ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1545/2008

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2008, a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, I.L., a formulat, în contradictoriu cu Prefectul Municipiului București, Guvernul României, A.M. și A.M.A., precum și cu T.S., contestația în anulare împotriva Deciziei 3750 din 4 octombrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6365/2/2006. În motivarea contestației s-au invocat dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. – hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordie publică privitoare la competență și art. 318 C. proc.

civ. – instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. Sub primul aspect contestatoarea a susținut că: „motivarea instanței că prefectul poate ataca orice act al primarului la instanța de contencios administrativ, are în vedere „toate calitățile primarului (ca șef al autorității publice, ca șef de unitate, ca șef de personal, ca ofițer de stare civilă) și că aceasta ar însemna modificarea procedurii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocând sub acest aspect Decizia 9 din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în secții unite.

Această decizie „a precizat contestatoarea” prevede că „în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește – ex lege – un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile și respectiv dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența acestei legi, sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală civilă iar nu în cea a contenciosului administrativ. Așa fiind, a concluzionat contestatoarea „cum instanța a apreciat că norma metodologică în raport de Constituție nu are ca temei Legea nr. 10/2001, înseamnă că instanța nu a judecat o excepție de nelegalitate ci una de constituționalitate care este de competența Curții Constituționale potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992”.

Cât privește art. 318 C. proc. civ., contestatoarea susține că: „față de motivarea instanței că prefectul poate ataca orice act al primarului, indiferent de natura acestuia de contencios administrativ, are în vedere numai calitatea primarului de șef al administrației publice locale”, și atunci instanța nu a cercetat motivele de recurs formulate, deoarece acestea se bazau pe ideea că primarul acționează ca șef al unității deținătoare și nu ca șef al autorității publice. Din actele cauzei Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Prin Decizia nr. 3750 din 4 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de I.L.

împotriva sentinței civile nr. 2991 din 15 noiembrie 206 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. S-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție că prin acțiunea înregistrată la 10 martie 2004, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, reclamantul Prefectul Municipiului București, a solicitat anularea Dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care doamnei I.L. i-au fost restituite în natură apartamentele situate în București. La termenul de judecată din 8 februarie 2006, Tribunalul București, a invocat, din oficiu, excepția de nelegalitate a pct. 20.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003. Prin încheierea din 8 februarie 2006, Tribunalul București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecării cauzei și a sesizat Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a art. 20.6 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003. La Curtea de Apel București, a fost citat Guvernul României în calitate de emitent al actului contestat în procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința nr. 2991 din 15 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată de pârâtul Guvernul României.

Totodată a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a art. 20.6 din normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, reținând în esență că posibilitatea prefectului de a exercita, controlul de legalitate cu privire la actele de a imobilelor, emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost prevăzut prin O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, act anterior adoptării H.G. nr. 498/2003, astfel că dispozițiile în discuție nu fac altceva decât să detalieze situațiile în care prefectul poate verifica legalitatea dispozițiilor emise de primar în baza legii speciale. Totodată, instanța de fond a mai reținut că dispozițiile contestate pe calea excepției de nelegalitate sunt legale și în raport de prevederile art. 24 alin. (1) lit. f) și art. 26 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului.

Împotriva sentinței civile nr. 291 din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta I.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru încălcarea dreptului de apărare precum și conform art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurenta a precizat că încălcarea dreptului său de apărare, de instanța de fond constă în ignorarea celor 18 încălcări ale legii pe care le-a invocat în susținerea excepției de nelegalitate. A precizat recurenta în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., că sentința adaugă la Legea nr. 10/2001, depășind limitele puterii judecătorești, pentru că noțiunea de control al fazei administrative, prevăzută de O.U.G nr. 184/2002 și Legea nr. 48/2004 este definitivă, că H.G.

nr. 950/2001, nu prevede dreptul prefectului, de a exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor emise de primar. Critica fondată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. are subsumate următoarele argumente: - nelegalitatea introducerii Guvernului în cauză, ca pârât, în lipsa unei prevederi în acest sens în Legea nr. 554/2004, ignorarea recunoașterii făcute de Guvern în întâmpinare, - abrogarea art. 20.6 din H.G. nr. 498/2003 ca urmare a Constituției din 2003, norma administrativă contravenind art. 123 alin. (3), contrarietatea normei administrative cu art. 20 din Legea nr. 10/2001; - nelegalitatea normei în raport de legea contenciosului administrativ și Legea nr. 340/2004, care nu dau dreptul prefectului de a ataca deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001, - încălcarea competenței instanței civile și gradele de jurisdicție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în pronunțarea deciziei atacate în cauză (prin care s-a soluționat recursul împotriva sentinței nr. 2991 din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel București), a reținut că recursul declarat nu este fondat. Instanța de fond a reținut că a fost investită cu excepția de nelegalitate a prevederilor art. 20.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Norma atacată pe calea excepției de nelegalitate are următorul conținut: „Deciziile/ dispozițiile motivate de restituire emise de către primar pot fi contestate de prefect pe calea contenciosului administrativ numai dacă se constată o încălcare gravă a legii (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau a calității de moștenitor).

Semnalăm că ambele instituții – primarul și prefectul – sunt implicate în procesul de restituire și, ca atare, exercitarea controlului de legalitate din partea prefectului trebuie să vizeze numai acele cazuri în care se apreciază că restituirea dispusă este ilegală”. A fost considerată această prevedere contrară prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea căreia a fost emisă.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data respectivă „Imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoarea a legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”. În continuare art. 20 din Legea nr. 10/2001 are încă 3 alineate.

Instanța de fond a reținut că art. 20 din Legea nr. 10/2001 nu prevede dreptul prefectului de a ataca în justiție dispozițiile emise de primar potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dar legalitatea art. 20.6 din Normele metodologice nu poate fi verificată decât prin raportare la ansamblul actelor normative cu forță juridică superioară care reglementează poziția și rolul prefectului în sistemul autorităților publice și îi conferă acestuia prerogativa de tutelă administrativă asupra actelor autorităților administrației autonome locale. Această prerogativă, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia atacată, este instituită doar în Constituția României, care prevede, în art. 123 alin. (5), că „Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal”.

Deci a reținut instanța, norma constituțională prevede expres competența instanței de contencios administrativ, fără a face distincție în funcție de natura actului atacat de prefect în exercitarea atribuției sale de control al legalității sau de obiectul de reglementare al legii în executarea căreia a fost emis sau adoptat actul respectiv. Prevederile art. 123 alin. (5) din Constituție, a reținut instanța prin decizia contestată în cauză, au fost preluate și detaliate în legile care au reglementat succesiv instituția prefectului (Legea administrației publice locale nr. 215/2001 și apoi Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului). Mai mult, a precizat instanța, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, atribuția prefectului de a exercita controlul fazei administrative a aplicării acestei legi este prevăzut în art. 5 alin. (1) din Titlul II al O.U.G.

184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și pentru stabilirea unor măsuri de accelerare a aplicării acesteia și a O.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002. Instanța în decizia atacată în cauză prin calea extraordinară a contestației în anulare a menționat că: dată fiind prevederea constituțională enunțată, controlul de legalitate asupra fazei administrative a aplicării Legii nr. 10/2001 include și prerogativa specifică a prefectului de a acționa în contencios administrativ împotriva actelor nelegale ale primarului. Așa fiind, în judecata pricinii, instanța a concluzionat că privite prin prisma tuturor acestor prevederi legale, pe care instanța de fond le-a interpretat și aplicat corect, criticile recurentei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și legate de încălcarea Legii nr. 10/2002, a O.U.G. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004, și a normelor de competență C. proc. civ., sunt nefondate. S-a mai reținut că recurenta a invocat și încălcarea dreptului său la apărare, încălcare constând în ignorarea celor 18 încălcări ale legii dar în realitate această critică, astfel cum a fost argumentată, se subsumează celei întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că nu se referă la drepturile și garanțiile procesuale care intră în conținutul dreptului la apărare. Instanța a mai considerat că nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondat, pentru că instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate în limitele atribuțiilor conferite puterii judecătorești, prin lege.

A mai reținut instanța că abrogarea H.G. nr. 498/2003 prin H.G. nr. 250/2007, care a intervenit după pronunțarea sentinței recurate, nu lipsește de obiect excepția de nelegalitate, pentru că H.G. nr. 498/2003 a produs efecte juridice, iar legalitatea actului administrativ se raportează la cadrul legislației în vigoare la data adoptării lui. S-a mai menționat în decizia atacată în cauză că prevederi similare celor cuprinse în art. 20.6 din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 se regăsesc, în prezent, în art. 21.6 din Normele aprobate prin HG nr. 250/2007, având următorul conținut: art. 21.6. Instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari și de președinții consiliilor județene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului.

Față de motivele de contestație în anulare,așa cum au fost formulate de I.L. și Decizia nr. 3750 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrat și fiscal, menționate în prezenta decizie pe toate aspectele principale reținute se constată că cererea este neîntemeiată și va fi respinsă. Potrivit art. 317 C. proc. civ.: hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate în art. 317 (numai dacă aceste motive nu au fost invocate pe calea apelului sau recursului). Alin. (2) al art. 317 C. proc. civ. prevede că: pot fi atacate cu contestație în anulare, dacă motivul nu a putut fi invocat în recurs „hotărârea care a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.

În cauză prin cererea de recurs formulată de petiționara I.L. împotriva sentinței nr. 2991 din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., încălcarea art. 1 - 4 C. proc. civ. (în privința instanței competente și a gradelor de jurisdicție) – fila 4 din decizia atacată prin contestație în anulare – aspecte pe care instanța s-a pronunțat (Decizia nr. 3750 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Împrejurarea că în cauză contestatoarea nu este mulțumită de felul în care instanța s-a pronunțat nu poate constitui temei pentru invocarea căii extraordinare de atac a contestație în anulare.

Cât privește invocarea art. 318 C. proc. civ. în sensul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de recurs este de asemenea neîntemeiată. Instanța s-a pronunțat pe motivele de recurs formulate. De altfel este de observat că în cauză, contestatorul nici nu a indicat care este motivul pe care pe care instanța nu s-ar fi pronunțat limitându-se a face o construcție speculativă de drept ce nu are legătură cu instituția contestației în anulare ca o cale extraordinară de atac strict prevăzută în cazurile în care poate fi invocată în codul de procedură civilă. Nefiind întemeiată contestația în anulare va fi respinsă conform art. 320 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de I.L. împotriva deciziei nr. 3750 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2008.