ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8370/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8370/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 4559

din 26 noiembrie 1998, reclamanta O.A.J.E. a chemat în judecată Consiliul

General al municipiului București, solicitând obligarea acestuia să-i lase în

deplină proprietate și posesie imobilul din București.

Cadrul procesual a fost precizat ulterior, în sensul îndreptării

pretențiilor reclamantei și împotriva pârâților C.I. și C.M., dobânditori (prin

vânzare-cumpărare), a apartamentului nr. 1 situat în imobilul revendicat.

Judecata cauzei în primă instanță a fost suspendată inițial conform art.

47 din Legea nr. 10/2001, la solicitarea reclamantei și ulterior, potrivit art.

244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cererii în constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți (cursul

procesului reluându-se după rămânerea irevocabilă a hotărârii date cu privire

la valabilitatea înstrăinării).

Sub aspectul obiectului, acțiunea a fost precizată în sensul

revendicării doar a apartamentului nr. 1 ocupat de pârâții C., față de

restituirea restului imobilului prin dispoziția nr. 804 din 11 februarie 2003 a

Primarului General al municipiului București.

Prin sentința nr. 1152 din 15 septembrie 2006, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a admis cererea reclamantei și a obligat pe pârâți să

restituie acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul

nr. 1 din imobilul situat în București, împreună cu terenul aferent în

suprafață de 81,45 mp.

Pentru pronunțarea soluției, tribunalul a reținut că imobilul revendicat

de reclamantă a fost dobândit de autorul acesteia prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 25824 din 22 august 1927, fiind transcris în registrul de

transcripțiuni și înregistrat ca atare în evidențele fiscale.

Ulterior, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului prin decizia

nr. 129 din 30 noiembrie 1957 a Sfatului popular al raionului V.I.Stalin, de

completare a listelor anexă ale Decretului nr. 92/1950.

La rândul lor, pârâții au dobândit imobilul tot printr-un contract de

vânzare-cumpărare, dar încheiat în anul 1997, de la stat care era un

non

dominus

(dobândind bunul printr-un act administrativ al unui organ al

administrației locale, fără competențe în domeniu).

Ca atare, s-a constatat că titlul reclamantei este mai bine

caracterizat, neavând relevanță că pârâții au fost de bună-credință la

încheierea contractului, așa cum s-a reținut în procesul care a purtat asupra

valabilității acestuia, acțiunea în nulitate fiind respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții C., care au susținut

caracterul nelegal al soluției, întrucât aceasta a ignorat cele statuate

printr-o hotărâre irevocabilă în legătură cu buna-credință a apelanților,

precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, care au acordat preferință titlurilor

valabil încheiate în condițiile legii speciale, păstrându-le efectele chiar și

față de foștii proprietari deposedați abuziv, cu titlu sau fără titlu.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 60/A din 16

martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflictele de muncă și asigurări sociale.

În considerentele deciziei s-a reținut că în mod corect cauza a fost

judecată în condițiile dreptului comun, fără aplicarea legii speciale, față de

împrejurarea că, după suspendarea judecății și repunerea dosarului pe rol,

reclamanta a înțeles să aleagă aplicarea art. 480 C. civ. și nu a prevederilor

Legii nr. 10/2001. De altfel, o astfel de soluționare a pricinii, cu referire

la noul act normativ, ar fi însemnat încălcarea principiului neretroactivității

legii civile.

Susținerea potrivit căreia acțiunea în revendicare ar evoca fondul

acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al

pârâților, a fost înlăturată cu motivarea că instanța de fond a stabilit că

ambele părți prezintă titluri valabile cu privire la proprietatea imobilului în

litigiu, verificându-se doar care dintre ele este mai bine caracterizat.

Sub acest aspect, s-a apreciat că titlul reclamantei este preferabil,

având în vedere că bunul a fost dobândit de autorul acesteia în anul 1927, de

la proprietar, în timp ce pârâții au dobândit imobilul în anul 1997 de la un

neproprietar.

De aceea, titlul reclamantei este mai bine caracterizat, neavând

relevanță faptul că pârâții au fost de bună-credință la încheierea actului și

nici împrejurarea că acțiunea în nulitatea contractului a fost respinsă.

De asemenea, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la

c.e.d.o.,

referitoare

la protecția dreptului de proprietate, protecție la care este îndreptățită

reclamanta.

Împotriva deciziei au declarat recurs apelanții-pârâți, care au formulat

critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), fiind înfrânt caracterul special al Legii nr.

10/2001, în beneficiul aplicării dreptului comun.

Astfel, acțiunea în revendicare, indiferent dacă a fost formulată

înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu putea fi primită,

aceasta urmând a fi considerată ori inadmisibilă, ori nefondată.

Sub aspectul inadmisibilității, s-a susținut că, odată cu noua lege,

pentru toate imobilele care cad sub incidența acesteia, persoanele îndreptățite

pot obține măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau în

despăgubiri, dar în condițiile reglementării speciale.

Pe de altă parte, dacă se trece peste aspectul inadmisibilității,

cererea este nefondată, având în vedere că admiterea revendicării este

condiționată de constatarea în prealabil a nulității actului de înstrăinare, în

condițiile art. 46 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001.

- Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind

nesocotit art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

În acest sens, s-a arătat că în mod greșit instanța fondului a făcut

referire la Protocolul menționat, pentru a justifica necesitatea recunoașterii

și protecției dreptului de proprietate al reclamantei.

În realitate, textul nu garantează dreptul la restituirea bunurilor

trecute în proprietatea statului în perioada totalitaristă, iar pentru

protecția dreptului la respectarea bunurilor, trebuie îndeplinite anumite

condiții și anume: bunurile să fie actuale; calitatea persoanei de titular al

bunului actual, calitate care să-i fi fost recunoscută printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, fie determinată printr-o măsură legislativă care

să-i confere cel puțin o speranță legitimă de redobândire.

De aceea, instanța de apel nu putea reține, în favoarea reclamantei, aplicabilitatea

Protocolului, întrucât, nu numai că reclamantei nu i-a fost recunoscută

calitatea de titular al bunului ci dimpotrivă, i-a fost infirmată prin decizia

nr. 1612/2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care

cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

recurenți, i-a fost respinsă în mod irevocabil.

În schimb, instanța trebuia să rețină prevalența dreptului

apelanților-pârâți, care este garantat de norma europeană și să respingă

cererea în revendicare, întrucât: calitatea lor de titulari ai bunului a fost

confirmată în raport de reclamantă, potrivit hotărârii judecătorești menționate

anterior; bunul este actual, regăsindu-se în patrimoniul și în posesia lor;

deposedarea, prin admiterea cererii de revendicare se produce sub imperiul

CEDO, adoptată în dreptul intern anterior deposedării.

Astfel, admiterea acțiunii în revendicare constituie o ingerință în

dreptul de proprietate al pârâților, în sensul jurisprudenței CEDO (cauza Raicu

contra României).

Or, chiar dacă această ingerință viza un scop legitim (apărarea

dreptului foștilor proprietari) ea nu păstrează criteriul proporționalității

între interesul general și acela individual, întrucât prin admiterea

revendicării, pârâții sunt în imposibilitate obiectivă de a obține dezdăunări

în mod echitabil.

- S-a susținut de asemenea, încălcarea art. 16 din Constituția României

și a Protocolului nr. 12 din CEDO prin aceea că, admițându-se acțiunea în

revendicare, pârâții sunt lipsiți de folosința bunului, reglementată de art. 13

și art. 15 din Legea nr. 10/2001, texte care asigură o protecție socială

beneficiarilor Legii nr. 112/1995, ale căror titluri au fost lipsite de

eficiență juridică.

- Cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea a

fost criticată pentru nemotivare, arătându-se că aceasta nu a răspuns

criticilor referitoare la incidența limitată a dispozițiilor art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, care restrâng aplicabilitatea normei la situațiile care

exced legilor speciale.

De asemenea, nu s-a răspuns argumentului referitor la încălcarea art. 6

din CEDO, constând în nesocotirea dreptului pârâților la un proces echitabil și

încălcarea securității raporturilor juridice, care presupune ca soluția dată

anterior de instanță și rămasă irevocabilă, să nu mai poată fi pusă în

discuție.

Intimata a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., prin care s-a opus admiterii recursului, susținând în esență,

caracterul legal al deciziei atacate, ca o consecință a modalității corecte în

care instanța a folosit criteriile de determinare a preferabilității titlului

său în raport cu cel exhibat de către pârâți.

Examinând criticile formulate prin intermediul recursului, Înalta Curte

constată următoarele:

- Susținerile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

sunt nefondate și urmează să fie respinse în consecință.

Reclamanta a promovat acțiunea în revendicare în anul 1998, aceasta

fiind illo tempore, calea procedurală de valorificare a dreptului de proprietate

pretins, inclusiv cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat.

Împrejurarea că pe parcursul desfășurării procesului a intrat în vigoare

Legea nr. 10/2001, care instituie o anumită procedură (prealabilă sesizării

instanței) pentru recunoașterea dreptului de proprietate și redobândirea

posesiei imobilelor preluate abuziv de către stat, nu poate avea drept

consecință inadmisibilitatea demersului judiciar anterior.

Sesizarea instanței de judecată s-a realizat în mod corect, neputându-se

impune, retroactiv, o condiție de formă (respectarea unei proceduri prealabile)

introdusă printr-o lege specială ulterioară.

- Criticile de nelegalitate ce vizează însă fondul cauzei, respectiv,

modalitatea în care instanțele au apreciat asupra prevalenței dreptului de

proprietate al reclamantei urmează să fie apreciate ca întemeiate.

Astfel, în urma procesului desfășurat între părți, până la definitivarea

căruia a și fost suspendată prezenta judecată, în fața primei instanțe a

fondului, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâții au încheiat cu

bună-credință contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu

(neexistând la acel moment nicio notificare sau alt demers al reclamantei, care

să atenționeze asupra nevalabilității titlului statului).

De aceea, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

promovată de reclamantă, a fost respinsă irevocabil, ca nefondată (decizia nr.

409 din 21 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

Reținând această situație de fapt, instanța de apel a considerat în mod

greșit că ea nu are consecințe juridice în operațiunea de comparare a

titlurilor de proprietate prezentate de părți și că dreptul reclamantei este

protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Pentru a exista însă, o astfel de protecție, care să impună prevalența

dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit

jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în

egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia

(aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri

legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei

speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în speță, nu numai că reclamantei nu i se recunoscuse dreptul de

proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept

a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a respingerii

acțiunii în nulitate îndreptate împotriva titlului lor.

De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existența unei speranțe

legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor

legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt

concretă.

Pe de o parte, potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001

(republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci

când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce în

speță se stabilise în mod irevocabil, prin hotărâre judecătorească).

Pe de altă parte, prin dispoziție a Primarului General nr. 804 din 11

februarie 2003) s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită, pentru partea de

imobil înstrăinată, la măsuri reparatorii în echivalent (asigurându-se astfel,

aplicarea măsurilor legislative adoptate de stat în materia imobilelor preluate

abuziv).

A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul

imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în

natură fostului proprietar ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor

atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în

sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza Raicu C.

României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu

trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Altminteri, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul

bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei

compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 50), foștii

chiriași ale căror contracte sunt lipsite de eficiență juridică, pot obține

doar restituirea prețului actualizat, care nu reflectă însă, valoarea de

circulație a bunului.

Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în operațiunea de comparare

a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, instanța a

ignorat faptul că titlul pârâților fusese confirmat printr-o hotărâre

irevocabilă, că aceștia beneficiau de un bun în sensul Convenției, în timp ce

reclamanta nu era titulara unui bun actual și nici chiar, a unei speranțe

legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea câștig de cauză în

acțiunea în revendicare.

Ca atare, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,

în favoarea reclamantei s-a realizat în mod greșit, întrucât norma invocată era

incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii

îndreptate împotriva lor (care tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut

prin hotărâre judecătorească și implicit, la lipsirea de efecte a acestei

hotărâri, cu consecințe asupra stabilității raporturilor juridice).

În consecință, urmează să se constate că decizia atacată este lipsită de

temei legal și conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie admis recursul și

modificată hotărârea. Conform art. 296 C. proc. civ. va fi admis apelul și

schimbată în tot sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de pârâții C.I. și C.M. împotriva deciziei nr. 60/A din 16

martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflictele de muncă și asigurări sociale, modifică decizia atacată, în

sensul că admite apelul declarat de pârâții C. împotriva sentinței nr. 1152 din

15 septembrie 2006, a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă sentința atacată și în consecință

respinge acțiunea formulată de reclamanta O.A.J.E., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie

2007.