ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3015/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 3030 din 5

martie 2007 pronunțată în dosar nr. 311793/3/2006 al Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta

Administrația Fondului Imobiliar București împotriva pârâtei SC B. România SRL

București.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

plata sumei de 39.243,38 dolari SUA reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a spațiului situat administrativ în București, sector 3, pentru

perioada 1 august 2003 – 28 februarie 2004, a penalităților de întârziere

aferente sumei pentru perioada 1 august 2003 – 31 mai 2006, precum și a sumei

de 30.844,22 dolari SUA cu titlu de majorări la soldul acordat prin sentința

comercială nr. 2556/2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

În privința pretențiilor constând în

contravaloarea lipsei de folosință, tribunalul a constatat că reclamanta avea

obligația de a dovedi întrunirea condițiilor generale pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, în conformitate cu regulile prevăzute de art. 998-999

C. civ., respectiv împrejurarea că pârâta a continuat să utilizeze spațiul din

litigiu și ulterior datei de 31 iulie 2003, până la care a fost obligată prin

sentința comercială nr. 2556/2006 la plata contravalorii chiriei și totodată

s-a dispus și evacuarea acesteia din imobil.

Cum o atare susținere a reclamantei nu a

fost dovedită, s-a respins cererea formulată în acest sens, precum și petitul

accesoriu referitor la plata penalităților de întârziere. În privința

majorărilor de întârziere, cerute în temeiul hotărârii judecătorești anterior

menționate, prima instanță a reținut că reclamanta nu s-a conformat solicitării

de a indica temeiul de drept și modul de calcul al sumei pretinse cu acest

titlu, a respins ca nefondată și această cerere.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 220 din 23 aprilie 2009

pronunțată în dosar nr. 31179/3/2006 al Curții de Apel București, secția a V-a

comercială.

Pentru a proceda în acest mod, instanța

de apel, a avut în vedere probele administrate în fața tribunalului, poziția

procesuală a reclamantei care nu și-a dovedit susținerile în conformitate cu

dispozițiile art. 1169-1170 C. civ. precum și apărarea constantă a pârâtei în

sensul că nu a folosit spațiul din litigiu în perioada pretinsă de reclamantă.

În plus, arată instanța, sentința nr. 2556/2006

a Tribunalului București a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare,

prilej cu care prin sentința comercială nr. 13677/2007 a Tribunalului

București, rămasă irevocabilă, s-a reținut, cu putere de lucru judecat

împrejurarea că pârâta nu mai folosește acest spațiu din cursul anului 2000,

motiv pentru care s-a respins acțiunea reclamantei având ca obiect plata

contravalorii lipsei de folosință pentru perioada aprilie 2000 – iulie 2003

precum și cererea de evacuare.

De altfel, această stare de fapt a fost

dovedită inclusiv prin actele depuse de reclamantă, în apel, și care atestă

împrejurarea că pârâta nu mai este în posesia imobilului de aproximativ 4 ani.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor recurenta invocă

faptul că, contrar celor reținute de ambele instanțe, pârâta a continuat să

utilizeze spațiul din litigiu cel puțin până la data de 1 martie 2004,

împrejurare care rezultă din sentința civilă nr. 4166/2004, prin care pârâta a

fost obligată la plata unor sume de bani către asociația de proprietari din

imobilul în care se află spațiul administrat de reclamantă, concluzia fiind că

în mod nelegal pârâta nu a fost obligată la plata contravalorii folosinței

spațiului până la acea dată.

Pe de altă parte, nu întreg debitul a

fost solicitat în temeiul sentinței nr. 2556/2006, astfel încât desființarea

acestei hotărâri nu are nicio consecință în privința sumelor solicitate cu

titlu de contravaloare lipsă folosință și penalități de întârziere.

Analizând recursul formulat prin prisma

motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menționate, Curtea

constată că este nefondat.

Reclamanta a investit instanța cu o

cerere de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 septembrie 2006,

având ca obiect pretenții, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

spațiului din litigiu și a penalităților de întârziere aferente perioadei 1

august 2003 – 31 mai 2005, întemeindu-și această solicitare pe sentința comercială

nr. 2556 din 26 aprilie 2000 a Tribunalului București, care a soluționat un

litigiu între aceleași părți iar pârâta a fost obligată la plata contravalorii

chiriei pentru perioada 26 ianuarie 2001 – 31 iulie 2003, dispunându-se și

evacuarea din același spațiu. Această hotărâre a fost însă desființată, iar

cauza trimisă spre rejudecare, prilej cu care prin sentința comercială nr. 13677

din 20 noiembrie 2007, rămasă irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru

judecat că pârâta nu mai utilizează spațiul din litigiu din anul 2000,

considerente pentru care a fost respinsă cererea reclamantei, recurenta de azi,

de obligare a aceleiași pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință

pentru o perioadă anterioară celei din litigiu, respectiv pentru aceea cuprinsă

între aprilie 2000 – iulie 2003, precum și cererea de evacuare.

În aceste condiții, instanța de apel,

aplicând corect prevederile art. 998-999 raportat la art. 1169-1170 C. civ. a

concluzionat că sunt lipsite de orice fundament pretențiile cu titlu de

contravaloare lipsă folosință pentru perioada 1 august 2003 – 31 mai 2006,

deoarece susținerea reclamantei în sensul că pârâta a utilizat spațiul din

litigiu, în perioada indicată și în acest mod i-a cauzat un prejudiciu constând

în lipsa de folosință a bunului, este contrară realității.

Față de această concluzie, rezultă că și

criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere privind

plata penalităților și majorărilor de întârziere, sunt nefondate, pentru că în

lipsa temeiurilor care să justifice acordarea debitului principal, soluția este

identică și pentru petitele accesorii.

În consecință, constatând că decizia

recurată este legală, aceasta va fi menținută ca atare, ca efect al respingerii

recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

Administrația Fondului Imobiliar București, împotriva deciziei nr. 220 din 23

aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 19 noiembrie 2009.