ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9897/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9897/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 896 din 11 iunie

2007 pronunțată în dosarul nr. 828/102/2007, Tribunalul Mureș, secția civilă, a

respins contestația formulată de reclamantul T.D. în contradictoriu cu pârâta

R.A.G.C.L. REGHIN, constatând, în considerente, că dispoziția nr. 69 din 19

februarie 2007 emisă de pârâtă este legală, deoarece reclamantul nu poate

beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp o altă

persoană decât autorul său a fost deposedată în mod abuziv de imobilul ce

constituie obiectul prezentei cauze.

Astfel, naționalizarea imobilului a

operat, în baza Decretului nr. 111/1951, în dauna numitului H.F., ce figura ca

proprietar în anul 1945, la data împroprietăririi unchiului reclamantului, L.I.,

cu teren și construcția în litigiu, în temeiul Decretului – lege nr. 187/1945

al Guvernului Petru Groza.

Actul intitulat „Titlu de

proprietate” de care se prevalează reclamantul a fost unul abuziv, care nu-l

legitimează a beneficia de Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prevăzute de

acest act normativ cuvenindu-se, eventual, lui H.F. sau succesorilor lui.

Totodată, s-a apreciat că

dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză,

deoarece se referă strict la terenuri.

Apelul declarat împotriva sentinței

menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 75/A din 9 octombrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Pentru a pronunța această decizie,

s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a constatat că reclamantul nu

face parte din categoria persoanelor beneficiare a măsurilor reparatorii,

prevăzută de art. 3 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care naționalizarea

a operat abia în anul 1958, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară, așadar,

după emiterea titlului de proprietate în favoarea autorului reclamantului,

moment la care statul nu putea transmite un drept pe care nu îl deținea.

De asemenea, nu a fost dovedită

preluarea abuzivă a imobilului de la autorul reclamantului, martorul audiat în

cauză declarând că L.I. a locuit o perioadă în imobilul în litigiu, fără a

confirma afirmația reclamantului în sensul că ar fi fost obligat să părăsească

imobilul.

Împotriva deciziei menționate, a

declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- La nivelul anului 1945, imobilele

abandonate de proprietarii tabulari erau considerate expropriate de către

autoritățile statului.

Întrucât în regimul de carte funciară

reglementat de Decretul – lege nr. 115/1938, exproprierea reprezintă o

modalitate extratabulară de dobândire a dreptului de proprietate, conform art.

26, se poate considera că statul a devenit proprietar asupra imobilului astfel

preluat de la fostul titular considerat „absenteist” în anul 1945, fără a fi

fost necesară înscrierea exproprierii în cartea funciară.

Ca atare, antecesorul reclamantului,

L.I., a fost împroprietărit legal, iar naționalizarea menționată în cartea

funciară ca având loc în anul 1958 l-a vizat pe acesta, nu pe fostul proprietar

H.F.

- Scriptic, șirul acestor operațiuni

se poate doar deduce din actele întocmite, în condițiile în care cartea

funciară nr. 2347 Reghin lipsește din inventarul instituțiilor abilitate,

situație ce nu poate fi imputată reclamantului. În aceste condiții, prezentarea

de către intimată a unei pretinse situații din C.F. nr. 2347 Reghin din anii

1947 – 1949 este neconcludentă, cât timp lipsește însăși cartea funciară, iar

pe de altă parte, nu reflectă operațiunile efectuate în perioada 1947 – 1949.

- Titlul de proprietate este

opozabil statului, ale cărui autorități l-au emis, astfel încât statul nu poate

invoca nici nelegalitatea împroprietăririi, cât timp aceasta s-a realizat în

baza reformei agrare efectuate de guvernul anilor 1945 – 1947, iar titlul de

proprietate al antecesorului reclamantului nu a fost declarat nelegal și nici inopozabilitatea

dreptului dobândit prin împroprietărire, pe motiv de neînscriere în cartea

funciară.

- În mod greșit, s-a apreciat că nu

este incident art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cel puțin din

considerente de identitate juridică, o expropriere abuzivă a aceluiași imobil

impunând o dublă reparație.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Cu toate că recurentul a indicat drept

temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea acestora

exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, referitor

la calitatea de persoană îndreptățită și dovada dreptului de proprietate în

contextul Legii nr. 10/2001.

Nu s-a formulat în concret nicio

critică referitoare la calitatea argumentării deciziei de apel, de natura celor

descrise în art. 304 pct. 7, respectiv absența motivelor care au condus la

adoptarea soluției ori existența unor motive contradictorii ori străine de

natura pricinii

În ceea ce privește cazul din art.

304 pct. 8 C. proc. civ., referirea legiuitorului la „actul juridic dedus

judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a fost schimbat de

către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza

cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă

(

causa debendi

).

În speță, cauza cererii este

reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze

pretențiile contestatorului; or, critica în discuție nu este legată de vreo

denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de

către instanța de apel, ci de modul de aplicare a legii în legătură cu

condițiile de acordare a măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite.

În contextul modului de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către instanța de apel, Înalta Curte

constată că, în mod corect, prin decizia recurată s-a apreciat că reclamantul

nu se încadrează în categoria persoanelor ce pot beneficia de măsuri

reparatorii, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv titularii

dreptului de proprietate asupra imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora.

Instanța de apel a stabilit că

imobilul în litigiu – situat în Reghin, înscris în C.F. 5414, nr. top 1153 – a

reprezentat proprietatea lui H.F. și a fost preluat de către stat în baza

Decretului nr. 111/1951, preluarea efectivă operând abia în anul 1958, conform

mențiunilor din cartea funciară.

Această situație de fapt, conturată

pe baza probatoriului administrat, nu poate fi reevaluată de către a

ceastă instanță de control

judiciar, deoarece atare operațiune nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile

descrise în art. 304 C. proc. civ., ce vizează strict legalitatea, și nu temeinicia

hotărârii recurate.

Singurul caz relativ la temeinicia

hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin O.U.G.

nr. 138/2000, astfel încât, la data soluționării prezentei cauze, nu există

vreun temei pentru reaprecierea situației de fapt pe baza mijloacelor de probă

administrate.

Ca atare, nu pot fi primite

criticile ce conțin referiri la elemente faptice sau la aprecierea dovezilor

depuse la dosar, respectiv primele două motive, astfel cum au fost înfățișate

în prezentele considerente.

Astfel, primul motiv tinde la

schimbarea stării de fapt, în sensul că ar fi avut loc două preluări succesive

de către stat a imobilului, cea dintâi, de la H.F., iar cea de-a doua, de la

autorul reclamantului, și nu o singură preluare, cea din 1958, în baza

Decretului nr. 111/1951, de la proprietarul tabular H.F.

Cel de-al doilea motiv, de asemenea,

va fi înlăturat, întrucât este de natură să repună în discuție mijloacele de

probă administrate, respectiv evidențele de carte funciară, cu atât mai mult cu

cât reclamantul nu a contestat că H.F. a fost cel înscris ca proprietar tabular.

În ceea ce privește titlul de

proprietate al autorului reclamantului, L.I., sunt nerelevante susținerile din

motivarea recursului referitoare la legalitatea împroprietăririi operate în

baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară, întrucât instanța de apel nu a reținut

argumente de această natură.

Ceea ce s-a reținut prin decizia

recurată cu privire la acest titlu, este faptul că nu era apt a produce efectul

constituirii dreptului de proprietate în favoarea lui L.I., întrucât statul nu

era proprietar al imobilului în anul 1947, când s-a realizat împroprietărirea,

din moment ce preluarea a fost menționată în cartea funciară ca având loc în anul

1958.

Această apreciere nu prezintă

importanță în planul valabilității actului juridic intitulat „titlu de

proprietate”, astfel cum pretinde recurentul că reiese din decizia de apel, deoarece

instanța de judecată nu a fost învestită în acest sens, ci al dovedirii dreptului

pretins a fi fost constituit, în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001.

Dovada dreptului de proprietate

trebuia realizată în condițiile art. 23 din lege, astfel cum este explicitat

prin art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG

nr. 250/2007, prin înfățișarea titlului translativ ori constitutiv al dreptului

de proprietate sau, în regimul cărții funciare reglementat de Decretul – lege

nr. 115/1938, a extrasului de cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al

înscrierii dreptului, acte prin care se face dovada existenței și întinderii

dreptului în patrimoniul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii.

Potrivit art. 17

alin. (1) din Decretul – lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc

numai în baza acordului de voință al părților asupra constituirii sau

transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în

cartea funciară.

Alin. ultim din

aceeași normă prevede că același efect îl produce o decizie a autorității

administrative.

Ca atare, pentru

dobândirea dreptului de proprietate în baza unui act translativ sau constitutiv

al dreptului sau a unei decizii a autorității administrative, era necesară întabularea,

care avea loc doar în urma acordului de voință al proprietarului imobilului,

după caz, și al dobânditorului, în ipoteza contractelor.

Așadar, numai

actele juridice încheiate de proprietarul imobilului puteau permite înscrierea

dreptului terțului în cartea funciară, cu efectul dobândirii dreptului în

patrimoniul acestuia, apreciere confirmată de art. 19 pct. 1 din Decretul –

lege nr. 115/1938, potrivit căruia „Înscrierea unui drept se poate săvârși

numai…împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular

al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută”.

Ca atare, cât

timp statul, care a emis titlul de împroprietărire, a fost înscris în cartea

funciară abia în anul 1958, înscrierea dreptului pe numele autorului

reclamantului era exclusă până la acel moment, cu efectul că acesta nu a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Această

apreciere se plasează în contextul stării de fapt deja reținute, imposibil de

reevaluat în acest stadiu procesual, anume că preluarea din 1958 a fost singura

operată de stat, împotriva proprietarului tabular H.F., fiind înlăturate

susținerile recurentului în sensul că au existat două preluări succesive.

Este adevărat

că, astfel cum arată și recurentul, în caz de expropriere, dobândirea dreptului

operează independent de înscriere (art. 26), acest efect fiind extins în

doctrină în privința tuturor modurilor originare de dobândire a dreptului de

proprietate de stat, inclusiv a naționalizării.

Acest aspect este

însă, nerelevant în speță, deoarece, pe de o parte, vizează situația în care

preluarea imobilului de către stat de la proprietarul tabular H.F. ar fi operat

înainte de data înscrierii dreptului statului în cartea funciară – 1958, ceea

ce nu poate fi acceptat, din moment ce nu poate fi reevaluată starea de fapt

reținută de instanța de apel.

Pe de altă

parte, chiar dacă s-ar admite o atare preluare anterioară anului 1958, cu

consecința că statul ar fi transmis un drept aflat în patrimoniul său, pentru

dobândirea valabilă a dreptului de către terț de la stat, era necesară

înscrierea dreptului statului, conform art. 26 teza ultimă, cât și a dreptului

terțului, conform art. 17, în cazul acestuia, întabularea având efect

constitutiv; or, cât timp dreptul statului a fost înscris abia în 1958, tot nu

ar fi fost posibilă înscrierea dreptului persoanei fizice împroprietărite de

stat.

Prin motivele de

recurs, reclamantul a susținut că autoritățile statului nu pot invoca

inopozabilitatea, urmare a neînscrierii în cartea funciară, a dreptului

constituit printr-un act emis de o autoritate administrativă.

Această

susținere nu are suport deoarece, în cauză, nerecunoașterea dreptului de

proprietate al autorului reclamantului este consecința neîndeplinirii

cerințelor Legii nr. 10/2001 pentru dovedirea dreptului, nu a invocării

inopozabilității dreptului de către persoana care l-a transmis sau constituit.

Or, cât timp

autorul reclamantului nici măcar nu și-ar fi putut înscrie dreptul în cartea

funciară, cu atât mai puțin să fi procedat efectiv la o asemenea operațiune, nu

se poate considera că L.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului,

reclamantul neavând vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

În absența înscrierii dreptului în

cartea funciară, reclamantul s-ar fi putut prevala în cauză de prezumția legală

de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în favoarea persoanei

individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Or, instanța de

apel a reținut în fapt că imobilul nu a fost preluat de la autorul

reclamantului, caz în care art. 24 nu este incident în cauză.

Nici referirile

la dispozițiile art. 7 alin. (3) din lege, conținute de cel din urmă motiv de

recurs, nu sunt pertinente în privința calității reclamantului de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii.

Pe de o parte,

această normă vizează situația terenurilor libere situate în intravilan,

aplicarea sa neputând fi extinsă prin interpretare logică, pentru identitate de

rațiune, la situația construcțiilor, după cum, în mod corect, a apreciat

instanța de apel, din moment ce legiuitorul a intenționat să sublinieze regimul

juridic al unei ipoteze de excepție; or, excepțiile sunt de strictă

interpretare și aplicare.

Pe de altă

parte, norma se referă la situația a două preluări abuzive succesive operate de

stat, cu consecința existenței a două persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii, or, în speță, după cum s-a arătat, a existat o singură preluare

abuzivă în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, de la proprietarul

tabular H.F., ceea ce înseamnă lipsa oricărei legături cu speța a normei în

discuție.

Față de considerentele expuse, se

constată că, în mod corect, instanța de apel nu a dat eficiență titlului de

proprietate prezentat de reclamant, în absența înscrierii dreptului autorului

în cartea funciară și, mai ales, a imposibilității acestei înscrieri în contextul

arătat, constatând că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii.

Drept urmare, Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

T.D. împotriva deciziei nr. 75 /A din data de 9 octombrie 2008 pronunțate de

Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie

2009.