ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1152/2008

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Primarul General al municipiului București a emis

dispoziția nr. 1119 din 10 iulie 2003, prin care, în temeiul Legii nr. 10/2001,

a restituit în natură numitei F.Ș. imobilul situat în București, compus din

construcție-garaj și terenul în suprafață de 311,69 mp, exceptând apartamentele

vândute în baza Legii nr. 112/1999 prin contractele nr. 1314/1996 și nr. 4914/1999

cu cotele aferente de teren în suprafață de 156,31 mp

La 18 decembrie 2003, G.A. și P.C. au chemat în

judecată pe F.Ș., Primarul General al municipiului București și SC A. SA cerând

să se constate nulitatea absolută a dispoziției mai sus descrise și că sunt

titularele dreptului de preemțiune la „vânzarea garajului și a restului de

teren aferent curții pe care se află calea de acces comună la garaj și la

intrările în apartamentul cumpărat, ca utilități accesorii folosinței

apartamentului”.

Motivând acțiunea reclamantele au susținut ca stare

de fapt că parte din întreg imobilul de la nr. 20 le-a fost vândută în temeiul

Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 1314 din 28 noiembrie 1996 (apartamentul

nr. 1 formând corpul A al clădirii de locuit, terenul aferent în suprafață de

104,42 mp și cota indiviză de 55,25 % din terenul folosit drept cale de acces

de la poartă la intrarea în apartament și la garaj, alee de acces la privința

de la subsol și cel ocupat de canalizare și conductele de alimentare cu apă),

că altă parte a fost vândută prin contractul nr. 4914 din 20 ianuarie 1999

numitei T.S., iar o altă parte face obiectul dispoziției a cărei nulitate

absolută s-a cerut a fi constatată.

Ca motive de nulitate absolută a dispoziției atacate

reclamantele au invocat pe de o parte regimul juridic al imobilului dat de art.

18 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 stabilit prin hotărâre judecătorească

intrată în puterea lucrului judecat, care nu permitea restituirea bunului în

natură, iar pe de altă parte faptul că dispoziția de restituire include o

porțiune de teren din proprietatea reclamantelor, dispoziția încălcând

concomitent și prevederile legale imperative din legislația referitoare la

urbanism.

Ca urmare, reclamantele se consideră a avea drept de

preemțiune la cumpărarea părții din imobil care excede proprietății lor și a

vecinei T.S. și care, efect al nulității absolute a dispoziției de restituire,

reintră în proprietatea statului.

T.S. a intervenit în cauză în interes propriu,

cererea de intervenție având același obiect și aceeași motivare ca și acțiunea

mai sus descrisă.

După parcurgerea unui prim ciclu procesual, cauza a

fost soluționată în primă instanță de către Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, care, prin sentința civilă nr. 1565 din 28 noiembrie 2006, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și intervenientei

în interes propriu și a respins în consecință cererile deduse judecății de

către aceste persoane.

Apelul declarat de reclamantele G.A. și P.C., precum

și cel declarat de intervenienta T.S. au fost respinse ca nefondate prin

decizia nr. 159 A din 14 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În esență, instanțele au hotărât că acțiunea

reclamantelor a fost calificată de către instanța supremă în anteriorul ciclu

procesual ca fiind contestație în înțelesul art. 24 din Legea nr. 10/2001

împotriva dispoziției emise de primar, astfel că, în raport cu asemenea obiect,

reclamantele, terți fiind față de raportul juridic dintre F.Ș. și emitentul

dispoziției atacate, nu au calitate procesuală activă.

Pentru identitate de rațiune impusă de finalitatea

cererii de intervenție, și aceasta din urmă a fost calificată identic cu

cererea reclamantelor, cu același efect în plan procesual.

G.A.

și P.C. au declarat recurs comun, iar T.S. a declarat recurs separat împotriva

deciziei instanței de apel solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii

apelurilor, desființării sentinței date de tribunal și trimiterea cauzei la

Tribunalul București în vederea judecării ei în fond.

Primele recurente au invocat cazurile de recurs

prevăzute la pct. 5, 7 și 9, iar ultima pe cele de la pct. 7, 8 și 9 ale art. 304

C. proc. civ.

În esență, reclamantele au imputat instanțelor că au

înțeles greșit conținutul deciziei nr. 6200 din 8 iulie 2005 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în realitate, a stabilit numai

instanța competentă să judece acțiunea pe care au introdus-o în justiție, fără

a o califica în sensul reținut prin hotărârile supuse acum controlului de

legalitate.

Ca urmare, în opinia reclamantelor, instanțele au

calificat greșit cererea lor ca fiind o contestație întemeiată pe prevederile

fostului art. 24, devenit art. 26, din Legea nr. 10/2001, deși reclamantele au

investit justiția cu o cerere având ca obiect aprecierea asupra legalității

dispoziției atacate.

Asemenea greșeală și modul contradictoriu de

redactare a deciziei date în apel au fost încadrate de recurente în cazurile de

recurs enunțate.

Aceeași greșită calificare a cererii sale a fost

imputată și de T.S., care a precizat că decizia instanței supreme nu putea

produce efecte în privința cererii de intervenție, deoarece nu s-a referit la

aceasta și nu se justifică identitatea de rațiune utilizată de instanța de

apel, în realitate cererea intervenientei având caracterul unei acțiuni de

drept comun al cărei obiect constă în constatarea nulității absolute a

dispoziției emise de primar, care ar fi trebuit disjunsă de cererea

reclamantelor și, spre deosebire de aceasta, trebuia să fie judecată în fond.

Asemenea susținere, precum și altele referitoare la

modul de soluționare a unei excepții privind autoritatea lucrului judecat, la

cadrul procesual creat prin depunerea unei cereri reconvenționale de către F.Ș.,

și la soluția dată acelei cereri reconvenționale, au fost definite ca motive de

nelegalitate de natură să justifice admiterea recursului.

Examinând recursurile Înalta Curte constată cele ce

succed:

Reclamantele G.A. și P.C. s-au adresat Judecătoriei

sectorului 2 București cu cererea descrisă la începutul prezentelor

considerente, iar pârâta F.Ș. a formulat cerere reconvențională, după care în

cauză a intervenit T.S.

Pricina a fost judecată în primă instanță de

Judecătoria sectorului 2 București, care, prin sentința civilă nr. 1619 din 4

martie 2004, a hotărât că reclamantele nu au calitate procesuală activă în

raport cu prevederile art. 19 alin. (3) și art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001,

că este inadmisibilă cererea de intervenție și că în privința unui capăt din

cererea reconvențională operează autoritatea lucrului judecat.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

pronunțata decizia nr. 1846 A din 17 septembrie 2004, prin care a admis

apelurile declarate în cauză, a admis excepția necompetenței materiale a

judecătoriei în soluționarea fondului pricinii, a anulat sentința apelată și a

trimis dosarul spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul

București.

În motivarea hotărârii s-a arătat că judecătoria a

soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora competența aparține secției civile a tribunalului în a cărei

circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.

Reclamantele și intervenienta au atacat cu recurs

decizia de mai sus, în dezvoltarea căruia au susținut că atât acțiunea cât și

cererea de intervenție aparțin dreptului comun, având ca obiect constatarea

nulității absolute a dispoziției prin care primarul, în temeiul Legii nr. 10/2001,

a restituit în natură un imobil copârâtei F.Ș., arătând în mod expres că nu au

ales calea specială reglementată prin art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001,

adică aceea a contestației pusă la îndemâna doar a anumitor persoane avute în

vedere prin aceeași lege, precizând că, în opinia lor, dispozițiile art. 24 alin.

(8) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cazul cererilor lor, a căror

soluționare este de competența Judecătoriei sectorului 2 București.

Recursurile astfel motivate au fost respinse prin

decizia nr. 6200 din 8 iulie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, instanța de recurs

hotărând că în mod corect s-a stabilit competența Tribunalului București față

de obiectul pricinii și normele legale aplicabile, fiind incidente dispozițiile

art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, „astfel că nu pot fi primite criticile

formulate de recurente în acest sens”.

În raport cu cele mai sus arătate, este în afara

oricărui dubiu că s-a hotărât cu puterea lucrului judecat asupra naturii,

obiectului și competenței de soluționare a cererilor deduse judecății în

procesul de față, ca rezultând din dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr.

10/2001, devenit art. 26 alin. (3) după modificarea și republicarea legii.

Potrivit acestui text legal dispozițiile motivate

emise în aplicarea Legii nr. 10/2001 pot fi atacate în justiție (la secția

civilă a tribunalului) de persoana care se pretinde îndreptățită.

Or, calitatea de persoană îndreptățită este conferită

limitativ prin art. 3 al Legii nr. 10/2001 și nu include terții cum este cazul

reclamantelor și intervenientei, care, în ipoteza că li s-ar încălca anumite

drepturi, pot ataca în justiție acele dispoziții numai pe calea dreptului

comun, nicidecum pe calea deschisă de legea specială.

Așadar, pe deplin legal s-a statuat în decizia supusă

recursurilor de față în sensul că, față de calificarea dată cererilor din

speță, acestea nu pot fi exercitate de către actualele recurente.

De altfel, toate susținerile din recursuri

referitoare la corecta calificare a cererilor constituie o reiterare

inadmisibilă a motivelor recursurilor anterior rezolvate, iar eventuala lor

cercetare ar repune în discuție ceea ce deja s-a judecat prin menționata

decizie nr. 6200 din 8 iulie 2005 a instanței supreme.

Urmare celor astfel constatate, criticile mai sus

arătate nu pot fi primite, iar cercetarea celorlalte, subsecvente fiind, este

de prisos, nefiind de natură a avea vreun folos practic, recursurile urmând a

fi respinse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantele G.A., P.C. și intervenienta T.S. împotriva deciziei

nr. 159 A din 14 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 februarie 2008.