ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 456/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 456/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, la data de 02 februarie 2009,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul M.S.A. restrângerea dreptului la liberă circulație în Austria pe o

perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 339 din 1 aprilie

2009 pe rolul Tribunalului Caraș Severin, secția civilă, a respins cererea

formulată de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva pârâtului M.S.A.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel reclamanta, în motivarea căruia a arătat că returnarea pârâtului

din Austria la data de 24 aprilie 2009 pentru ședere ilegală dovedește

încălcarea de către acesta a legislației statului, nefiind necesară efectuarea și

altor dovezi în acest sens.

S-a conchis de către Tribunalul

București că începând cu 01 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea

Europeană, devenind astfel aplicabile dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE

emisă de Parlamentul European, și în temeiul acesteia prevederile interne

urmează a fi interpretate în concordanță cu reglementările acestei directive.

Împotriva sentinței a declarat apel

în termen legal Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative, considerând-o a fi nelegală față de

prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și art. 389 lit. a) din aceeași lege

deoarece în baza Acordului de Readmisie încheiat cu Turcia, autoritățile române

nu au putut decât să ia act de măsura dispusă de autorități, fără a putea

cenzura returnarea intimatului.

Prin decizia civilă nr. 127 din 20

mai 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva sentinței civile nr. 339

din 01 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalului Caraș-Severin, în contradictoriu

cu pârâtul-intimat M.S.A.

Curtea a reținut că din cuprinsul

normelor legale aplicabile în speță și anume art. 18 din Tratatul de Înființare

a Comunității Europene, rezultă conflictul dintre norma internă de drept și

norma comunitară.

S-a considerat de aceeași instanță

că justificarea unei restricții asupra liberei circulații a persoanelor care să

fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existența în plus, față de

tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei

amenințări suficiente și severe la cerințele de ordine publică, afectând unul

din motivele fundamentale ale societății.

S-a conchis de către Curte că, fată

de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituție și de împrejurarea că România

a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Convenția Europeană a Dreptului Omului,

normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale se impun autorităților

naționale cu aceeași forță juridică ca orice normă convențională.

Prin urmare, în baza principiului

supremației dreptului comunitar în ordinea juridică națională, Curtea a

constatat că norma juridică națională ce stă la baza cererii reclamantei nu-i

pot fi recunoscute efectele solicitate câtă vreme ea e incompatibilă cu norma

comunicară aplicabilă în materie.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Direcția Generală de Pașapoarte care a invocat următoarele motive de

nelegalitate a deciziei atacate.

Nu s-a avut în vedere faptul că

Legea nr. 248/2005 modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006 a fost

elaborată în vederea rezolvării „problemei controlului migrației ilegale din

România spre statele europene”, așa cum se motivează și în motivarea deciziei

Curții Constituționale nr. 857/2006 și nr. 901/2006.

Se mai precizează că dreptul la libera

circulație este un drept fundamental consacrat la nivel constituțional în art. 25,

dar el nu e un drept absolut, condițiile exercitării sale fiind stabilite prin

lege inclusiv art. 5 din Legea nr. 248/2005.

În acest context, se apreciază că în

mod greșit instanța a considerat că nu rezultă împrejurările care ar trebui

cerute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate.

Analizând sentința raportată prin

prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce succed:

Criticile formulate în cadrul

motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă judecății se

pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la dreptul la

libera circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră dreptul de

a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor

Uniunii Europene.

Instanțele de judecată sunt obligate

ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale

privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislația

(primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de Justiție a

Comunității Europene.

Judecătorul național este obligat să

aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului

național cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului

comunitar și al supremației acestuia.

In ceea ce privește raportul dintre

legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea

principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană

de Justiție de la Luxemburg:

-

principiul efectului direct

al tratatelor: dispozițiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern

(Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administrație der

Belastingen);

-

principiul efectului direct al

directivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de

vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate

și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența

unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții

de drept intern

neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să

definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului

(Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster -

Innenstadt);

-

principiul supremației

dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite,

Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie,

integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării

în vigoare a

Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de

drept intern. In fapt, prin

instituirea

unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu

personalitate

juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri

reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor

statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii

restrânse, drepturile lor suverane și au creat

astfel un sistem de drept aplicabil

resortisanților lor și lor însele

(Hotărârea Curții din 15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.);

-

obligația de a nu aplica

dreptul național contrar dreptului comunitar:

orice

instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să

aplice

dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe

care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice

orice prevedere din

dreptul național care ar

putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară

sau

ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9

martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Curtea

apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia

română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a

unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente:

-

dreptul cetățeanului român de a

circula liber pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului Român de a-și

stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a emigra

într-un alt stat;

-

dreptul cetățeanului român de a

intra pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a

părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.

Dintre

drepturile enumerate mai sus, în cauza de față este relevant doar ultimul,

respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe

teritoriul altui stat membru (România devenind membră a Uniunii Europene de la

1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005,

interdicția la liberă circulație poate fi teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul

statului respectiv.

Împrejurarea

însă că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea

pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța

română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului

său.

Se impune

deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine

juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană

la 1 ianuarie 2007.

În ceea ce

privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având

cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară

stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor

români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art. 25

din Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva

2004/38/CE.

Cât privește

excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii

interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul

legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De la 1

ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce

înseamnă că se poate prevala, chiar și față de statul a cărui cetățenie o are,

de toate drepturile ce decurg din acest statut.

Art. 18 alin. (1) CE este direct

aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii

Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra

pe teritoriul unui alt stat membru.

Faptul că acest cetățean român nu a

exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația sa să fie asimilată

unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).

Dimpotrivă, prezintă o legătură directă

cu dreptul comunitar.

Dreptul de a circula liber pe

teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1)

CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept

fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România,

ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să

părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării

dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de

destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa –C224/02) Singhe C370/90),

Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union,

C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1) din

Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au cărți

de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Dreptul la liberă circulație al

cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, că poate fi supus limitărilor

și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile adoptate

pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și

condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă

din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, deși, în

general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică

și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot

varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul

comunitar și în special ca o justificare a unei derogări de la principiul

fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie

interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită

unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea

instituțiilor comunităților Europene.

Privite astfel, derogările de la

principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru

implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine

publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de

cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În această situație, împrejurarea

că, față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării de pe

teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi luată

în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul

la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care conduită

acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății.

În speța supusă judecății, cererea

reclamantului prin care se urmărește limitarea dreptului la libera circulație a

pârâtului are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus față de acesta

în alt stat, lipsind orice apreciere specifică a conduitei persoanei în cauză

și orice referire la vreo amenințare pe care aceasta ar constitui-o pentru

ordinea publică sau siguranța publică.

Această „returnare pentru ședere

ilegală” nu poate constitui temei pentru a se dispune limitarea dreptului de a

ieși de pe teritoriul național, iar conduita pârâtului nu reprezintă o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății.

Pentru aceste considerente, recursul

va fi respins și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia ca

temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei civile nr. 127

din 20 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 ianuarie

2010

.