ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8370/2007

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 4559 din 26 noiembrie 1998, reclamanta O.A.J.E. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului București, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București. Cadrul procesual a fost precizat ulterior, în sensul îndreptării pretențiilor reclamantei și împotriva pârâților C.I. și C.M., dobânditori (prin vânzare-cumpărare), a apartamentului nr. 1 situat în imobilul revendicat. Judecata cauzei în primă instanță a fost suspendată inițial conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, la solicitarea reclamantei și ulterior, potrivit art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea cererii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți (cursul procesului reluându-se după rămânerea irevocabilă a hotărârii date cu privire la valabilitatea înstrăinării). Sub aspectul obiectului, acțiunea a fost precizată în sensul revendicării doar a apartamentului nr. 1 ocupat de pârâții C., față de restituirea restului imobilului prin dispoziția nr. 804 din 11 februarie 2003 a Primarului General al municipiului București. Prin sentința nr. 1152 din 15 septembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea reclamantei și a obligat pe pârâți să restituie acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, împreună cu terenul aferent în suprafață de 81,45 mp.

Pentru pronunțarea soluției, tribunalul a reținut că imobilul revendicat de reclamantă a fost dobândit de autorul acesteia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 25824 din 22 august 1927, fiind transcris în registrul de transcripțiuni și înregistrat ca atare în evidențele fiscale. Ulterior, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului prin decizia nr. 129 din 30 noiembrie 1957 a Sfatului popular al raionului V.I.Stalin, de completare a listelor anexă ale Decretului nr. 92/1950. La rândul lor, pârâții au dobândit imobilul tot printr-un contract de vânzare-cumpărare, dar încheiat în anul 1997, de la stat care era un non dominus (dobândind bunul printr-un act administrativ al unui organ al administrației locale, fără competențe în domeniu).

Ca atare, s-a constatat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, neavând relevanță că pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului, așa cum s-a reținut în procesul care a purtat asupra valabilității acestuia, acțiunea în nulitate fiind respinsă ca neîntemeiată. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții C., care au susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât aceasta a ignorat cele statuate printr-o hotărâre irevocabilă în legătură cu buna-credință a apelanților, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, care au acordat preferință titlurilor valabil încheiate în condițiile legii speciale, păstrându-le efectele chiar și față de foștii proprietari deposedați abuziv, cu titlu sau fără titlu.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 60/A din 16 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. În considerentele deciziei s-a reținut că în mod corect cauza a fost judecată în condițiile dreptului comun, fără aplicarea legii speciale, față de împrejurarea că, după suspendarea judecății și repunerea dosarului pe rol, reclamanta a înțeles să aleagă aplicarea art. 480 C. civ. și nu a prevederilor Legii nr. 10/2001. De altfel, o astfel de soluționare a pricinii, cu referire la noul act normativ, ar fi însemnat încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Susținerea potrivit căreia acțiunea în revendicare ar evoca fondul acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, a fost înlăturată cu motivarea că instanța de fond a stabilit că ambele părți prezintă titluri valabile cu privire la proprietatea imobilului în litigiu, verificându-se doar care dintre ele este mai bine caracterizat. Sub acest aspect, s-a apreciat că titlul reclamantei este preferabil, având în vedere că bunul a fost dobândit de autorul acesteia în anul 1927, de la proprietar, în timp ce pârâții au dobândit imobilul în anul 1997 de la un neproprietar. De aceea, titlul reclamantei este mai bine caracterizat, neavând relevanță faptul că pârâții au fost de bună-credință la încheierea actului și nici împrejurarea că acțiunea în nulitatea contractului a fost respinsă.

De asemenea, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la c.e.d.o., referitoare la protecția dreptului de proprietate, protecție la care este îndreptățită reclamanta. Împotriva deciziei au declarat recurs apelanții-pârâți, care au formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), fiind înfrânt caracterul special al Legii nr. 10/2001, în beneficiul aplicării dreptului comun. Astfel, acțiunea în revendicare, indiferent dacă a fost formulată înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu putea fi primită, aceasta urmând a fi considerată ori inadmisibilă, ori nefondată.

Sub aspectul inadmisibilității, s-a susținut că, odată cu noua lege, pentru toate imobilele care cad sub incidența acesteia, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau în despăgubiri, dar în condițiile reglementării speciale. Pe de altă parte, dacă se trece peste aspectul inadmisibilității, cererea este nefondată, având în vedere că admiterea revendicării este condiționată de constatarea în prealabil a nulității actului de înstrăinare, în condițiile art. 46 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001. - Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind nesocotit art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. În acest sens, s-a arătat că în mod greșit instanța fondului a făcut referire la Protocolul menționat, pentru a justifica necesitatea recunoașterii și protecției dreptului de proprietate al reclamantei.

În realitate, textul nu garantează dreptul la restituirea bunurilor trecute în proprietatea statului în perioada totalitaristă, iar pentru protecția dreptului la respectarea bunurilor, trebuie îndeplinite anumite condiții și anume: bunurile să fie actuale; calitatea persoanei de titular al bunului actual, calitate care să-i fi fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie determinată printr-o măsură legislativă care să-i confere cel puțin o speranță legitimă de redobândire. De aceea, instanța de apel nu putea reține, în favoarea reclamantei, aplicabilitatea Protocolului, întrucât, nu numai că reclamantei nu i-a fost recunoscută calitatea de titular al bunului ci dimpotrivă, i-a fost infirmată prin decizia nr. 1612/2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenți, i-a fost respinsă în mod irevocabil.

În schimb, instanța trebuia să rețină prevalența dreptului apelanților-pârâți, care este garantat de norma europeană și să respingă cererea în revendicare, întrucât: calitatea lor de titulari ai bunului a fost confirmată în raport de reclamantă, potrivit hotărârii judecătorești menționate anterior; bunul este actual, regăsindu-se în patrimoniul și în posesia lor; deposedarea, prin admiterea cererii de revendicare se produce sub imperiul CEDO, adoptată în dreptul intern anterior deposedării. Astfel, admiterea acțiunii în revendicare constituie o ingerință în dreptul de proprietate al pârâților, în sensul jurisprudenței CEDO (cauza Raicu contra României). Or, chiar dacă această ingerință viza un scop legitim (apărarea dreptului foștilor proprietari) ea nu păstrează criteriul proporționalității între interesul general și acela individual, întrucât prin admiterea revendicării, pârâții sunt în imposibilitate obiectivă de a obține dezdăunări în mod echitabil.

- S-a susținut de asemenea, încălcarea art. 16 din Constituția României și a Protocolului nr. 12 din CEDO prin aceea că, admițându-se acțiunea în revendicare, pârâții sunt lipsiți de folosința bunului, reglementată de art. 13 și art. 15 din Legea nr. 10/2001, texte care asigură o protecție socială beneficiarilor Legii nr. 112/1995, ale căror titluri au fost lipsite de eficiență juridică. - Cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea a fost criticată pentru nemotivare, arătându-se că aceasta nu a răspuns criticilor referitoare la incidența limitată a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care restrâng aplicabilitatea normei la situațiile care exced legilor speciale.

De asemenea, nu s-a răspuns argumentului referitor la încălcarea art. 6 din CEDO, constând în nesocotirea dreptului pârâților la un proces echitabil și încălcarea securității raporturilor juridice, care presupune ca soluția dată anterior de instanță și rămasă irevocabilă, să nu mai poată fi pusă în discuție. Intimata a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care s-a opus admiterii recursului, susținând în esență, caracterul legal al deciziei atacate, ca o consecință a modalității corecte în care instanța a folosit criteriile de determinare a preferabilității titlului său în raport cu cel exhibat de către pârâți. Examinând criticile formulate prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele: - Susținerile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare sunt nefondate și urmează să fie respinse în consecință.

Reclamanta a promovat acțiunea în revendicare în anul 1998, aceasta fiind illo tempore, calea procedurală de valorificare a dreptului de proprietate pretins, inclusiv cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat. Împrejurarea că pe parcursul desfășurării procesului a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care instituie o anumită procedură (prealabilă sesizării instanței) pentru recunoașterea dreptului de proprietate și redobândirea posesiei imobilelor preluate abuziv de către stat, nu poate avea drept consecință inadmisibilitatea demersului judiciar anterior. Sesizarea instanței de judecată s-a realizat în mod corect, neputându-se impune, retroactiv, o condiție de formă (respectarea unei proceduri prealabile) introdusă printr-o lege specială ulterioară.

- Criticile de nelegalitate ce vizează însă fondul cauzei, respectiv, modalitatea în care instanțele au apreciat asupra prevalenței dreptului de proprietate al reclamantei urmează să fie apreciate ca întemeiate. Astfel, în urma procesului desfășurat între părți, până la definitivarea căruia a și fost suspendată prezenta judecată, în fața primei instanțe a fondului, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâții au încheiat cu bună-credință contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu (neexistând la acel moment nicio notificare sau alt demers al reclamantei, care să atenționeze asupra nevalabilității titlului statului). De aceea, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare promovată de reclamantă, a fost respinsă irevocabil, ca nefondată (decizia nr. 409 din 21 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

Reținând această situație de fapt, instanța de apel a considerat în mod greșit că ea nu are consecințe juridice în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți și că dreptul reclamantei este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Pentru a exista însă, o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în speță, nu numai că reclamantei nu i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate îndreptate împotriva titlului lor. De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă. Pe de o parte, potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce în speță se stabilise în mod irevocabil, prin hotărâre judecătorească).

Pe de altă parte, prin dispoziție a Primarului General nr. 804 din 11 februarie 2003) s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită, pentru partea de imobil înstrăinată, la măsuri reparatorii în echivalent (asigurându-se astfel, aplicarea măsurilor legislative adoptate de stat în materia imobilelor preluate abuziv). A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual. În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza Raicu C. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Altminteri, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 50), foștii chiriași ale căror contracte sunt lipsite de eficiență juridică, pot obține doar restituirea prețului actualizat, care nu reflectă însă, valoarea de circulație a bunului. Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, instanța a ignorat faptul că titlul pârâților fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că aceștia beneficiau de un bun în sensul Convenției, în timp ce reclamanta nu era titulara unui bun actual și nici chiar, a unei speranțe legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare.

Ca atare, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, în favoarea reclamantei s-a realizat în mod greșit, întrucât norma invocată era incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor (care tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, cu consecințe asupra stabilității raporturilor juridice). În consecință, urmează să se constate că decizia atacată este lipsită de temei legal și conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie admis recursul și modificată hotărârea. Conform art. 296 C. proc. civ. va fi admis apelul și schimbată în tot sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții C.I. și C.M. împotriva deciziei nr. 60/A din 16 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâții C. împotriva sentinței nr. 1152 din 15 septembrie 2006, a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă sentința atacată și în consecință respinge acțiunea formulată de reclamanta O.A.J.E., ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2007.