ÎCCJ, decizie (scj.ro #86730)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86730) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contestație
împotriva respingerii notificării. Notificare formulată de o altă persoană
decât cea de la care s-a efectuat preluarea.
Neîndeplinirea
condițiilor prevăzute de
art
. 23 din Legea
nr
. 10/2001.
Cuprins pe materii
. Drept civil.
Drept de proprietate. Contestație împotriva respingerii notificării. Notificare
formulată de o altă persoană decât cea de la care s-a efectuat preluarea.
Neîndeplinirea
condițiilor prevăzute de
art
.
23 din Legea
nr
. 10/2001.
Index alfabetic
. Drept civil.
-
contestație
Legea
nr
. 10/2001:
art
. 23
Decretul-Lege
nr
.
115/1996
art
. 19
Pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de
caret funciară, în baza unui act translativ sau constitutiv al dreptului sau a
unei decizii a autorității administrative, este necesară
întabularea
,
care are loc doar în urma acordului de voință al proprietarului imobilului,
după caz, și al dobânditorului, în ipoteza contractelor.
Așadar, numai actele juridice încheiate de proprietarul
imobilului pot permite înscrierea dreptului terțului în cartea funciară, cu efectul
dobândirii dreptului în patrimoniul acestuia, apreciere confirmată de
art
. 19
pct
. 1 din Decretul –
lege
nr
. 115/1938.
Ca
atare, cât timp statul, care a emis titlul de împroprietărire, a fost înscris
în cartea funciară abia în anul 1958, înscrierea dreptului pe numele autorului
reclamantului era exclusă până la acel moment, cu efectul că acesta nu a
dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului
.
Î.C.C.J, Secția
civilă și de proprietate intelectuală, decizia
nr
.
9897 din 4 decembrie 2009.
Prin
sentința civilă
nr
. 896 din 11 iunie 2007 Tribunalul
Mureș
, Secția Civilă, a respins contestația formulată de
reclamantul T.D. în contradictoriu cu pârâta R.A.G.C.L. REGHIN, constatând, în
considerente, că dispoziția
nr
. 69 din 19 februarie
2007 emisă de pârâtă este legală, deoarece reclamantul nu poate beneficia de
măsuri reparatorii în temeiul Legii
nr
. 10/2001, cât
timp o altă persoană decât autorul său a fost deposedată în mod abuziv de
imobilul ce constituie obiectul prezentei cauze.
Astfel,
naționalizarea imobilului a operat, în baza Decretului
nr
.
111/1951, în dauna numitului H.F., ce figura ca proprietar în anul 1945, la
data împroprietăririi unchiului reclamantului, L.I., cu teren și construcția în
litigiu, în temeiul Decretului – Lege
nr
. 187/1945.
Actul
intitulat „Titlu de proprietate” de care se prevalează reclamantul a fost unul
abuziv, care nu-l legitimează a beneficia de Legea
nr
.
10/2001, măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cuvenindu-se,
eventual, lui H.F. sau succesorilor lui.
Totodată,
s-a apreciat că dispozițiile
art
. 7 alin. (3) din
Legea
nr
. 10/2001 nu sunt incidente în cauză,
deoarece se referă strict la terenuri.
Apelul
declarat împotriva sentinței menționate a fost respins ca
nefondat
prin Decizia
nr
. 75/A din 9 octombrie 2008 pronunțată
de Curtea de Apel
Târgu-Mureș
, Secția civilă,
de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.
Pentru
a pronunța această decizie, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a
constatat că reclamantul nu face parte din categoria persoanelor beneficiare a
măsurilor reparatorii, prevăzută de
art
. 3 din Legea
nr
. 10/2001, în condițiile în care naționalizarea a operat
abia în anul 1958, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară, așadar,
după emiterea titlului de proprietate în favoarea autorului reclamantului,
moment la care statul nu putea transmite un drept pe care nu îl deținea.
De
asemenea, nu a fost dovedită preluarea abuzivă a imobilului de la autorul
reclamantului, martorul audiat în cauză declarând că L.I. a locuit o perioadă
în imobilul în litigiu, fără a confirma afirmația reclamantului în sensul că ar
fi fost obligat să părăsească imobilul.
Împotriva
deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru
nelegalitate
în temeiul
art
. 304
pct
. 7,
pct
. 8 și
pct
. 9 Cod procedură civilă și susținând, în esență,
următoarele:
- La
nivelul anului 1945, imobilele abandonate de proprietarii tabulari erau
considerate expropriate de către autoritățile statului.
Întrucât
în regimul de carte funciară reglementat de
Decretul-lege
nr
. 115/1938, exproprierea reprezintă o modalitate
extratabulară
de dobândire a dreptului de proprietate,
conform
art
. 26, se poate consideră că statul a
devenit proprietar asupra imobilului astfel preluat de la fostul titular
considerat „absenteist” în anul 1945, fără a fi fost necesară înscrierea
exproprierii în cartea funciară.
Ca
atare, antecesorul reclamantului, L.I., a fost împroprietărit legal, iar
naționalizarea menționată în cartea funciară ca având loc în anul 1958 l-a
vizat pe acesta, nu pe fostul proprietar H.F.
-
Scriptic, șirul acestor operațiuni se poate doar deduce din actele întocmite,
în condițiile în care cartea funciară
nr
. 2347
Reghin
lipsește din inventarul instituțiilor abilitate,
situație ce nu poate fi imputată reclamantului. În aceste condiții, prezentarea
de către intimată a unei pretinse situații din cartea funciară
nr
. 2347
Reghin
din anii
1947–1949 este neconcludentă, cât timp lipsește însăși cartea funciară, iar pe
de altă parte, nu reflectă operațiunile efectuate în perioada 1947–1949.
-
Titlul de proprietate este opozabil statului, ale cărui autorități l-au emis,
astfel încât statul nu poate invoca nici
nelegalitatea
împroprietăririi, cât timp aceasta s-a realizat în baza reformei agrare efectuate
de guvernul anilor 1945-1947, iar titlul de proprietate al antecesorului
reclamantului nu a fost declarat nelegal și nici inopozabilitatea dreptului
dobândit prin împroprietărire, pe motiv de
neînscriere
în cartea funciară.
- În
mod greșit, s-a apreciat că nu este incident
art
. 7
alin. (3) din Legea
nr
. 10/2001, cel puțin din
considerente de identitate juridică, o expropriere abuzivă a aceluiași imobil
impunând o dublă reparație.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor
formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este
fondat.
Cu
toate că recurentul a indicat drept temei juridic al criticilor formulate
dispozițiile
art
. 304
pct
.
7,
pct
. 8 și
pct
. 9 Cod
procedură civilă, din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea
acestora exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de
art
. 304
pct
. 9, referitor la
calitatea de persoană îndreptățită și dovada dreptului de proprietate în
contextul Legii
nr
. 10/2001.
Nu s-a
formulat în concret
nicio
critică referitoare la
calitatea argumentării deciziei de apel, de natura celor descrise în
art
. 304
pct
. 7, respectiv
absența motivelor care au condus la adoptarea soluției ori existența unor
motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În ceea
ce privește cazul din
art
. 304
pct
.
8 Cod procedură civilă, referirea legiuitorului la „actul juridic dedus
judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a fost schimbat de
către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii
de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (
causa
debendi
)
.
În
speță, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar
trebui să se întemeieze pretențiile contestatorului; or, critica în discuție nu
este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi
fost săvârșită de către instanța de apel, ci de modul de aplicare a legii în
legătură cu condițiile de acordare a măsurilor reparatorii persoanelor
îndreptățite.
În
contextul modului de aplicare a dispozițiilor Legii
nr
.
10/2001 de către instanța de apel, Înalta Curte constată că, în mod corect,
prin decizia
recurată
s-a apreciat că reclamantul nu
se încadrează în categoria persoanelor ce pot beneficia de măsuri reparatorii,
prevăzută de
art
. 3 alin. (1)
lit
.
a din lege, respectiv titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor la
data preluării în mod abuziv a acestora.
Instanța
de apel a stabilit că imobilul în litigiu, situat în
Reghin
a reprezentat proprietatea lui H.F. și a fost preluat de către stat în baza
Decretului
nr
. 111/1951, preluarea efectivă operând
abia în anul 1958, conform mențiunilor din cartea funciară.
Această
situație de fapt, conturată pe baza probatoriului administrat, nu poate fi
reevaluată de către această instanță de control judiciar, deoarece atare
operațiune nu se circumscrie
niciunuia
dintre
cazurile descrise în
art
. 304 Cod procedură civilă,
ce vizează strict legalitatea, și nu temeinicia hotărârii
recurate
.
Singurul
caz relativ la temeinicia hotărârii, reglementat de
art
.
304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin OUG
nr
.
138/2000, astfel încât, la data soluționării prezentei cauze, nu există vreun
temei pentru
reaprecierea
situației de fapt pe baza
mijloacelor de probă administrate.
Ca
atare, nu pot fi primite criticile ce conțin referiri la elemente faptice sau
la aprecierea dovezilor depuse la dosar, respectiv primele două motive, astfel
cum au fost înfățișate în prezentele considerente.
Astfel,
primul motiv tinde la schimbarea stării de fapt, în sensul că ar fi avut loc
două preluări succesive de către stat a imobilului, cea dintâi, de la H.F., iar
cea de-a doua, de la autorul reclamantului, și nu o singură preluare, cea din
1958, în baza Decretului
nr
. 111/1951, de la
proprietarul tabular H.F.
Cel
de-al doilea motiv, de asemenea, va fi înlăturat, întrucât este de natură să
repună în discuție mijloacele de probă administrate, respectiv evidențele de
carte funciară, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a contestat că H.F. a
fost cel înscris ca proprietar tabular.
În ceea
ce privește titlul de proprietate al autorului reclamantului, L.I., sunt
nerelevante
susținerile din motivarea recursului
referitoare la legalitatea împroprietăririi operate în baza Legii
nr
. 187/1945 privind reforma agrară, întrucât instanța de
apel nu a reținut argumente de această natură.
Ceea ce
s-a reținut prin decizia
recurată
cu privire la acest
titlu, este faptul că nu era apt a produce efectul constituirii dreptului de
proprietate în favoarea lui L.I., întrucât statul nu era proprietar al
imobilului în anul 1947, când s-a realizat împroprietărirea, din moment ce
preluarea a fost menționată în cartea funciară ca având loc în anul 1958.
Această
apreciere nu prezintă importanță în planul valabilității actului juridic
intitulat „titlu de proprietate”, astfel cum pretinde recurentul că reiese din
decizia de apel, deoarece instanța de judecată nu a fost învestită în acest
sens, ci al dovedirii dreptului pretins a fi fost constituit, în condițiile impuse
de Legea
nr
. 10/2001.
Dovada
dreptului de proprietate trebuia realizată în condițiile
art
.
23 din lege, astfel cum este
explicitat
prin
pct
. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a legii,
aprobate prin H.G.
nr
. 250/2007, prin înfățișarea
titlului translativ ori constitutiv al dreptului de proprietate sau, în regimul
cărții funciare reglementat de Decretul – lege
nr
.
115/1938, a extrasului de cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al
înscrierii dreptului, acte prin care se face dovada existenței și întinderii
dreptului în patrimoniul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii.
Potrivit
art
. 17 alin. (1) din
Decretul – lege
nr
. 115/1938 pentru unificarea
dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, drepturile reale asupra
imobilelor se dobândesc numai în baza acordului de voință al părților asupra
constituirii sau transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a
fost înscrisă în cartea funciară.
Aliniatul ultim din aceeași normă prevede că același efect
îl produce o decizie a autorității administrative.
Ca atare, pentru dobândirea dreptului de proprietate în baza
unui act translativ sau constitutiv al dreptului sau a unei decizii a
autorității administrative, era necesară
întabularea
,
care avea loc doar în urma acordului de voință al proprietarului imobilului,
după caz, și al dobânditorului, în ipoteza contractelor.
Așadar, numai actele juridice încheiate de proprietarul
imobilului puteau permite înscrierea dreptului terțului în cartea funciară, cu
efectul dobândirii dreptului în patrimoniul acestuia, apreciere confirmată de
art
. 19
pct
. 1 din Decretul –
lege
nr
. 115/1938, potrivit căruia „Înscrierea unui
drept se poate săvârși numai…împotriva aceluia care la înregistrarea cererii
este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie
făcută”.
Ca atare, cât timp statul, care a emis titlul de
împroprietărire, a fost înscris în cartea funciară abia în anul 1958,
înscrierea dreptului pe numele autorului reclamantului era exclusă până la acel
moment, cu efectul că acesta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra
imobilului.
Această apreciere se plasează în contextul stării de fapt
deja reținute, imposibil de reevaluat în acest stadiu procesual, anume că
preluarea din 1958 a fost singura operată de stat, împotriva proprietarului
tabular H.F., fiind înlăturate susținerile recurentului în sensul că au existat
două preluări succesive.
Este adevărat că, astfel cum arată și recurentul, în caz de
expropriere, dobândirea dreptului operează independent de înscriere (
art
. 26), acest efect fiind extins în doctrină în privința
tuturor modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate de stat,
inclusiv a naționalizării.
Acest aspect este însă,
nerelevant
în speță, deoarece, pe de o parte, vizează situația în care preluarea
imobilului de către stat de la proprietarul tabular H.F. ar fi operat înainte
de data înscrierii dreptului statului în cartea funciară – 1958, ceea ce nu
poate fi acceptat, din moment ce nu poate fi reevaluată starea de fapt reținută
de instanța de apel.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite o atare preluare
anterioară anului 1958, cu consecința că statul ar fi transmis un drept aflat
în patrimoniul său, pentru dobândirea valabilă a dreptului de către terț de la
stat, era necesară înscrierea dreptului statului, conform
art
.
26 teza ultimă, cât și a dreptului terțului, conform
art
.
17, în cazul acestuia,
întabularea
având efect
constitutiv; or, cât timp dreptul statului a fost înscris abia în 1958, tot nu
ar fi fost posibilă înscrierea dreptului persoanei fizice împroprietărite de
stat.
Prin motivele de recurs, reclamantul a susținut că
autoritățile statului nu pot invoca inopozabilitatea, urmare a
neînscrierii
în cartea funciară, a dreptului constituit
printr-un act emis de o autoritate administrativă.
Această susținere nu are suport deoarece, în cauză,
nerecunoașterea
dreptului de proprietate al autorului
reclamantului este consecința
neîndeplinirii
cerințelor Legii
nr
. 10/2001 pentru dovedirea
dreptului, nu a invocării inopozabilității dreptului de către persoana care l-a
transmis sau constituit.
Or, cât timp autorul reclamantului nici măcar nu și-ar fi
putut înscrie dreptul în cartea funciară, cu atât mai puțin să fi procedat
efectiv la o asemenea operațiune, nu se poate considera că L.I. a dobândit dreptul
de proprietate asupra imobilului, reclamantul
neavând
vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea
nr
.
10/2001.
În
absența înscrierii dreptului în cartea funciară, reclamantul s-ar fi putut
prevala în cauză de prezumția legală de proprietate prevăzută de
art
. 24 din Legea
nr
. 10/2001 în
favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin
care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Or, instanța de apel a reținut în fapt că imobilul nu a fost
preluat de la autorul reclamantului, caz în care
art
.
24 nu este incident în cauză.
Nici referirile la dispozițiile
art
.
7 alin. (3) din lege, conținute de cel din urmă motiv de recurs, nu sunt
pertinente în privința calității reclamantului de persoană îndreptățită la
măsuri reparatorii.
Pe de o parte, această normă vizează situația terenurilor
libere situate în intravilan, aplicarea sa
neputând
fi extinsă prin interpretare logică, pentru identitate de rațiune, la situația
construcțiilor, după cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel, din
moment ce legiuitorul a intenționat să sublinieze regimul juridic al unei
ipoteze de excepție; or, excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.
Pe de altă parte, norma se referă la situația a două preluări
abuzive succesive operate de stat, cu consecința existenței a două persoane
îndreptățite la măsuri reparatorii, or, în speță, după cum s-a arătat, a
existat o singură preluare abuzivă în perioada de referință a Legii
nr
. 10/2001, de la proprietarul tabular H.F., ceea ce
înseamnă lipsa oricărei legături cu speța a normei în discuție.
Față de
considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel nu a dat
eficiență titlului de proprietate prezentat de reclamant, în absența înscrierii
dreptului autorului în cartea funciară și, mai ales, a imposibilității acestei
înscrieri în contextul arătat, constatând că reclamantul nu are calitatea de
persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.
Drept
urmare, Înalta Curte a respins recursul ca
nefondat
,
în temeiul
art
. 312 alin. (1) Cod procedură civilă.