ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2736/2008

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile

de față, a

reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, la 25 ianuarie 2007

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în

Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a

pârâtei S.F.

În

motivarea cererii s-a arătat că la 22 noiembrie 2006 pârâta a fost returnată

din Italia în baza Acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Prin sentința civilă

nr. 557 din 7 martie 2007 Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins cererea

ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că Acordul de readmisie

încheiat între România și Italia în 1997 în

scopul stopării imigrației ilegale nu mai

corespunde noilor realități,

având în vedere actul aderării României la Uniunea

Europeană. Acum 10 ani se putea vorbi de imigrație ilegală, dar după ce

România a

devenit membru al Uniunii Europene nu se mai poate susține că

un cetățean european, cum sunt și cetățenii români, imigrează în spațiul

european, pentru că are dreptul de a circula liber.

Simpla neîndeplinire

a formalităților privind intrarea, circulația și ieșirea propriilor cetățeni în

spațiul european anterior aderării României nu este de natură să constituie în

sine o conduită care amenință ordinea publică, siguranța și restrângerea

dreptului la libera circulație și nici nu este justificată de un interes

public.

Apelul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 635 din 5

octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele hotărârii sale

instanța de apel a arătat că, garantând dreptul cetățenilor români de a

călători în străinătate, legiuitorul a înțeles ca limitarea exercitării acestui

drept să se producă numai temporar și numai în condițiile legii.

Odată cu intrarea României în

Uniunea Europeană au devenit aplicabile cetățenilor români prevederile Directivei

2004/38 care impune multă precauție în limitarea dreptului la liberă circulație

doar pentru situații extreme ce țin de motive de ordine publică sau de

siguranță publică. în speță, nu este dovedită necesitatea acestei măsuri

extreme.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, nemotivată în

drept, vizând următoarele aspecte:

Chiar și în

condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene,

cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie

să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord

cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de românia în calitate de stat

membru al Uniunii Europene.

Returnarea unui

cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de

readmisie, se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a

respectivului stat membru din Uniunea Europeană de către cetățeanul român cu

privire la care se solicită returnarea, ceea ce conduce la concluzia că doar

acel stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea măsurii de

returnare.

Chiar

dacă art. 40 al Directivei 2004/3 8/CE prevede transpunerea în legislația

internă, directiva nu face parte de drept din

legislația internă, ci impune statelor membre o obligație de rezultat și lasă

autorităților naționale competențele legate de forma și mijloacele utilizate în

acest scop.

Obligația statului român ca ulterior readmisiei cetățeanului român

returnat, să

restrângă dreptul

la liberă circulație al respectivului cetățean român este expres stipulată prin

art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Chiar din

declarația pârâtei, întocmită la data returnării în țară rezultă că aceasta a

conștientizat că a fost returnată pe motiv că nu îndeplinea cerințele de ședere

legală pe teritoriul Italiei, încălcând astfel obligațiile prevăzute de art. 5

din Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice

în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Analizând hotărârea atacată, în limitele

criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile

administrate în primă instanță, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este

întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului

la libera

circulație în statele

Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin.

(1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la

solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe

teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui

rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are

domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea

acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa

unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de

apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr,

libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite

art. 25 alin. (1) teza a Ii-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește

că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să

se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă

legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în

mod direct restrângerea exercițiului

dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere

operează de drept.

În legislația

primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a

circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva

limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru

aplicarea sa.

În

legislația secundară, Directiva Consiliului

nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004

privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și

membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE,

68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE,

75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul

Oficial al

Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că

limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă

numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație

pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre

ale Uniunii Europene și

Spațiului Economic

European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în

vigoare

la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă

Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele

din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele

de drept intern.

Pe de altă parte,

sintagma „am fost înapoiat de către organele de poliție pe motiv de ședere

ilegală" din înscrisul tipizat completat de către pârâtă, a fost anihilată

prin precizarea făcută ulterior în sensul că a ieșit legal din țară la 14

septembrie 2006. Or, în afara acestei mențiuni cuprinse într-un înscris cu un

conținut predeterminat, nu s-a probat că la 22 noiembrie 2006 pârâta stătea

ilegal în Italia.

Întrucât reclamanta

nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele

de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri

legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii

materiale incidente.

Față de cele

ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul a fost respins cu

consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 635 din 5

octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 aprilie 2008.