ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9897/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 896 din 11 iunie 2007 pronunțată în dosarul nr. 828/102/2007, Tribunalul Mureș, secția civilă, a respins contestația formulată de reclamantul T.D. în contradictoriu cu pârâta R.A.G.C.L. REGHIN, constatând, în considerente, că dispoziția nr. 69 din 19 februarie 2007 emisă de pârâtă este legală, deoarece reclamantul nu poate beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp o altă persoană decât autorul său a fost deposedată în mod abuziv de imobilul ce constituie obiectul prezentei cauze. Astfel, naționalizarea imobilului a operat, în baza Decretului nr. 111/1951, în dauna numitului H.F., ce figura ca proprietar în anul 1945, la data împroprietăririi unchiului reclamantului, L.I., cu teren și construcția în litigiu, în temeiul Decretului – lege nr. 187/1945 al Guvernului Petru Groza.

Actul intitulat „Titlu de proprietate” de care se prevalează reclamantul a fost unul abuziv, care nu-l legitimează a beneficia de Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cuvenindu-se, eventual, lui H.F. sau succesorilor lui. Totodată, s-a apreciat că dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, deoarece se referă strict la terenuri. Apelul declarat împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 75/A din 9 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Pentru a pronunța această decizie, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a constatat că reclamantul nu face parte din categoria persoanelor beneficiare a măsurilor reparatorii, prevăzută de art. 3 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care naționalizarea a operat abia în anul 1958, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară, așadar, după emiterea titlului de proprietate în favoarea autorului reclamantului, moment la care statul nu putea transmite un drept pe care nu îl deținea. De asemenea, nu a fost dovedită preluarea abuzivă a imobilului de la autorul reclamantului, martorul audiat în cauză declarând că L.I. a locuit o perioadă în imobilul în litigiu, fără a confirma afirmația reclamantului în sensul că ar fi fost obligat să părăsească imobilul.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - La nivelul anului 1945, imobilele abandonate de proprietarii tabulari erau considerate expropriate de către autoritățile statului. Întrucât în regimul de carte funciară reglementat de Decretul – lege nr. 115/1938, exproprierea reprezintă o modalitate extratabulară de dobândire a dreptului de proprietate, conform art. 26, se poate considera că statul a devenit proprietar asupra imobilului astfel preluat de la fostul titular considerat „absenteist” în anul 1945, fără a fi fost necesară înscrierea exproprierii în cartea funciară.

Ca atare, antecesorul reclamantului, L.I., a fost împroprietărit legal, iar naționalizarea menționată în cartea funciară ca având loc în anul 1958 l-a vizat pe acesta, nu pe fostul proprietar H.F. - Scriptic, șirul acestor operațiuni se poate doar deduce din actele întocmite, în condițiile în care cartea funciară nr. 2347 Reghin lipsește din inventarul instituțiilor abilitate, situație ce nu poate fi imputată reclamantului. În aceste condiții, prezentarea de către intimată a unei pretinse situații din C.F.

nr. 2347 Reghin din anii 1947 – 1949 este neconcludentă, cât timp lipsește însăși cartea funciară, iar pe de altă parte, nu reflectă operațiunile efectuate în perioada 1947 – 1949. - Titlul de proprietate este opozabil statului, ale cărui autorități l-au emis, astfel încât statul nu poate invoca nici nelegalitatea împroprietăririi, cât timp aceasta s-a realizat în baza reformei agrare efectuate de guvernul anilor 1945 – 1947, iar titlul de proprietate al antecesorului reclamantului nu a fost declarat nelegal și nici inopozabilitatea dreptului dobândit prin împroprietărire, pe motiv de neînscriere în cartea funciară. - În mod greșit, s-a apreciat că nu este incident art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cel puțin din considerente de identitate juridică, o expropriere abuzivă a aceluiași imobil impunând o dublă reparație.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Cu toate că recurentul a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea acestora exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, referitor la calitatea de persoană îndreptățită și dovada dreptului de proprietate în contextul Legii nr. 10/2001. Nu s-a formulat în concret nicio critică referitoare la calitatea argumentării deciziei de apel, de natura celor descrise în art. 304 pct. 7, respectiv absența motivelor care au condus la adoptarea soluției ori existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii În ceea ce privește cazul din art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă ( causa debendi ). În speță, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile contestatorului; or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci de modul de aplicare a legii în legătură cu condițiile de acordare a măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite.

În contextul modului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către instanța de apel, Înalta Curte constată că, în mod corect, prin decizia recurată s-a apreciat că reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor ce pot beneficia de măsuri reparatorii, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Instanța de apel a stabilit că imobilul în litigiu – situat în Reghin, înscris în C.F. 5414, nr. top 1153 – a reprezentat proprietatea lui H.F. și a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951, preluarea efectivă operând abia în anul 1958, conform mențiunilor din cartea funciară.

Această situație de fapt, conturată pe baza probatoriului administrat, nu poate fi reevaluată de către a ceastă instanță de control judiciar, deoarece atare operațiune nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile descrise în art. 304 C. proc. civ., ce vizează strict legalitatea, și nu temeinicia hotărârii recurate. Singurul caz relativ la temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât, la data soluționării prezentei cauze, nu există vreun temei pentru reaprecierea situației de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate. Ca atare, nu pot fi primite criticile ce conțin referiri la elemente faptice sau la aprecierea dovezilor depuse la dosar, respectiv primele două motive, astfel cum au fost înfățișate în prezentele considerente.

Astfel, primul motiv tinde la schimbarea stării de fapt, în sensul că ar fi avut loc două preluări succesive de către stat a imobilului, cea dintâi, de la H.F., iar cea de-a doua, de la autorul reclamantului, și nu o singură preluare, cea din 1958, în baza Decretului nr. 111/1951, de la proprietarul tabular H.F. Cel de-al doilea motiv, de asemenea, va fi înlăturat, întrucât este de natură să repună în discuție mijloacele de probă administrate, respectiv evidențele de carte funciară, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a contestat că H.F. a fost cel înscris ca proprietar tabular. În ceea ce privește titlul de proprietate al autorului reclamantului, L.I., sunt nerelevante susținerile din motivarea recursului referitoare la legalitatea împroprietăririi operate în baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară, întrucât instanța de apel nu a reținut argumente de această natură.

Ceea ce s-a reținut prin decizia recurată cu privire la acest titlu, este faptul că nu era apt a produce efectul constituirii dreptului de proprietate în favoarea lui L.I., întrucât statul nu era proprietar al imobilului în anul 1947, când s-a realizat împroprietărirea, din moment ce preluarea a fost menționată în cartea funciară ca având loc în anul 1958. Această apreciere nu prezintă importanță în planul valabilității actului juridic intitulat „titlu de proprietate”, astfel cum pretinde recurentul că reiese din decizia de apel, deoarece instanța de judecată nu a fost învestită în acest sens, ci al dovedirii dreptului pretins a fi fost constituit, în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001.

Dovada dreptului de proprietate trebuia realizată în condițiile art. 23 din lege, astfel cum este explicitat prin art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG nr. 250/2007, prin înfățișarea titlului translativ ori constitutiv al dreptului de proprietate sau, în regimul cărții funciare reglementat de Decretul – lege nr. 115/1938, a extrasului de cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului, acte prin care se face dovada existenței și întinderii dreptului în patrimoniul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii. Potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul – lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai în baza acordului de voință al părților asupra constituirii sau transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în cartea funciară.

Alin. ultim din aceeași normă prevede că același efect îl produce o decizie a autorității administrative. Ca atare, pentru dobândirea dreptului de proprietate în baza unui act translativ sau constitutiv al dreptului sau a unei decizii a autorității administrative, era necesară întabularea, care avea loc doar în urma acordului de voință al proprietarului imobilului, după caz, și al dobânditorului, în ipoteza contractelor. Așadar, numai actele juridice încheiate de proprietarul imobilului puteau permite înscrierea dreptului terțului în cartea funciară, cu efectul dobândirii dreptului în patrimoniul acestuia, apreciere confirmată de art. 19 pct. 1 din Decretul – lege nr. 115/1938, potrivit căruia „Înscrierea unui drept se poate săvârși numai…împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută”.

Ca atare, cât timp statul, care a emis titlul de împroprietărire, a fost înscris în cartea funciară abia în anul 1958, înscrierea dreptului pe numele autorului reclamantului era exclusă până la acel moment, cu efectul că acesta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului. Această apreciere se plasează în contextul stării de fapt deja reținute, imposibil de reevaluat în acest stadiu procesual, anume că preluarea din 1958 a fost singura operată de stat, împotriva proprietarului tabular H.F., fiind înlăturate susținerile recurentului în sensul că au existat două preluări succesive. Este adevărat că, astfel cum arată și recurentul, în caz de expropriere, dobândirea dreptului operează independent de înscriere (art. 26), acest efect fiind extins în doctrină în privința tuturor modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate de stat, inclusiv a naționalizării.

Acest aspect este însă, nerelevant în speță, deoarece, pe de o parte, vizează situația în care preluarea imobilului de către stat de la proprietarul tabular H.F. ar fi operat înainte de data înscrierii dreptului statului în cartea funciară – 1958, ceea ce nu poate fi acceptat, din moment ce nu poate fi reevaluată starea de fapt reținută de instanța de apel. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite o atare preluare anterioară anului 1958, cu consecința că statul ar fi transmis un drept aflat în patrimoniul său, pentru dobândirea valabilă a dreptului de către terț de la stat, era necesară înscrierea dreptului statului, conform art. 26 teza ultimă, cât și a dreptului terțului, conform art. 17, în cazul acestuia, întabularea având efect constitutiv; or, cât timp dreptul statului a fost înscris abia în 1958, tot nu ar fi fost posibilă înscrierea dreptului persoanei fizice împroprietărite de stat.

Prin motivele de recurs, reclamantul a susținut că autoritățile statului nu pot invoca inopozabilitatea, urmare a neînscrierii în cartea funciară, a dreptului constituit printr-un act emis de o autoritate administrativă. Această susținere nu are suport deoarece, în cauză, nerecunoașterea dreptului de proprietate al autorului reclamantului este consecința neîndeplinirii cerințelor Legii nr. 10/2001 pentru dovedirea dreptului, nu a invocării inopozabilității dreptului de către persoana care l-a transmis sau constituit. Or, cât timp autorul reclamantului nici măcar nu și-ar fi putut înscrie dreptul în cartea funciară, cu atât mai puțin să fi procedat efectiv la o asemenea operațiune, nu se poate considera că L.I.

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, reclamantul neavând vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În absența înscrierii dreptului în cartea funciară, reclamantul s-ar fi putut prevala în cauză de prezumția legală de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Or, instanța de apel a reținut în fapt că imobilul nu a fost preluat de la autorul reclamantului, caz în care art. 24 nu este incident în cauză. Nici referirile la dispozițiile art. 7 alin. (3) din lege, conținute de cel din urmă motiv de recurs, nu sunt pertinente în privința calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Pe de o parte, această normă vizează situația terenurilor libere situate în intravilan, aplicarea sa neputând fi extinsă prin interpretare logică, pentru identitate de rațiune, la situația construcțiilor, după cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel, din moment ce legiuitorul a intenționat să sublinieze regimul juridic al unei ipoteze de excepție; or, excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Pe de altă parte, norma se referă la situația a două preluări abuzive succesive operate de stat, cu consecința existenței a două persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, or, în speță, după cum s-a arătat, a existat o singură preluare abuzivă în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, de la proprietarul tabular H.F., ceea ce înseamnă lipsa oricărei legături cu speța a normei în discuție.

Față de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel nu a dat eficiență titlului de proprietate prezentat de reclamant, în absența înscrierii dreptului autorului în cartea funciară și, mai ales, a imposibilității acestei înscrieri în contextul arătat, constatând că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva deciziei nr. 75 /A din data de 9 octombrie 2008 pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2009.