Internelor a comunicat instanței că petenții condamnați au fost transferați din Spania în România la 4 decembrie 2006 și respectiv 11 decembrie 2006, pentru continuarea executării pedepselor.

Prin sentința penală nr. 45 din 28 februarie 2007, Curtea de Apel București învestită cu soluționarea unor cereri de conversiune a pedepselor formulate de cei doi condamnați a respins ca inadmisibile cererile. Instanța a constatat că petenții condamnați au formulat contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că există o cauză de micșorare a pedepselor, încercând ca pe această cale să obțină o conversiune a pedepselor aplicate de instanța spaniolă.

S-a apreciat că invocarea incidenței dispozițiilor art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 nu justifică o admitere a contestației, în condițiile în care operațiunea de substituire a pedepsei neexecutate ori a restului de pedeapsă neexecutat, prevăzută de procedura reglementată în dispozițiile legale invocate, poate fi dispusă doar concomitent soluționării cererii de recunoaștere a unei hotărâri penale străine, iar nu ulterior, neputând fi calificată ca o normă legală favorabilă de modificare a pedepsei în sensul prevăzut de art. 458 C. proc. pen. Concluzionând, instanța a reținut că temeiul contestației, prevăzut de art. 461 lit. d) C. proc. pen., nu este aplicabil în cauza dedusă judecății, cauza de micșorare a pedepsei, avută în vedere de condamnați fiind inaplicabilă în situația acestora.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs condamnații, care au criticat-o pentru nelegalitate și neteminicie, reiterând în esență, cererea de conversiune a restului de pedepse aplicate de instanța spaniolă, cu motivarea că legea română, care este mai favorabilă, permite o micșorare a cuantumului pedepselor. Recursul nu este întemeiat. Potrivit art. 144 alin. (1) lit. a) și art. 145 din Legea nr. 302/2004 în cazul în care s-a dispus transferul unui condamnat pentru continuarea executării pedepsei aplicate de o instanță străină, statul de executare are obligația să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, neexistând posibilitatea, potrivit Legii nr. 302/2004, de a modifica pedepsele atunci când s-a optat pentru continuarea executării.

Pe de altă parte cea de a doua modalitate reglementată de art. 144 din aceeași lege, referitor la conversiunea pedepselor are în vedere posibilitatea ca odată cu soluționarea cererii de transfer, în măsura în care se solicită, instanța să se pronunțe și asupra unei astfel de cereri.

Cum în cauză, prin sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 Curtea de Apel București a recunoscut efectele sentinței penale nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 Castellon, astfel cum a fost modificată și a dispus transferul condamnaților contestatori într-un penitenciar din România în vederea executării pedepselor de câte 20 ani închisoare fiecare, iar prin sentința penală nr. 45 din 28 februarie 2007 aceeași instanță a Curții de Apel București a respins cererile de conversiune a pedepselor formulate de condamnați, o nouă cerere de conversiune apare ca inadmisibilă, astfel încât hotărârea primei instanțe, din 12 mai 2008 prin care s-a respins ca inadmisibilă contestația la executare formulată de condamnați este legală și temeinică.

Astfel, deși condamnații și-au calificat cererea ca fiind contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 C. proc. pen., în mod corect prima instanță a constatat că în realitate contestatorii tind la obținerea unei conversiuni a pedepselor care le-au fost aplicate de autoritățile străine, într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 302/2004 și că o astfel de cerere nu poate fi primită în condițiile în care asupra unor cereri anterioare având același obiect instanțele s-au pronunțat definitiv existând autoritate de lucru judecat. Așa fiind, recursul formulat de condamnați apare ca fiind nefondat urmând a fi respins ca atare. Cât privește susținerea recurentului C.C.R.

în sensul că nu ar fi fost soluționată cererea de conversie a pedepsei pe care a formulat-o în anul 2007 și care a fost trimisă Curții de Apel București pentru soluționarea în urma regulatorului de competență pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție la 9 februarie 2007 prin sentința penală nr. 114 este de arătat că prin sentința penală nr. 45 din 28 februarie 2007 Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra cererii de conversie respingând-o, astfel că susținerea recurentului este neconformă cu realitatea. Pentru motivele arătate și având în vedere și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii C.C.R. și C.C. împotriva sentinței penale nr. 130 din 12 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Obligă recurenții contestatori la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 24 iunie 2008.