ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7031/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7031/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15 noiembrie 2004,

sub nr. 2785/2004, reclamanții S.I., S.V. și J.H.M. au chemat în judecată pe

pârâta A.P.P.S. RA, solicitând instanței să constate calitatea lor de

moștenitori ai fostului proprietar tabular, în ceea ce privește cota de

¾ din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 2328 Cluj,

nr.top 403; să constate calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la

restituirea imobilului în litigiu; să constate că bunul a fost preluat în mod

abuziv; să dispună anularea deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004 emisă de

pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii prin care să

restituie în natură, în favoarea reclamanților, cota de ¾ din imobil, compus

din casă cu etaj, parter, subsol și dependințe, curte și grădină, în suprafață

de 305 stânjeni pătrați sau să dispună restituirea în natură a bunului; să

dispună înscrierea reclamanților ca proprietari în părți egale asupra cotei de

¾ din imobil; să dispună obligarea Guvernului României prin A.P.P.S.

R.A. să achite în beneficiul lor sumele încasate cu titlu de chirie de la

terți, începând cu 1 septembrie 2003, până la data rămânerii definitive a

hotărârii, cu dobânzile aferente la nivelul practicat de băncile comerciale din

România.

Prin sentința

civilă nr. 194 din 7 martie 2005 a aceleiași instanțe, s-a admis excepția

invocată de pârâtă și s-au respins ca inadmisibile capetele 1, 5 și 6 din

acțiune, respectiv constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite

pentru restituirea cotei de ¾ din imobil, înscrierea reclamanților în

Cartea funciară, ca proprietari ai cotei de ¾ din imobil, și obligarea

Guvernului României de a achita reclamanților sumele încasate din închirierea

imobilului către terți.

S-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în ceea ce privește

capătul 2 din acțiune.

S-a admis în

parte contestația formulată de reclamanți; s-a anulat dispoziția nr. 347 din 21

septembrie 2004 emisă de pârâtă și a fost obligată aceasta să restituie în

natură reclamanților, prin decizie, cota de ¾ din imobilul situat în

Cluj-Napoca, înscris în C.F. 2328 Cluj, nr. top. 403, casă cu etaj din piatră

și cărămidă, la subsol cu 2 camere, dependințe, la parter cu 9 camere,

bucătărie, dependințe, la etaj cu 23 de camere, dependințe, curte și grădină,

în suprafață de 350 stânjeni pătrați, constatând că imobilul a fost preluat

abuziv.

Instanța a

reținut în pronunțarea acestei hotărâri că, prin notificările nr. 400 și 401

din 20 iulie 2001, întocmite în baza Legii nr. 10/2001, adresate pârâtei,

petenții S.I., S.V. și S.H.B. au solicitat restituirea în natură a cotei de

¾ din imobilul în litigiu, în compunerea deja prezentată, compus din

construcție și teren, preluat de stat în mod abuziv, conform Decretului nr.

92/1950, aflat în prezent în administrarea S.V.R.A.

La notificare,

petenții au depus în termen, în calitate de persoane îndreptățite, în

concordanță cu prevederile legii amintite și a Normelor metodologice de

aplicare unitară a actului normativ arătat, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

acte doveditoare, constând în acte de stare civilă în formă autentică, traduse

în limba română și legalizate la un notar public din România, certificatul de

calitate de moștenitor, acte care atestă dreptul de proprietate privind

imobilul în litigiu, fiind îndeplinite cerințele arătate în adresa R.A.

A.P.P.S. nr. 5651 din 18 octombrie 2001, împrejurare ce se desprinde din

conținutul adreselor din 18 februarie 2002 și 25 noiembrie 2002, trimise de

reclamanți.

În urma decesului

petentei S.H.B., născută S., intervenit la 22 ianuarie 2004, a fost înaintat

pârâtei certificatul de moștenitor din care rezultă că singura ei moștenitoare

este reclamanta J.H.M., în calitate de fiică.

Prin decizia nr.

347 din 21 septembrie 2004 emisă de pârâtă a fost respinsă ca nedovedită

notificarea întocmită de petenți, pentru următoarele considerente: certificatul

de calitate de moștenitor tradus și legalizat în România, supralegalizat de

Consulatul Republicii Ungare din Cluj-Napoca a fost emis de un notar public din

Ungaria și nu de un notar public din România, așa cum prevede art. 66 din Legea

nr. 105/1992.

În extrasul din

Registrul stării civile, tatăl petentului apare sub numele de S.V., iar în alte

înscrisuri S.G., nefiind depusă declarație de notorietate în sensul că V. și G.

sunt una și aceeași persoană.

Nu au fost

depuse certificatul de nomenclatură urbană, expertiza topografică din care să

rezulte că imobilul este unul și același cu cel solicitat, nici toate actele de

stare civilă pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite.

Tribunalul a

constatat că situațiile expuse în considerentele deciziei contestate nu sunt de

natură a conduce la respingerea contestației.

Astfel,

reclamanții au anexat la notificare certificatul de calitate de moștenitor

întocmit de un notar public din Ungaria la data de 19 septembrie 2002, în urma

decesului autoarei petenților, L.I., deces produs la Budapesta, la 1 aprilie 1985,

în acest act fiind indicați succesorii defunctei, respectiv S.I., S.H.B., născută

S., și S.V., toți având calitatea de copii ai decedatului.

În speță sunt

incidente dispozițiile art. 66 lit. a) din Legea nr. 105/1992, care prevăd că

moștenirea este supusă, în ceea ce privește bunurile mobile, oriunde acestea

s-ar afla, legii naționale pe care persoana decedată o avea la data morții

întrucât, la momentul eliberării certificatului de calitate de moștenitor, nu

exista o masă succesorală formată din bunuri imobile, situate în România, deci

nu exista, ca atare, o moștenire imobiliară.

Conform

dispozițiilor art. 67 lit. b) din același act normativ, legea aplicabilă

moștenirii stabilește și persoanele care au vocația de a moșteni.

La aprecierea

valabilității, pe teritoriul României, a certificatului de calitate de

moștenitor emis în Ungaria, de un notar public, trebuie avute în vedere și

prevederile Tratatului din 7 octombrie 1958 încheiat între România și această

țară și care, la art. 13, stipulează că actele întocmite pe teritoriul uneia

dintre părțile contractante în forma stabilită de legile în vigoare și

prevăzute cu sigiliul oficial sunt valabile pe teritoriul celeilalte părți

contractante fără vreo altă certificare.

Argumentele

referitoare la nedovedirea identității de persoane între S.V. și G. a fost

înlăturată față de depunerea unei adeverințe eliberate de Institutul de

Lingvistică și Istorie Literară al Academiei Române, din care rezultă că

prenumele de V., V.R. și G. sunt diferite forme ale aceluiași prenume în limba

română, respectiv în limba maghiară.

De asemenea, a

fost anexată la dosar o declarație notarială dată de numita N.J., din care

rezultă că S.V. și S.G. sunt una și aceeași persoană, fiind vorba de defunctul

soț al numitei L.I., autoarea reclamanților și proprietara cotei de ¾

din imobilul în litigiu.

Reclamanții s-au

conformat și cerințelor impuse de art. 33 din Legea nr. 10/2001, care prevede

necesitatea anexării la notificare a actelor doveditoare ale dreptului de

proprietate, sens în care s-au depus în termen, la R.A. A.P.P.S., planurile

topografice 1:2000 și 1:500 ale imobilului, eliberate de Oficiul de Cadastru,

Geodezie, Cartografie al județului Cluj și din care rezultă că imobilul situat

în Cluj-Napoca, are nr. top. 403, același cu nr. top. de la data

naționalizării.

Părțile au depus

și extrasul de carte funciară din conținutul căruia rezultă că imobilul de la

adresa sus menționată a fost proprietatea autoarei petenților, iar, ca efect al

naționalizării, bunul a trecut în proprietatea statului, fiind administrat de

S.R.P. V. Cluj-Napoca, sucursală a R.A. A.P.P.S.

Potrivit

planurilor de la dosar, se constată că acest imobil nu a suferit modificări

exterioare în decursul timpului, ci doar transformări interioare minore, legate

de recompartimentare.

Din conținutul

extrasului de carte funciară rezultă că autoarea reclamanților a dobândit în

anul 1928, cu titlu de moștenire, dreptul de proprietate referitor la imobilul

în litigiu, drept înscris în anul 1938 în noua Carte funciară, întocmită

potrivit Decretului-lege nr. 115/1938.

Imobilul în

discuție a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, în listele anexe

nefigurând însă ca fiind preluat de la adevăratul proprietar, ceea ce conduce

la concluzia că naționalizarea a avut loc fără titlu valabil.

În raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare unitară

a acestui act normativ, Tribunalul a admis în parte contestația, a anulat

dispoziția contestată și a obligat-o pe pârâtă să restituie în natură

reclamanților, prin decizie motivată, cota de ¾ din imobilul în litigiu,

în compunerea prezentată în dispozitivul sentinței.

Instanța a admis

excepția invocată de pârâtă în ceea ce privește capetele 1, 5 și 6 din

contestație, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd expres

obligativitatea prezentării certificatelor de moștenitor întocmite conform

legii, iar constatarea de către instanță a calității de persoană îndreptățită

vizează întreg probatoriul impus de lege și nu doar calitatea de moștenitor.

Cererea de

înscriere a imobilului în Cartea funciară este supusă dispozițiilor privitoare

la procedura necontencioasă, neavând ca temei juridic legea menționată mai sus.

De asemenea,

cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor provenite din închirierea

imobilului este inadmisibilă deoarece acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o

acțiune în pretenții, iar temeiul de drept invocat în cererea de chemare în

judecată, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la

admiterea acestui capăt de acțiune.

Tribunalul a

respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

în ceea ce privește capătul 2 din cerere, având ca obiect constatarea faptului

că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, nelegal și

neconstituțional.

Prin decizia

civilă nr. 1633 A din 9 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței civile sus-menționate,

aceasta fiind obligată la plata sumei de 4734,83 RON cheltuieli de judecată, în

favoarea reclamanților.

Prin decizia

civilă nr. 6665 din 6 iulie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către

pârâtă împotriva deciziei Curții de Apel, care a fost casată și s-a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de

recurs a reținut că situația de fapt nu este pe deplin stabilită în ceea ce

privește identitatea imobilului din litigiu cu cel aflat în proprietatea

autoarei reclamanților, ceea ce determină necesitatea efectuării unei expertize

tehnice de identificare.

După casare,

prin decizia civilă nr. 811 A din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca

nefondat apelul formulat de pârâtă, aceasta fiind obligată la plata

cheltuielilor de judecată către reclamanți, în cuantum de 9820 lei.

Instanța de apel

a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia judecării

recursului, a păstrat constatările instanțelor anterioare cu privire la eficiența

juridică a certificatului de moștenitor nr. 1114.Kjo.II/275/2002/2, respectiv a

încheierii de predare a succesiunii nr. 1114.Kjo.II/29/2004/2, emisă de un

notar public din Budapesta, în raport de prevederile art. 66 din O.G. nr.

66/1999 și art. 66 lit. a) din Legea nr. 105/1992, statuând, totodată, asupra

calității de persoane îndreptățite a reclamanților, în sensul art. 4 din Legea

nr. 10/2001.

Instanța de

trimitere a fost învestită să lămurească problema identificării imobilului, în

limitele trasate de instanța de casare, aspect complinit prin intermediul

administrării expertizei tehnice de specialitate, ale cărei constatări urmau a

stabili dacă, din punct de vedere tehnic, structural și arhitectonic, imobilul

notificat este cel moștenit de autoarea reclamanților în anul 1912 și în ce

măsură s-au adăugat formei inițiale noi compartimente constructive (pe

orizontală și/sau pe verticală).

În ceea ce

privește inadvertențele din actele de stare civilă referitoare la numele sub

care tatăl, respectiv bunicul petenților, este înscris, Curtea de Apel a

reținut că, în realitate, preluarea bunului în proprietatea statului s-a

realizat în persoana autoarei acestora, numita S.I., născută L., care avea

calitatea necontestată de proprietar tabular al imobilului, având în vedere

filiația dovedită în raport cu autorul său de la care a dobândit bunul prin

moștenire.

Pe de altă

parte, înscrisurile administrate sub acest aspect (adeverința eliberată de

Institutul de Lingvistică și Istorie Literară al Academiei Române, declarația

de notorietate aparținând numitei N.J.), sunt lămuritoare asupra corespondenței

prenumelui V. (în limba română) cu formula V.R. și G. (în limba maghiară).

Expertiza

întocmită a constatat că imobilul în litigiu este situat în municipiul

Cluj-Napoca, județul Cluj, fiind înscris în C.F. nr. 2328, cu nr. top. 403 și

este amplasat pe colț, la intersecția străzilor N. și S.

Modul

constructiv al imobilului și gradul de uzură al structurii de rezistență au

stat la baza concluziei că vechimea probabilă a acestuia este de peste 80-90

ani, fiind format din demisol, parter, etaj și podul în care a fost delimitată

cu un perete și o ușă de acces, o încăpere nelocuibilă, denumită „mansardă”,

utilizată pentru depozitarea arhivei.

În scopul

identificării cotei de ¾ din imobil, expertul a valorificat mențiunile

cuprinse în extrasul din procesul verbal asupra dezbaterii moștenirii întocmit

la 15 iulie 1930, constatând că petenții se referă la „toate încăperile situate

la demisol, restul încăperilor situate la parterul imobilului, mai puțin cele

situate în partea din parter de la intrarea porții până la intrarea în pivniță,

toate încăperile situate la etaj și întregul pod, inclusiv încăperea din pod

denumită mansardă…”.

Concluziile

expertizei sunt neechivoce sub aspectul identificării imobilului, rezultând că

acesta corespunde celui preluat în proprietatea statului de la autoarea

reclamanților, nefiind constatate lucrări de construcții adăugate formei

arhitectonice inițiale (pe orizontală și/sau verticală); în privința mansardei

se precizează că încăperea nu a rezultat dintr-o supraetajare, ci a fost

delimitată în podul existent al construcției spre a fi utilizată cu destinația

de arhivă.

Suprafața din

imobil reprezentând „partea din parter de la intrarea porții până la intrarea

în pivniță” corespunde cotei de ¼ cu privire la care s-a formulat

notificarea de către numiții W.I. și W.G., și care a reprezentat obiectul

expertizei extrajudiciare depuse la dosar.

În ceea ce

privește caracterul actului de preluare a imobilului în proprietatea statului,

Curtea de Apel a reținut incidența prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001,

privind caracterul abuziv al naționalizării. De altfel, chiar instanța de

casare a stabilit că imobilul proprietatea autoarei reclamanților a fost trecut

în proprietatea statului în mod abuziv.

Reclamanții au

probat fără dubiu dreptul de proprietate asupra bunului în discuție, iar

extrasul de carte funciară în sistemul Decretului-lege nr. 115/1938, aplicabil

la momentul intabulării dreptului de proprietate, are semnificația dovezii

proprietății.

Împotriva

acestei decizii civile a declarat recurs pârâta R.A. Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, criticând-o pentru următoarele aspecte:

În mod greșit,

instanța de apel a reținut că sunt neechivoce concluziile expertizei sub

aspectul identificării imobilului, rezultând fără putință de tăgadă că acesta

corespunde celui preluat în proprietatea statului de la autoarea reclamanților,

nefiind constatate lucrări de construcție adăugate formei arhitectonice inițiale

(pe orizontală și/sau verticală).

În urma

expertizei efectuate în rejudecarea apelului după casare, expertul nu a arătat

dacă imobilul actual este același cu cel solicitat.

Față de acest

aspect, trebuie avute în vedere mențiunile din Cartea funciară a imobilului.

Reclamanții nu

au reușit să probeze, nici după efectuarea expertizei, identitatea dintre

imobilul ce se află în administrarea pârâtei și cel ce s-a aflat în patrimoniul

pretinșilor autori ai reclamanților.

Autoarea

reclamanților a avut în proprietate, așa cum reiese din foaia de posesiune,

imobilul de la nr. topografic de sub A+1, iar, în prezent, Regia are în

administrare, conform înscrierii din foaia B, de proprietate, poziția 9, o

construcție nouă, respectiv :„se radiază construcția de sub A+1 și se înscrie

cea nouă”.

Mai mult, în

planurile la care fac referire reclamanții, dar și instanța, exista o

desfășurare a mansardei, care nu figurează înscrisă în cartea funciară a

autoarei, și una a demisolului, probabil subsol, și care are o suprafață de 300

mp și 15 încăperi.

În consecință,

imobilul care se află astăzi în administrarea R.A. A.P.P.S. este un imobil nou

în raport cu cel despre care se pretinde că s-a aflat în patrimoniul autorilor

intimaților-reclamanți.

În ceea ce

privește inadvertențele din actele de stare civilă, era obligatorie prezentarea

certificatelor de moștenitor întocmite conform legii civile române, în

condițiile H.G. nr. 498/2003.

Cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta pârâtă solicitând admiterea căii de atac și modificarea în tot a

deciziei, în sensul admiterii apelului declarat de R.A. A.P.P.S., schimbării în

parte a sentinței apelate și respingerea capetelor 2, 3 și 4 din plângerea

formulată, cu menținerea deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004.

În dosar au

depus întâmpinare reclamanții, pe care au apreciat-o ca reprezentând note

scrise.

Față de textul

de lege sus menționat și de criticile formulate de recurentă, Înalta Curte a

supus dezbaterii excepția nulității recursului, conform art. 306 alin. (1) cu

referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând

această excepție, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru

următoarele considerente:

Conform

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de

recurs trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază calea de atac declarată și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea

că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Deși a invocat

în susținerea recursului incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă critică decizia Curții de Apel pe

aspectul greșitei rețineri a situației de fapt în raport de probele

administrate în cauză.

Mai precis,

recurenta, prin motivele formulate, tinde la schimbarea situației de fapt în

ceea ce privește identitatea imobilului solicitat prin cererea de chemare în

judecată cu cel care s-a aflat în proprietatea autoarei reclamanților, care, în

opinia sa, nu este dovedită prin raportul de expertiză întocmit în dosarul de

apel, după casare, nici prin celelalte înscrisuri.

De asemenea,

contestă dovedirea calității de moștenitor a reclamanților de pe urma autoarei

acestora cu actele emise de autoritățile ungare, apreciind că se impune prezentarea

unor certificate de moștenitor întocmite conform legii civile române.

În structura

actuală a recursului nu se mai poate proceda la examinarea hotărârii sub

aspectul situației de fapt reținute de către instanța de apel, în raport de

probele administrate în cauză, deoarece motivul de casare care permitea o

asemenea analiză este în prezent abrogat (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.,

abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).

Cum dezvoltarea criticilor formulate

de recurentă nu poate determina încadrarea motivelor de recurs în cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în forma actuală, și nu

există nici motive de ordine publică, care să poată fi examinate din oficiu, în

condițiile art. 306 alin. (2) din același cod, Înalta Curte urmează să constate

că recursul este nul, conform art. 306 alin. (1).

Instanța o va

obliga pe recurentă la plata sumei de 474 lei cheltuieli de judecată datorate

în recurs, ca parte căzută în pretenții, către intimații reclamanți,

reprezentând cheltuieli de transport conform biletului depus în fotocopie la

fila 48 dosar, în raport de dispozițiile art. 316 cu referire la art. 298 și

art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Constată nul

recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 811/A din 13

decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurenta la plata sumei de 454 lei cheltuieli de judecată către intimații

reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2008.