ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1545/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1545/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2008, a Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, I.L.,

a formulat, în contradictoriu cu Prefectul Municipiului București, Guvernul

României, A.M. și A.M.A., precum și cu T.S., contestația în anulare împotriva Deciziei

3750 din 4 octombrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6365/2/2006.

În motivarea contestației

s-au invocat dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. – hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordie publică privitoare la

competență și art. 318 C. proc. civ. – instanța a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Sub primul aspect

contestatoarea a susținut că: „motivarea instanței că prefectul poate ataca

orice act al primarului la instanța de contencios administrativ, are în vedere

„toate calitățile primarului (ca șef al autorității publice, ca șef de unitate,

ca șef de personal, ca ofițer de stare civilă) și că aceasta ar însemna

modificarea procedurii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocând

sub acest aspect Decizia 9 din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în secții unite. Această decizie „a precizat

contestatoarea” prevede că „în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr.

10/2001 dobândește – ex lege – un drept subiectiv civil patrimonial, iar

deciziile și respectiv dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența

acestei legi, sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea

litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală civilă iar nu în

cea a contenciosului administrativ.

Așa fiind, a concluzionat

contestatoarea „cum instanța a apreciat că norma metodologică în raport de

Constituție nu are ca temei Legea nr. 10/2001, înseamnă că instanța nu a

judecat o excepție de nelegalitate ci una de constituționalitate care este de

competența Curții Constituționale potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992”.

Cât privește art. 318 C.

proc. civ., contestatoarea susține că: „față de motivarea instanței că

prefectul poate ataca orice act al primarului, indiferent de natura acestuia de

contencios administrativ, are în vedere numai calitatea primarului de șef al

administrației publice locale”, și atunci instanța nu a cercetat motivele de

recurs formulate, deoarece acestea se bazau pe ideea că primarul acționează ca

șef al unității deținătoare și nu ca șef al autorității publice.

Din actele cauzei Înalta

Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3750 din 4

octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de I.L. împotriva

sentinței civile nr. 2991 din 15 noiembrie 206 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

S-a reținut de Înalta Curte

de Casație și Justiție că prin acțiunea înregistrată la 10 martie 2004, pe

rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări

sociale, contencios administrativ și fiscal, reclamantul Prefectul Municipiului

București, a solicitat anularea Dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă

de Primarul General al Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001,

prin care doamnei I.L. i-au fost restituite în natură apartamentele situate în București.

La termenul de judecată din

8 februarie 2006, Tribunalul București, a invocat, din oficiu, excepția de

nelegalitate a pct. 20.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Prin încheierea din 8 februarie

2006, Tribunalul București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a dispus în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, suspendarea

judecării cauzei și a sesizat Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a

art. 20.6 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

La Curtea de Apel București,

a fost citat Guvernul României în calitate de emitent al actului contestat în

procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 2991 din 15

noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității

excepției de nelegalitate invocată de pârâtul Guvernul României.

Totodată a respins ca

neîntemeiată excepția de nelegalitate a art. 20.6 din normele metodologice,

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, reținând în esență că posibilitatea

prefectului de a exercita, controlul de legalitate cu privire la actele de a

imobilelor, emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost prevăzut prin O.U.G.

nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, act anterior

adoptării H.G. nr. 498/2003, astfel că dispozițiile în discuție nu fac altceva decât

să detalieze situațiile în care prefectul poate verifica legalitatea

dispozițiilor emise de primar în baza legii speciale. Totodată, instanța de

fond a mai reținut că dispozițiile contestate pe calea excepției de

nelegalitate sunt legale și în raport de prevederile art. 24 alin. (1) lit. f)

și art. 26 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului.

Împotriva

sentinței civile nr. 291 din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta

I.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru încălcarea

dreptului de apărare precum și conform

art.

304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de

recurs, recurenta a precizat că încălcarea dreptului său de apărare, de instanța

de fond constă în ignorarea celor 18 încălcări ale legii pe care le-a invocat

în susținerea excepției de nelegalitate.

A precizat recurenta în

dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., că

sentința adaugă la Legea nr. 10/2001, depășind limitele puterii judecătorești,

pentru că noțiunea de control al fazei administrative, prevăzută de O.U.G nr. 184/2002

și Legea nr. 48/2004 este definitivă, că H.G. nr. 950/2001, nu prevede dreptul

prefectului, de a exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor emise de

primar.

Critica fondată pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. are subsumate următoarele argumente:

- nelegalitatea

introducerii Guvernului în cauză, ca pârât, în lipsa unei prevederi în acest

sens în Legea nr. 554/2004, ignorarea recunoașterii făcute de Guvern în

întâmpinare,

- abrogarea

art. 20.6 din

H.G. nr. 498/2003 ca urmare a Constituției din 2003, norma administrativă

contravenind art. 123 alin. (3), contrarietatea normei administrative cu art. 20

din Legea nr. 10/2001;

-

nelegalitatea

normei în raport de legea contenciosului

administrativ și Legea nr. 340/2004, care nu dau dreptul prefectului de a ataca

deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001,

- încălcarea competenței

instanței civile și gradele de jurisdicție.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în pronunțarea deciziei

atacate în cauză (prin care s-a soluționat recursul împotriva sentinței nr. 2991

din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel București), a reținut că recursul declarat

nu este fondat.

Instanța de fond a reținut

că a fost investită cu excepția de nelegalitate a prevederilor art. 20.6 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Norma atacată pe calea

excepției de nelegalitate are următorul conținut: „Deciziile/ dispozițiile

motivate de restituire emise de către primar pot fi contestate de prefect pe

calea contenciosului administrativ numai dacă se constată o încălcare gravă a

legii (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru

care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau a calității de

moștenitor). Semnalăm că ambele instituții – primarul și prefectul – sunt

implicate în procesul de restituire și, ca atare, exercitarea controlului de

legalitate din partea prefectului trebuie să vizeze numai acele cazuri în care

se apreciază că restituirea dispusă este ilegală”.

A fost considerată această

prevedere contrară prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea

căreia a fost emisă.

Potrivit art. 20 din Legea nr.

10/2001, în forma în vigoare la data respectivă „Imobilele – terenuri și

construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoarea a legii de o regie autonomă, o societate

sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate

a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat

majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică,

vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

În continuare art. 20 din

Legea nr. 10/2001 are încă 3 alineate.

Instanța de fond a reținut

că art. 20 din Legea nr. 10/2001 nu prevede dreptul prefectului de a ataca în

justiție dispozițiile emise de primar potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

dar legalitatea art. 20.6 din Normele metodologice nu poate fi verificată decât

prin raportare la ansamblul actelor normative cu forță juridică superioară care

reglementează poziția și rolul prefectului în sistemul autorităților publice și

îi conferă acestuia prerogativa de tutelă administrativă asupra actelor autorităților

administrației autonome locale.

Această prerogativă, a

reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia atacată, este

instituită doar în Constituția României, care prevede, în art. 123 alin. (5),

că „Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un

act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care

consideră actul ilegal”.

Deci a reținut instanța,

norma constituțională prevede expres competența instanței de contencios

administrativ, fără a face distincție în funcție de natura actului atacat de

prefect în exercitarea atribuției sale de control al legalității sau de

obiectul de reglementare al legii în executarea căreia a fost emis sau adoptat

actul respectiv.

Prevederile art. 123 alin.

(5) din Constituție, a reținut instanța prin decizia contestată în cauză, au

fost preluate și detaliate în legile care au reglementat succesiv instituția

prefectului (Legea administrației publice locale nr. 215/2001 și apoi Legea nr.

340/2004 privind instituția prefectului).

Mai mult, a precizat

instanța, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, atribuția

prefectului de a exercita controlul fazei administrative a aplicării acestei

legi este prevăzut în art. 5 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. 184/2002 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și pentru stabilirea unor măsuri

de accelerare a aplicării acesteia și a O.G. nr. 94/2000, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 501/2002.

Instanța în decizia atacată

în cauză prin calea extraordinară a contestației în anulare a menționat că: dată

fiind prevederea constituțională enunțată, controlul de legalitate asupra fazei

administrative a aplicării Legii nr. 10/2001 include și prerogativa specifică a

prefectului de a acționa în contencios administrativ împotriva actelor nelegale

ale primarului.

Așa fiind, în judecata

pricinii, instanța a concluzionat că privite prin prisma tuturor acestor

prevederi legale, pe care instanța de fond le-a interpretat și aplicat corect,

criticile recurentei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și legate de încălcarea Legii nr. 10/2002, a O.U.G. 184/2002, aprobată prin

Legea nr. 48/2004, și a normelor de competență C. proc. civ., sunt nefondate.

S-a mai reținut că recurenta

a invocat și încălcarea dreptului său la apărare, încălcare constând în

ignorarea celor 18 încălcări ale legii dar în realitate această critică, astfel

cum a fost argumentată, se subsumează celei întemeiate pe prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., pentru că nu se referă la drepturile și garanțiile procesuale

care intră în conținutul dreptului la apărare.

Instanța a mai considerat că

nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondat, pentru

că instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate în limitele atribuțiilor

conferite puterii judecătorești, prin lege.

A mai reținut instanța că

abrogarea H.G. nr. 498/2003 prin H.G. nr. 250/2007, care a intervenit după

pronunțarea sentinței recurate, nu lipsește de obiect excepția de nelegalitate,

pentru că H.G. nr. 498/2003 a produs efecte juridice, iar legalitatea actului

administrativ se raportează la cadrul legislației în vigoare la data adoptării

lui.

S-a mai menționat în decizia

atacată în cauză că prevederi similare celor cuprinse în art. 20.6 din Normele aprobate

prin H.G. nr. 498/2003 se regăsesc, în prezent, în art. 21.6 din Normele aprobate

prin HG nr. 250/2007, având următorul conținut: art. 21.6. Instituția

prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de

restituire emise de primari și de președinții consiliilor județene, iar în

cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale vor fi contestate pe

calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind

prefectul și instituția prefectului.

Față de motivele de

contestație în anulare,așa cum au fost formulate de I.L. și Decizia nr. 3750

din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrat și fiscal, menționate în prezenta decizie pe toate aspectele

principale reținute se constată că cererea este neîntemeiată și va fi respinsă.

Potrivit art. 317 C. proc.

civ.: hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele

arătate în art. 317 (numai dacă aceste motive nu au fost invocate pe calea

apelului sau recursului).

Alin. (2) al art. 317 C.

proc. civ. prevede că: pot fi atacate cu contestație în anulare, dacă motivul

nu a putut fi invocat în recurs „hotărârea care a fost dată de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.

În cauză prin cererea de

recurs formulată de petiționara I.L. împotriva sentinței nr. 2991 din 15

noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 C.

proc. civ., încălcarea art. 1 - 4 C. proc. civ. (în privința instanței

competente și a gradelor de jurisdicție) – fila 4 din decizia atacată prin

contestație în anulare – aspecte pe care instanța s-a pronunțat (Decizia nr. 3750

din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Împrejurarea că în cauză

contestatoarea nu este mulțumită de felul în care instanța s-a pronunțat nu

poate constitui temei pentru invocarea căii extraordinare de atac a contestație

în anulare.

Cât privește invocarea art. 318

C. proc. civ. în sensul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de recurs este de asemenea neîntemeiată.

Instanța s-a pronunțat pe

motivele de recurs formulate.

De altfel este de observat

că în cauză, contestatorul nici nu a indicat care este motivul pe care pe care

instanța nu s-ar fi pronunțat limitându-se a face o construcție speculativă de

drept ce nu are legătură cu instituția contestației în anulare ca o cale

extraordinară de atac strict prevăzută în cazurile în care poate fi invocată în

codul de procedură civilă.

Nefiind întemeiată

contestația în anulare va fi respinsă conform art. 320 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de I.L. împotriva deciziei nr. 3750 din 4 octombrie 2007 a

Înaltei Curți de casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2008.