ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3015/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 3030 din 5 martie 2007 pronunțată în dosar nr. 311793/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Administrația Fondului Imobiliar București împotriva pârâtei SC B. România SRL București. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 39.243,38 dolari SUA reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului situat administrativ în București, sector 3, pentru perioada 1 august 2003 – 28 februarie 2004, a penalităților de întârziere aferente sumei pentru perioada 1 august 2003 – 31 mai 2006, precum și a sumei de 30.844,22 dolari SUA cu titlu de majorări la soldul acordat prin sentința comercială nr. 2556/2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

În privința pretențiilor constând în contravaloarea lipsei de folosință, tribunalul a constatat că reclamanta avea obligația de a dovedi întrunirea condițiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu regulile prevăzute de art. 998-999 C. civ., respectiv împrejurarea că pârâta a continuat să utilizeze spațiul din litigiu și ulterior datei de 31 iulie 2003, până la care a fost obligată prin sentința comercială nr. 2556/2006 la plata contravalorii chiriei și totodată s-a dispus și evacuarea acesteia din imobil. Cum o atare susținere a reclamantei nu a fost dovedită, s-a respins cererea formulată în acest sens, precum și petitul accesoriu referitor la plata penalităților de întârziere.

În privința majorărilor de întârziere, cerute în temeiul hotărârii judecătorești anterior menționate, prima instanță a reținut că reclamanta nu s-a conformat solicitării de a indica temeiul de drept și modul de calcul al sumei pretinse cu acest titlu, a respins ca nefondată și această cerere. Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 220 din 23 aprilie 2009 pronunțată în dosar nr. 31179/3/2006 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Pentru a proceda în acest mod, instanța de apel, a avut în vedere probele administrate în fața tribunalului, poziția procesuală a reclamantei care nu și-a dovedit susținerile în conformitate cu dispozițiile art. 1169-1170 C. civ.

precum și apărarea constantă a pârâtei în sensul că nu a folosit spațiul din litigiu în perioada pretinsă de reclamantă. În plus, arată instanța, sentința nr. 2556/2006 a Tribunalului București a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare, prilej cu care prin sentința comercială nr. 13677/2007 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă, s-a reținut, cu putere de lucru judecat împrejurarea că pârâta nu mai folosește acest spațiu din cursul anului 2000, motiv pentru care s-a respins acțiunea reclamantei având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada aprilie 2000 – iulie 2003 precum și cererea de evacuare. De altfel, această stare de fapt a fost dovedită inclusiv prin actele depuse de reclamantă, în apel, și care atestă împrejurarea că pârâta nu mai este în posesia imobilului de aproximativ 4 ani.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor recurenta invocă faptul că, contrar celor reținute de ambele instanțe, pârâta a continuat să utilizeze spațiul din litigiu cel puțin până la data de 1 martie 2004, împrejurare care rezultă din sentința civilă nr. 4166/2004, prin care pârâta a fost obligată la plata unor sume de bani către asociația de proprietari din imobilul în care se află spațiul administrat de reclamantă, concluzia fiind că în mod nelegal pârâta nu a fost obligată la plata contravalorii folosinței spațiului până la acea dată. Pe de altă parte, nu întreg debitul a fost solicitat în temeiul sentinței nr. 2556/2006, astfel încât desființarea acestei hotărâri nu are nicio consecință în privința sumelor solicitate cu titlu de contravaloare lipsă folosință și penalități de întârziere.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menționate, Curtea constată că este nefondat. Reclamanta a investit instanța cu o cerere de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 septembrie 2006, având ca obiect pretenții, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului din litigiu și a penalităților de întârziere aferente perioadei 1 august 2003 – 31 mai 2005, întemeindu-și această solicitare pe sentința comercială nr. 2556 din 26 aprilie 2000 a Tribunalului București, care a soluționat un litigiu între aceleași părți iar pârâta a fost obligată la plata contravalorii chiriei pentru perioada 26 ianuarie 2001 – 31 iulie 2003, dispunându-se și evacuarea din același spațiu.

Această hotărâre a fost însă desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare, prilej cu care prin sentința comercială nr. 13677 din 20 noiembrie 2007, rămasă irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că pârâta nu mai utilizează spațiul din litigiu din anul 2000, considerente pentru care a fost respinsă cererea reclamantei, recurenta de azi, de obligare a aceleiași pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru o perioadă anterioară celei din litigiu, respectiv pentru aceea cuprinsă între aprilie 2000 – iulie 2003, precum și cererea de evacuare. În aceste condiții, instanța de apel, aplicând corect prevederile art. 998-999 raportat la art. 1169-1170 C. civ.

a concluzionat că sunt lipsite de orice fundament pretențiile cu titlu de contravaloare lipsă folosință pentru perioada 1 august 2003 – 31 mai 2006, deoarece susținerea reclamantei în sensul că pârâta a utilizat spațiul din litigiu, în perioada indicată și în acest mod i-a cauzat un prejudiciu constând în lipsa de folosință a bunului, este contrară realității. Față de această concluzie, rezultă că și criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere privind plata penalităților și majorărilor de întârziere, sunt nefondate, pentru că în lipsa temeiurilor care să justifice acordarea debitului principal, soluția este identică și pentru petitele accesorii. În consecință, constatând că decizia recurată este legală, aceasta va fi menținută ca atare, ca efect al respingerii recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Administrația Fondului Imobiliar București, împotriva deciziei nr. 220 din 23 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2009.