ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 998/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 998/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 22 martie 2005,

reclamanta SC S.I. ARL a chemat în judecată pe pârâta SC S.E. SRL, solicitând

anularea hotărârilor A.G.A. SC S.E. SRL nr. 050 din 25 ianuarie 2005 și

respectiv 108 din 11 februarie 2005, astfel cum au fost acestea înregistrate în

Registrul Comerțului în baza încheierii nr. 10254 din 1 martie 2005, obligarea

pârâtei să menționeze în Registrul Comerțului și să publice în M. Of. pe

cheltuiala sa hotărârea irevocabilă de anulare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr.

3059 din 27 iunie 2005, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei și a

dispus anularea hotărârilor Adunării Generale a asociaților SC S.E. SRL nr. 050

din 25 ianuarie 2005 și nr. 108 și 11 februarie 2005. Totodată, a respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtei să menționeze în Registrul

Comerțului și să publice în M. Of. al României, pe cheltuiala sa, hotărârea

irevocabilă de anulare, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a constatat legat de vicierea cu rea credință a procedurii

de convocare a reclamantei, că acest motiv este întemeiat întrucât scrisoarea

de convocare a fost trimisă reclamantei la vechea adresă și nu la adresa

actuală din Luxemburg 5 Rue Eugene Ruppert, L 2453, cu toate că administratorul

pârâtei cunoștea din corespondența purtată între părți această ultimă adresă

care era menționată pe antetul scrisorilor trimise de reclamantă. Mai mult,

chiar pârâta a trimis la 15 martie 2004 o scrisoare reclamantei la noua adresă

iar în luna noiembrie 2004 a formulat o cerere de chemare în judecată în

cuprinsul căreia a indicat noua adresă.

Susținerea pârâtei în sensul

că adresa din Luxemburg,3 Rue Jean Piret, L 2350 este cea menționată la

Registrul Comerțului, singura convocare legală neputând fi decât cea efectuată

la sediul înregistrat al reclamantei, orice eventuală modificare neputând fi

opusă terților, s-a reținut a fi neîntemeiată, întrucât pârâta a cunoscut

schimbarea adresei reclamantei și nu poate invoca inopozabilitatea acestui

fapt. Împrejurarea că reclamanta i-a comunicat pârâtei în mod explicit

schimbarea adresei doar ulterior efectuării convocării pentru cele două adunări

generale nu este de natură a concluziona că efectuarea convocării la vechea

adresă a fost corectă în condițiile în care schimbarea adresei rezultă din

corespondența purtată între părți.

Nu s-a reținut nici apărarea

pârâtei în sensul că nu este posibilă distincția între domiciliul de drept și

cel de fapt, distincție aplicabilă doar în materia persoanelor fizice. Cum

scopul convocării este încunoștiințarea asociatului (persoană fizică sau

persoană juridică) cu privire la întrunirea adunării generale, este evident că

aceasta trebuie efectuată la adresa care să permită efectiv realizarea acestui

scop.

Cu privire la al doilea

motiv de nulitate, tribunalul a reținut că în privința societăților cu

răspundere limitată, deși dispozițiile legale nu fac vorbire expres de adunarea

ordinară și adunarea extraordinară, totuși reglementează condiții diferite de

vot în funcție de importanța problemelor care fac obiectul deliberării. Art.

192 alin. (2) prevede că pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului

constitutiv este necesar votul tuturor asociaților în afară de cazul în care

legea sau actul constitutiv prevede altfel.

Prin art. 7 alin. (6) din

actul constitutiv al SC S.E. SRL, s-a prevăzut că orice modificare a

capitalului social se va face prin decizia adunării generale extraordinare a

asociaților, valabilă cu voturile reprezentând cel puțin 76 % din capitalul

social atât la prima convocare cât și la următoarele, iar prin art. 11.1. alin.(5)

din actul constitutiv s-a stipulat că orice hotărâre a adunării generale a

asociaților ordinare sau extraordinare privind mărirea sau reducerea

capitalului social și modificarea numărului de părți sociale se va adopta cu

voturile reprezentând minim 76 % din capitalul social atât la prima convocare

cât și la următoarele.

Asociații SC S.E. SRL au

înțeles să renunțe prin actul constitutiv la principiul unanimității instituit

de art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, prevăzând că pentru adoptarea

hotărârilor ce au ca obiect modificarea capitalului social este necesar votul a

minim 76 % din capitalul social, condiție ce trebuie îndeplinită atât la prima

convocare cât și la următoarele.

Adoptarea celor două

hotărâri atacate de reclamantă s-a realizat cu nerespectarea acestor dispoziții

ale actului constitutiv.

Astfel, la data de 11

decembrie 2004, administratorul pârâtei a convocat adunarea generală pentru

data de 24 ianuarie 2005, prima convocare și 25 ianuarie 2005 a doua convocare,

pe ordinea de zi figurând „majorarea capitalului social al societății”.

Întrunită la a doua

convocare, adunarea generală a adoptat cu votul asociaților reprezentând 39%

din capitalul social hotărârea nr. 050 din 25 ianuarie 2005, prin care s-a

decis majorarea capitalului social, reclamanta ce deținea 60 % din capitalul

social, fiind lipsă.

La 19 ianuarie 2005,

administratorul a convocat din nou adunarea generală pentru data de 10

februarie 2005, prima convocare și 11 februarie 2005 a doua convocare având pe

ordinea de zi verificarea aporturilor asociaților la majorarea capitalului

social și vot de participare la beneficii și pierderi și discutarea

posibilității pentru fiecare dintre asociați în cadrul operațiunii de majorare

a capitalului social de a subscrie și vărsa cotele celorlalți în cazul în care

aceștia nu o vor face, astfel încât să se asigure nivelul de capital social de

care societatea are nevoie în desfășurarea activităților sale.

Adunarea generală întrunită

la a doua convocare a adoptat hotărârea nr. 108 din 11 februarie 2005 prin care

s-a decis cu voturile asociaților prezenți reprezentând 39 % din capitalul

social ca aporturilor asociaților lipsă să fie vărsate de ceilalți asociați

proporțional cu cota fiecăruia de participare la capitalul social.

S-a reținut că dispozițiile art.

193 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată care au fost menționate în

cele două hotărâri pentru justificarea îndeplinirii condițiilor de cvorum

prevăzute de lege, nu sunt aplicabile întrucât nu se referă la adunările prin

care se urmărește modificarea actului constitutiv (aceste adunări fiind

guvernate de principiul unanimității instituit de art. 192 alin. (2) ci la

adunările guvernate de principiul majorității reglementate de art. 192 alin. (1).

În ce privește al treilea

motiv de nulitate, tribunalul a reținut că prin hotărârea nr. 050 din 25

ianuarie 2005 s-a mai stabilit că asociații au obligația de a vărsa capitalul

social și de a depune la sediul social dovada de la bancă privind depunerea

capitalului într-un termen de cel mult 10 zile de la data ținerii adunării,

respectiv 4 februarie 2005. Având în vedere urgența măsurii, termenul de 10

zile privind vărsarea capitalului social nu va fi prorogat iar depunerile

ulterioare datei de 4 februarie nu vor fi considerate aport sau vărsare de

capital.

Reclamanta a susținut că

această hotărâre încalcă prevederile art. 211 din Legea nr. 31/1990 care

prevede un termen de o lună de la data publicării hotărârii în M. Of.

Tribunalul a apreciat că aceste dispoziții nu sunt incidente în speță, întrucât

art. 210 – art. 220 reglementează majorarea capitalului social la societățile

pe acțiuni, pentru societățile cu răspundere limitată, art. 221 prevăzând că

majorarea capitalului social se va face cu respectarea dispozițiilor privitoare

la constituirea acestei societăți.

S-a reținut ca fiind

întemeiată însă susținerea reclamantei, potrivit căreia au fost încălcate

dispozițiile art. 7 alin. (3) din actul constitutiv care prevăd că părțile

sociale nou emise trebuie subscrise în totalitatea lor, libere de orice

sarcini, iar valoarea lor vărsată la 30 de zile de la data hotărârii asociaților

de majorare a capitalului social.

Actul constitutiv acordă asociaților

un termen de 30 de zile de la data hotărârii pentru vărsarea aportului, termen

ce nu a fost respectat prin hotărârea atacată, asociații fiind vătămați prin

această reducere a termenului.

Apărarea pârâtei în sensul

că termenul de 30 de zile este un termen maxim în care se putea efectua

vărsarea valorii părților sociale, termen ce putea fi redus de asociați în

funcție de interesele și urgențele societății, este parțial întemeiată, în

sensul că într-adevăr asociații au obligația de a vărsa aportul în maxim 30 de

zile.

Această limită maximă nu

poate fi redusă indiferent de împrejurări, actul constitutiv neconținând o dispoziție

în acest sens.

În ceea ce privește

susținerea pârâtei potrivit căreia acțiunea în anulare reglementată de art. 132

din Legea nr. 31/1990 are un caracter social, tribunalul a apreciat că acțiunea

în anulare se exercită în folosul societății și al acționarilor și nu pentru

valorificarea unui interes personal al acționarului, însă interesul social este

ca orice hotărâre a adunării generale să fie luată cu respectarea prevederilor

legale și ale actului constitutiv.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată, tribunalul a admis primul

capăt de cerere și a dispus anularea celor două hotărâri atacate.

În ceea ce privește al

doilea capăt de cerere, tribunalul l-a considerat neîntemeiat, întrucât art.

132 alin. 7 din Legea nr. 31/1990 nu prevede că odată cu anularea hotărârii A.G.A.

tribunalul dispune și obligarea pârâtei la efectuarea formalităților de

publicitate. Este adevărat că potrivit art. 22 din Legea nr. 26/1990,

comerciantul are obligația de a solicita înregistrarea în Registrul Comerțului

a mențiunilor prin care se modifică mențiunile deja înregistrate însă doar în

măsura în care pârâta nu-și va îndeplini de bună voie obligația, reclamanta

poate obține concursul forței coercitive a instanței pentru a obține obligarea

pârâtei la executarea acestei obligații pe cale silită.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâta SC S.E. SRL, care a fost înregistrat pe rolul Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 4677/2005 (27519/2/2005).

În motivarea apelului se

arată că hotărârea a fost dată cu nesocotirea probelor administrate în cauză și

a dispozițiilor legale aplicabile. Instanța nu a reținut și nu a răspuns nici

unei apărări formulate de pârâtă și nu a ținut seama de actele depuse în

susținerea apărărilor.

Procedura de convocare

pentru adunările generale din datele de 24 ianuarie 2005 și 10 februarie 2005 a

fost legal îndeplinită la adresa menționată la Oficiul Registrului Comerțului de

pe lângă Tribunalul București.

Această procedură de

convocare a fost verificată și de judecătorul-delegat la Oficiul Registrului

Comerțului de pe lângă Tribunalul București cu ocazia înregistrării celor două

hotărâri.

Nu se poate reține că

administratorul apelantei avea cunoștință de noul sediu din corespondența

purtată între părți, întrucât reclamanta și-a schimbat pe parcursul timpului în

repetate rânduri atât adresa de corespondență cât și adresa reprezentanților

săi legali, numind chiar și reprezentanți de fapt care purtau corespondență și

reprezentau societatea. Nu trebuie să se facă confuzie între adresa de

corespondență a birourilor diverselor persoane numite să reprezinte în fapt sau

în drept societatea, cu adresa sediului legal al persoanei juridice.

Instanța nu menționează care

ar fi temeiul de drept care să determine citarea unei societăți la o altă

adresă care ar fi cunoscută părților, alta decât sediul social legal

înregistrat al persoanei juridice. Domicilierea fiscală, naționalitatea,

regimul juridic al unei persoane juridice sunt determinate de locul sediului

său social și nu reprezintă o chestiune de fapt.

În plus, nu pot fi imputate

pârâtei consecințele pentru pasivitatea sau neînregistrarea culpabilă a

schimbării sediului de către reclamantă.

Din probele administrate

rezultă că însăși reclamanta și-a indicat sediul la care a fost convocată

pentru această adunare generală în cadrul unui dosar pe rol, aspect nereținut

de instanța de fond. Prin întâmpinare și prin răspunsul la interogatoriu depuse

în dosarul nr. 11317/2004, reclamanta a indicat vechea adresă, data depunerii

acestor documente fiind anterioară convocării pentru adunările generale din 24

ianuarie 2005 și 10 februarie 2005 și ulterioară oricărei scrisori depuse de

către reclamantă la dosar în care s-ar menționa actuala adresă.

În schimb, răspunsul la

interogatoriu depus la 10 martie 2005, este ulterior chiar și notificării nr. 220

din 3 martie 2005, prin care reclamanta comunica schimbarea sediului.

În această situație în care

reclamanta însăși face dovada folosirii mai multor adrese în această perioadă,

este evident că singura adresă unde se putea face legal convocarea este cea

înregistrată la Registrul Comerțului.

Primul act de înștiințare a

schimbării sediului social însoțit de certificatul constatator este scrisoarea

din martie 2005. Toate convocările ulterioare au fost efectuate la sediul legal

care rezultă din actul emis de Registrul Persoanelor juridice din Luxemburg.

Până în martie 2005,

asociatul nu a comunicat înscrisul din care să rezulte schimbarea sediului și

nu a solicitat efectuarea mențiunii privind schimbarea sediului său.

Simpla menționare a unei

adrese pe antetul unor scrisori comerciale, adrese care s-au schimbat în timp,

nu reprezintă un act de comunicare a schimbării sediului care să producă

consecințe juridice.

Instanța a făcut referire în

considerentele hotărârii atacate doar la actele depuse de intimata-reclamantă

ignorând însă înscrisurile depuse de pârâtă care fac dovada unei inconsecvențe

ale reclamantei cu privire la sediul său actual.

Legea nu permite în materia

persoanelor juridice distincția între sediul de fapt și cel de drept care să

permită efectuarea citării sau a convocării la un sediu de fapt, care să

asigure încunoștiințarea efectivă a asociatului cu privire la întrunirea

adunării generale.

Instanța de fond a apreciat

de asemenea în mod eronat că au fost încălcate dispozițiile statutare referitoare

la majorarea capitalului social, respectiv art. 7 alin. 3 din actul

constitutiv.

Instanța de fond a apreciat

că prin reducerea termenului de 30 de zile în care trebuia vărsat aportul la

capitalul social majorat, asociatul reclamant a fost vătămat, fără a arăta însă

în ce constă această vătămare, care de altfel nici nu a fost dovedită de

reclamantă în condițiile în care nu face dovada depunerii ulterioare termenului

de 10 zile a aportului său la majorarea capitalului social.

Intimata reclamantă nu a depus

aportul său nici în 30 de zile, după cum nu a contribuit nici la majorările

ulterioare ale capitalului social. Numai în măsura în care asociatul ar fi

dovedit intenția sa certă de a participa la majorarea capitalului social, s-ar

fi putut reține de către instanța de judecată un prejudiciu adus intereselor

acestui asociat.

Termenul de vărsare a

aportului a fost stabilit în funcție de necesitățile administrative de

funcționare ale societății care gestionează depozite ecologice iar activitatea

în acest domeniu a fost condiționată de capitalul social înregistrat, conform

reglementărilor speciale. Măsura a fost solicitată și necesară și a constituit

premisa obținerii licenței pentru serviciul public de salubrizare a

localităților, care este singura sa activitate comercială.

Reclamanta nu a făcut dovada

că a consemnat capitalul social iar în cadrul adunării generale ulterioare în

care s-a efectuat o nouă majorare de capital social, deși prezentă, a refuzat

să participe la majorarea capitalului social.

Prin scrisoarea A.N.R.S.C.

depusă la dosar, s-a făcut dovada împrejurărilor care au justificat reducerea

termenului de 30 de zile. În contextul în care societatea a fost controlată de

către autorități, a fost nevoită să ia o decizie prin care să asigure continuarea

funcționării sale în bune condiții și realizarea obiectului de activitate, o asemenea

hotărâre trebuind a fi privită în interesul exclusiv al societății.

Chiar reclamanta prin

concluziile orale la diferitele termene de judecată, a recunoscut această necesitate

față de obiectul de activitate al societății. Majorarea capitalului social a

fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul

București fiind opozabilă terților și a fost adusă la cunoștința A.N.R.S.C.,

autoritatea de control în domeniul deșeurilor, făcând astfel posibilă

continuarea activității societății.

Reclamanta nu a formulat

cerere de intervenție în cadrul dosarului de la O.R.C. și nu a declarat recurs

împotriva încheierii judecătorului delegat, permițând în acest mod

înregistrarea mențiunii cu consecința opozabilității față de terți.

Instanța de judecată trebuia

să verifice dacă asociații și-au exercitat drepturile care decurg din această calitate

potrivit scopului pentru care au fost instituite, respectiv acela al societății

pârâte. S-ar putea reține un eventual abuz al asociaților persoane fizice sau

al administratorului doar în măsura în care aceștia ar fi abdicat de la

interesul societății și ar fi ignorat în același timp drepturile celorlalți

asociați. Prin promovarea acțiunii, reclamanta nu a înțeles decât să-și

promoveze interesul său exclusiv.

Prevederile art. 193 alin. (3)

sunt aplicabile și este greșită motivarea instanței în sensul că aceste

dispoziții nu se aplică și că majorarea capitalului social se supune regulii

unanimității.

În susținere au fost depuse

înscrisuri.

La 13 septembrie 2005,

intimata a formulat cerere de preschimbare a primului termen de judecată în

legătură cu care apelanta a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 153 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 178 din 2

martie 2006, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate

invocată de apelantă.

La primul termen de judecată

de la 12 aprilie 2006, Curtea a respins cererea de preschimbare a termenului de

judecată ca rămasă fără obiect.

Apelanta a mai susținut că

deși întreaga motivare a reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în

judecată vizează motive de nulitate care afectează procesul verbal al

adunărilor generale din data de 25 ianuarie 2005, respectiv 11 februarie 2005,

aceasta nu a înțeles să solicite instanței de judecată și anularea acestor

procese verbale ca acte principale ce au stat la baza adoptării hotărârilor și

a căror anulare putea atrage anularea hotărârilor, ca acte subsecvente.

Legalitatea unei hotărâri

adoptate în baza unui proces verbal nu poate fi analizată decât dacă se

analizează implicit valabilitatea procesului verbal, cu atât mai mult cu cât

motivele de nelegalitate invocate de reclamantă vizează aspecte de ordin procedural.

Instanța de fond nu avea

posibilitatea procedurală de a se pronunța cu privire la legalitatea procedurii

de convocare și de adoptare a hotărârilor propriu-zise pe baza analizei

exclusive a acestora, încălcând astfel principiul disponibilității consacrat de

art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Analizând sentința atacată

în raport de criticile formulate, văzând și dispozițiile art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea a constatat că apelul este fondat pentru următoarele

considerente:

Prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat anularea hotărârilor A.G.A. nr. 050 din 25

ianuarie 2005 și nr. 108 din 11 februarie 2005, precum și obligarea pârâtei să

menționeze în Registrul Comerțului și să publice în M. Of., pe cheltuiala sa,

hotărârea irevocabilă de anulare în anulare.

Au fost invocate trei motive

de nulitate, și anume vicierea cu rea-credință a procedurii de convocare,

încălcarea dispozițiilor legale și statutare privind luarea hotărârilor și încălcarea

dispozițiilor legale și statutare privind majorarea capitalului social.

Prima instanță s-a pronunțat

asupra acestor motive de nulitate, analizând de fapt procesele verbale ale

celor două adunări generale în care se consemnează, conform art. 131 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990, republicată, îndeplinirea formalităților de convocare,

data și locul adunării generale, acționarii prezenți, numărul acțiunilor,

dezbaterile în rezumat, hotărârile luate, iar la cererea acționarilor,

declarațiile făcute de ei în ședință (norme aplicabile și în cazul societății

cu răspundere limitată).

Procesul-verbal fiind

înscrisul în care se consemnează îndeplinirea formalităților de convocare și

condițiile în care s-a adoptat o hotărâre, în cazul în care se invocă motive de

nulitate ce privesc aceste aspecte, instanța de judecată trebuie învestită cu o

cerere corespunzătoare în anulare.

Față de cele arătate, prin

decizia nr. 312 din 31 mai 2006, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

Curtea de apel a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, ocazie cu care vor fi avute în vedere și

celelalte motive de apel a căror analiză în prezentul ciclu procesual nu s-a

mai impus.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ.

Înainte de dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a solicitat anularea hotărârii atacate deoarece

lipsește încheierea de amânare a pronunțării, iar decizia nu a fost semnată de

judecători și grefier.

Cât privește motivele de

recurs, recurenta a criticat decizia curții de apel sub următoarele aspecte:

- hotărârea a fost dată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) și art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, omițând să se

pronunțe asupra motivelor de apel invocate de pârâtă, curtea de apel a lăsat

nesoluționat fondul pricinii, încălcând principiul disponibilității și al

contradictorialității deoarece motivul pentru care a admis apelul nu s-a

regăsit printre motivele de apel.

- hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- hotărârea este dată cu

încălcarea/aplicarea greșită a legii mai precis a art. 132 din Legea nr. 31/1990

prevede numai dreptul asociaților de a formula acțiune în anularea hotărârilor

adunărilor generale, nu și împotriva proceselor verbale care consemnează

deciziile luate de asociați precum și a art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Desființând sentința atacată și trimițând cauza spre rejudecare la aceeași

instanță recurenta consideră că instanța de apel a greșit deoarece instanța de

fond, soluționând în fond cauza, instanța de apel, admițând apelul, trebuia să

rețină cauza spre rejudecare. Recurenta invocă în sensul celor arătate decizia nr.

308 din 30 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Analizând actele dosarului

prin prisma argumentelor invocate de către recurentă, pe care Înalta Curte le

grupează și le subsumează motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9,

pentru a răspunde

- printr-un considerent comun,

instanța supremă va respinge recursul declarat pentru cele ce urmează:

Cu privire la solicitarea

recurentei de anulare a hotărârii atacate deoarece lipsește încheierea de

amânare a pronunțării, iar decizia nu a fost semnată de judecători și grefier,

din înscrisurile de la dosarul de apel se constată că există, semnate de

judecători și grefieri, atât încheierea de amânare a pronunțării de la 24 mai

2006, cât și decizia pronunțată la 31 mai 2006. În aceste condiții, critica

formulată este nefondată.

Privitor la faptul că

hotărârea atacată ar fi fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 și art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în

sensul că, omițând să se pronunțe asupra motivelor de apel invocate de pârâtă,

curtea de apel a lăsat nesoluționat fondul pricinii, încălcând principiul

disponibilității și al contradictorialității deoarece motivul pentru care a admis

apelul nu s-a regăsit printre motivele de apel, Înalta Curte nu găsește fondată

această critică pentru cele ce se vor arăta:

Așa după cum și recurenta -

reclamantă recunoaște în concluziile scrise de la dosar, alin. (1) paragraf 1,

limitele apelului sunt stabilite de către apelant. Apelant a fost însă

societatea pârâtă. Așadar, dacă această parte era nemulțumită de încălcarea de

către instanță a limitelor apelului era îndreptățită să declare recurs și să

uzeze de acest motiv, iar nu reclamanta. Prin încălcarea limitelor apelului

pârâtei, reclamanta nu justifică o vătămare care să facă posibilă aplicarea

măsurii casării prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Prin celelalte critici aduse

deciziei atacate și circumscrise de către recurentă aceluiași motiv de casare,

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat principiul

disponibilității prin faptul că nu a soluționat cauza pe fond, ci dimpotrivă a

făcut o corectă aplicare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectând

principiul dublului grad de jurisdicție și al contradictorialității.

În urma analizei deciziei

atacate în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rezultă

că el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea atacată cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține

suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De

altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument,

fiecărei nuanțe date de reclamant textelor pe care și-a întemeiat acțiunea.

Privitor la critica adusă

deciziei atacate potrivit căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită

aplicare a art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că

instanța de apel nu a făcut nici o trimitere la acest text, ci numai a reținut

că situația de fapt din cauză nu a fost pe deplin stabilită deoarece prima

instanță, deși a fost învestită cu o cerere în anularea unor hotărâri A.G.A.,

nu a cercetat aceste înscrisuri, ci procesele verbale, cu anularea cărora nu

fusese învestită. Rezultă deci că prima instanță a rezolvat procesul, practic

fără a intra în cercetarea fondului, a înscrisurilor cu a căror anulare a fost

învestită. În aceste condiții, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut

o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza1 C. proc.

civ.

Chiar dacă s-ar ajunge la

concluzia greșitei aplicări a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul tot nu

poate fi admis deoarece, nefiind găsit întemeiat nici un motiv de casare,

motivul de modificare, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., obligă la modificarea deciziei

din apel, la judecarea apelului, și față de practica invocată chiar de către

recurentă s-ar putea ajunge chiar la înrăutățirea situației în propriul recurs

și la încălcarea principiului non reformatio în pejus, ceea ce nu poate fi

primit.

Pentru considerentele de

fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.I. SRL prin SC A.Ț.Z.

împotriva decizie nr. 312 din 31 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a

V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC S.I. SRL prin SC A.Ț.Z. împotriva decizie nr.

312 din 31 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 6 martie 2007