ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1603/2008

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 14 aprilie 2008, Curtea de Apel Alba-lulia, secția pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu judecarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și partea civilă C.A. împotriva deciziei penale nr. 349/ din 12 octombrie 2007 a Tribunalului Hunedoara, secția penală, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 C. proc. pen., ridicată de partea civilă C.A. și, în baza dispozițiilor art. 303 alin. (6) C. proc. pen., a dispus suspendarea judecării recursurilor, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate.

S-au reținut, în esență, următoarele: Partea civilă C.A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 C. proc. pen., motivând că obiectul dosarului este art. 178 alin. (2) C. pen., infracțiune reținută în sarcina inculpatului C.D., iar în cauză s-a dispus efectuarea a 4 expertize, din care ultima a fost efectuată de 3 experți oficiali și un expert parte. A mai arătat că primele trei expertize sunt diametral opuse, iar cea de a patra, care respectă toate obiectivele solicitate nu respectă normele procesual penale, fiind astfel încălcat dreptul la apărare prin încălcarea dispozițiilor art. 120 C. pen., iar expertiza efectuată fără expert parte este nulă. în sensul celor arătate, a invocat practica C.E.D.O., cauza B. contra A. și cauza M. contra F. din 18 aprilie 1997. Drept urmare, a susținut că art. 125 C. proc.

pen., încalcă prevederile referitoare la dreptul la apărare, consacrat în art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil. Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate, instanța a reținut următoarele: Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 C. proc. pen., față de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. (6) din C.E.D.O., s-a reținut că aceasta nu poate fi reținută, deoarece dreptul părții vătămate de a propune probe și de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul procesului penal, precum și în cursul judecății, când aceasta poate solicita respingerea probelor cerute de procuror și de părți.

Administrarea și aprecierea probelor în cursul urmăririi penale are ca finalitate lămurirea cauzei sub toate aspectele și justa soluționare a acesteia de către instanța de judecată, contribuind astfel la îndeplinirea exigențelor care condiționează procesul echitabil. S-a mai reținut că este obligația constituțională a instanțelor judecătorești de a realiza justiția, obligație prevăzută de art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. Faptul că instanța de judecată este cea care apreciază cu privire la concludenta și utilitatea efectuării unei noi expertize, nu aduce nici o atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme instanța de judecată are obligația, impusă chiar prin dispozițiile art. 67 alin. (3) C. proc.

pen., de a motiva admiterea sau respingerea administrării la cerere sau din oficiu a unei probe. Obligația impusă de legiuitor constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, permițând părții ca, în cunoștință de cauză, să își exercite drepturile procesuale și, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe, chiar din oficiu, s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 24, s-a reținut că prevederile legale criticate nu îngrădesc exercițiul dreptului la apărare, întrucât părțile au dreptul, conform art. 120 alin. (3) C. proc. pen., de a cere numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei prevăzute de art. 119 C. proc.

pen. Mai mult, legislația procesual penală prevede suficiente garanții în vederea asigurării dreptului la apărare, prin reglementarea posibilității organului de urmărire penală sau a instanței de judecată de a dispune efectuarea unui supliment de expertiză în cazurile prevăzute de art. 124 C. proc. pen.

Cu privire la critica invocată de partea civilă, în sensul că textul de lege nu prevede reglementări referitoare la expertizele deja efectuate, care sunt incomplete, contradictorii sau care au fost efectuate fără respectarea normelor legale și nu prevede o distincție între expertiza incompletă, contradictorie și noua expertiză, în ceea ce privește valoarea probantă a noii expertize, care este lăsată la latitudinea organului judiciar, ținând seama de aceea care se coroborează cu restul probelor administrate în cauză, s-a arătat că nu poate fi reținută, întrucât este obligația instanței de judecată să pună în discuția contradictorie a părților și să motiveze administrarea din oficiu a unui raport de expertiză, cu arătarea expresă a considerentelor pentru care apreciază că expertizele deja efectuate sunt incomplete, contradictorii sau nelegale, permițând părții ca, în cunoștință de cauză, să își exercite drepturile procesuale și, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că administrarea unui nou raport de expertiză s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Pentru aceste considerente, instanța a apreciat excepția ca neîntemeiată, însă, dat fiind că se referă la un text de lege în vigoare și care are legătură cu soluționarea cauzei și că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, a dispus supunerea acesteia controlului Curții Constituționale.

Privitor la îndeplinirea condițiilor de formă, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, pe care instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate trebuie să le constate, și anume, ca excepția să se refere la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și, respectiv, să nu mai fi fost ridicată o altă excepție de neconstituționalitate, instanța s-a pronunțat indirect, prin admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată. Împotriva încheierii mai sus-menționate, a declarat recurs inculpatul C.D., însă fără să-l motiveze.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că încheierea atacată este legală și temeinică. Critica invocată de procuratoarea părții civile, în sensul că recursul declarat de inculpat este inadmisibil, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede că pot fi recurate doar încheierile de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, nu și cele de admitere, nu poate fi primită. Este adevărat că, potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, republicată, poate fi atacată cu recurs numai încheierea prin care instanța respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în alin. (1), (2) și (3) al aceluiași text de lege.

Ulterior însă, prin art. 303 alin. (6) C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356 din 7 august 2006, legiuitorul a prevăzut că instanța suspendă judecata cauzei, prin încheiere motivată, în cazul în care a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției, iar încheierea este supusă recursului în termen de 24 de ore de la pronunțare. Așadar, printr-o dispoziție procesual penală posterioară textului art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, legiuitorul a prevăzut expres că este supusă recursului încheierea prin care instanța admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la o excepție de neconstituționalitate ridicată în cursul judecății și suspendă judecata cauzei.

Într-o asemenea situație, se aplică principiul potrivit căruia lex posteriori derogat lex priori, în temeiul căruia, atunci când într-o anumită materie există o contrarietate între o normă procesual penală anterioară și o normă procesual penală posterioară, se aplică norma procesual penală adoptată ulterior. Examinând cererea de sesizare invocată de partea civilă, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepția de neconstituționalitate se referă la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, precum și condiția ca asupra excepției să nu se fi pronunțat Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară.

Referitor la temeinicia cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția invocată, Înalta Curte constată că instanța de fond a opinat în acest sens, în considerentele încheierii, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul inculpatului C.D., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat C.D. împotriva încheierii din 14 aprilie 2008 a Curții de Apel Alba lulia, secția pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosar nr. 5199/221/2006. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 mai 2008.