ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 617/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 617/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 333

din 15 iunie 2007, Tribunalul Timiș l-a condamnat pe inculpatul C.D.

- în baza art. 79 alin. (1)

din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen., la un an și 6 luni

închisoare;

- în baza art. 81 alin. (1)

din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen., la 2 ani și 6 luni

închisoare.

Conform art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 6

luni închisoare, sporită cu 6 luni, în final 3 ani închisoare, cu aplicarea art.

71 și art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 86

1

alin. (2) C. pen., art. 86

2

C. pen., a suspendat executarea pedepsei

sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 7 ani iar potrivit art. 86

3

alin. (1) C. pen., a stabilit măsurile de supraveghere la care urmează să se

supună inculpatul.

A făcut și aplicația art. 71

alin. (5) C. pen. și art. 86

4

C. pen.

Instanța a reținut, în fapt,

că la data de 17 noiembrie 2005, în jurul orelor 19,20, organul de poliție a

fost sesizat că pe Calea Buziașului din municipiul Timișoara a avut loc un

accident de circulație soldat cu vătămarea corporală a unei persoane.

Sosită la fața locului,

echipa de cercetare a constatat că conducătorul auto implicat în accident a

părăsit locul faptei.

Urmare cercetărilor

efectuate s-a stabilit că în seara de 17 noiembrie 2005 inculpatul C.D.,

conducând autoturismul Dacia 1310 pe Calea Buziașului în municipiul Timișoara,

a acostat-o cu partea laterală stânga a mașinii pe persoana vătămată P.V., pe

marcajul pietonal.

Inculpatul nu a oprit la

locul accidentului, continuând deplasarea la domiciliul său, unde a introdus

autoturismul în garaj.

Persoana accidentată a fost

transportată cu salvarea la Spitalul Clinic de Urgență Timișoara,

constatându-se policontuzii pentru care, însă, nu au fost acordate zile de

îngrijiri medicale.

Întrucât accidentul de

circulație s-a produs în timp ce martorul S.Ș.A. conducea propriul autoturism

în spatele celui condus de inculpat, martorul sus-numit l-a urmărit pe

inculpat, observând adresa unde a garat și conducând apoi procurorul și

lucrătorii de poliție la acel imobil.

A fost identificat în

garajul imobilului autoturismul Dacia 1310, care prezenta avarii la bara de

protecție față și pe toată stânga față.

Cu prilejul acestor

constatări s-a stabilit și identitatea conducătorului auto, inculpatul C.D.

recunoscând în fața autorităților și prin declarația scrisă personal că el este

cel care a condus autoturismul angajat în accident.

Inculpatului i-a fost

recoltat sânge la Spitalul Clinic Județean nr. 1 Timișoara, stabilindu-se,

conform buletinului de analiză toxicologică – alcoolemia, că, la ora 20,30,

avea în sânge o îmbibație alcoolică de 2,55 gr %o iar la ora 21,30 de 2,40 gr

%o.

Din analiza materialului

probator instanța a reținut că, la două zile după evenimentul rutier,

inculpatul C.D. l-a contactat telefonic pe martorul S.Ș.A., propunându-i o

întâlnire, acceptată și la care martorul a fost însoțit de prietenul său P.N.J.

iar inculpatul de o femeie, pe care a prezentat-o ca fiind soția sa.

Cu acea ocazie inculpatul

l-a întrebat pe martor dacă a văzut cine a condus mașina angajată în accident,

dacă l-a văzut pe el și cum era îmbrăcat și dacă poate indica dacă la volan era

o femeie sau un bărbat.

La răspunsurile negative ale

martorului, respectiv că nu a văzut cine a condus și nici dacă era bărbat sau

femeie, inculpatul i-a cerut acestuia să nu relateze procurorului despre

întâlnire. Aceleași discuții au fost confirmate și de martorul P.N.J.

După acest moment inculpatul

și-a schimbat poziția procesuală, susținând că el s-a aflat la domiciliu în

timpul producerii accidentului, că era în stradă când a ajuns acasă soția cu

autoturismul avariat, că a mers la ușa șoferului și a întrebat-o ce s-a

întâmplat, aceasta relatându-i că a avut o explozie sau a lovit bordura și nu a

putut preciza dacă a lovit un animal sau o persoană, că apoi el a deschis ușa

garajului, soția a trecut prin autoturism pe scaunul din dreapta față, el a urcat

la volan și a introdus mașina în garaj, după care soția a coborât și din garaj

a trecut direct în curtea imobilului.

Inculpatul a mai precizat că

a declarat inițial că el a condus autoturismul pentru că soția sa era speriată,

însă, ulterior, și-a dat seama de consecințe și a revenit asupra primelor

declarații.

Aceste ultime susțineri ale

inculpatului au fost confirmate de soția sa precum și de martorii C.V., fratele

inculpatului și J.C., care confirmă că inculpatul s-a aflat la domiciliu, până

în jurul orelor 18,30, unde a consumat băuturi alcoolice și de martora B.B.E.,

care a susținut că soția inculpatului, C.E.C., a plecat, în jurul orelor 18,00,

de la locul de muncă cu autoturismul. Instanța a înlăturat aceste declarații

întrucât unele nu prezintă interes pentru cauză iar altele sunt contrazise de

celelalte probe.

Împotriva acestei hotărâri

inculpatul C.D. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate și solicitând achitarea. În dezvoltarea motivelor, inculpatul a

arătat că situația de fapt reținută de instanță este rezultatul aprecierii

greșite a probelor, a încălcării dreptului la apărare și a celui la un proces

echitabil, instanța motivând vinovăția pe frânturi din declarațiile din cursul

urmăririi penale, în detrimentul și cu ignorarea declarațiilor din cursul

judecății, administrate în condiții de oralitate, nemijlocire și publicitate,

că unele mijloace de probă, cum sunt declarația inculpatului din 17 noiembrie

2005, procesul verbal de identificare din aceeași dată, sunt lovite de

nulitate.

Prin decizia penală nr. 202

din 1 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul inculpatului, a

desființat sentința și, în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul C.D. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002

cu aplicarea art. 13 C. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen.

Instanța de control judiciar

a reținut că principalul argument în stabilirea vinovăției inculpatului,

respectiv declarația acestuia de făptuitor, dată la 17 noiembrie 2005, înainte

de începerea urmăririi penale, nu constituie mijloc de probă, conform art. 64

și art. 224 C. proc. pen. și că, prin înlăturarea tuturor probelor administrate

în cursul cercetării judecătorești au fost încălcate principiile nemijlocirii

și contradictorialității în procesul penal cât și dreptul la apărare al

inculpatului și la un proces echitabil, statuat prin art. 6 paragraf 3 lit. d)

al C.E.D.O.

Analizând punctual

declarațiile martorilor date atât în cursul urmăririi penale, cât și în cel al

judecății, aceeași instanță a făcut o nouă organizare a acestora, concluzionând

că declarațiile inculpatului se coroborează cu cele ale martorilor (soție,

frate, prieteni) propuși în apărare, creându-se astfel dubiu, o stare de

incertitudine care nu conferă temeinicia dovezilor.

Decizia penală sus-menționată

a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, care, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., a solicitat casarea hotărârii pronunțate în apel și

menținerea celei a instanței de fond, cu motivarea, în esență, că declarația

inculpatului din momentul depistării sale exprimă adevărul, care se coroborează

cu cele ale martorilor S.Ș.A., P.N.J. și H.V. iar declarațiile martorilor

propuși în apărare (soție, frate, prieteni), pe de o parte sunt evident „pro

causa” iar, pe de altă parte, nici nu înlătură, în raport de relativitatea în

timp a situațiilor descrise, posibilitatea ca inculpatul să fi condus la orele

19,00 din data de 17 noiembrie 2005 autoturismul.

Verificând hotărârea

criticată pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că

recursul este fondat.

Inculpatul C.D. la data

evenimentului rutier, 17 noiembrie 2005, era cadru al Poliției municipiului

Timișoara – B.I.C., cu gradul profesional de agent șef adjunct de poliție și

având și calitatea de lucrător al Poliției Judiciare (adresă I.P.J. - Timiș, dosar

urmărire penală), astfel încât competența de judecată în primă instanță

aparține legal Tribunalului Timiș.

Potrivit art. 62 C. proc.

pen., organul de urmărire penală și instanța de judecată, în vederea aflării

adevărului, sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de

probe.

Probele, se arată prin

dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu au valoare mai dinainte

stabilită iar aprecierea fiecăreia se face în urma examinării tuturor probelor

administrate.

Pornind de la scopul

procesului penal, care este acela de constatare la timp și în mod complet a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art. 1 C. proc. pen.), legea

procesual penală instituie o seamă de reguli de bază, în procesul penal,

potrivit cărora organele judiciare, de urmărire penală și instanțele de

judecată, sunt obligate să aibă rol activ pentru a asigura aflarea adevărului,

orice persoană fiind considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale

printr-o hotărâre penală definitivă.

În raport de aceste reguli

și norme procesual penale, invocarea, de către instanța de apel, în susținerea

hotărârii ce a pronunțat-o, a principiului „in dubio pro reo” este, pe de o

parte, lipsită de temei legal (acest „principiu” nu figurează printre cazurile

arătate de art. 10 alin. (1) C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată), iar, pe de altă parte, o

reflectare a neasumării obligațiilor de către instanță de a lămuri cauza sub

toate aspectele, pe bază de probe și de examinare și evaluare complexă și completă,

fără ierarhizare, a tuturor probelor administrate.

Din această perspectivă,

înlăturarea tuturor actelor și activităților judiciare efectuate înainte de

data începerii urmăririi penale în cauză, 8 decembrie 2005, sub stigmatul

situării acestora în afara procesului penal, este nelegală.

Așa cum rezultă din actele

dosarului, lucrătorii de serviciu din Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și

B.P.R. – Timișoara au fost sesizați de către Dispeceratul B.P.R. Timișoara

despre accidentul de circulație din data de 17 noiembrie 2005, soldat cu

vătămarea corporală a unei persoane, echipa de cercetare deplasându-se la locul

accidentului, efectuând constatările legale și întocmind procesul-verbal de

cercetare la fața locului.

Acest act, prin care se

constată elemente și împrejurări de fapt și se consemnează informații utile

identificării autorului accidentului, toate premergătoare începerii urmăririi

penale, constituie, fără îndoială, mijloc de probă, conform art. 224 alin. (3) C.

proc. pen., asumat ca atare și necontestat de către inculpat.

În continuare organul de urmărire

penală a efectuat, pe baza datelor obținute, verificările în teren care au

condus la identificarea inculpatului ca fiind cel care se afla la volanul

autoturismului, întocmind și procesul verbal de identificare din data de 17

noiembrie 2005, în care sunt consemnate și afirmațiile făptuitorului și

justificarea conducerii acestuia la Spitalul Județean Timișoara pentru

recoltarea probelor biologice. Și acest proces-verbal, care constată efectuarea

unor acte premergătoare, constituie mijloc de probă, conform art. 224 alin. (3)

C. proc. pen.

Cu același prilej,

inculpatului i s-a cerut și acesta a scris personal o declarație în prezența

apărătorului, prin care a recunoscut că a condus autoturismul și că a fost

angajat în accidentul de circulație.

Această declarație a fost

înlăturată din probațiune de către instanța de apel, nefiind prevăzută printre

mijloacele de probă arătate de art. 64 C. proc. pen.

Este corectă constatarea

instanței de apel, însă, ceea ce a ignorat aceeași instanță este conținutul

procesului verbal de identificare în care se consemnează acele susțineri ale

inculpatului și care constituie mijloc de probă.

Viciile reproșate acestui

proces-verbal de către apărătorul inculpatului, respectiv că nu este semnat de

făptuitor, că martorul S.Ș.A. l-a semnat după mai multe zile și nu își

amintește ce ar fi afirmat C.D. și, oricum, potrivit art. 92 alin. (1) C. proc.

pen., trebuiau să fie cel puțin doi martori asistenți, ceea ce nu s-a realizat,

nu există.

Potrivit art. 92 alin. (1) C.

proc. pen., când legea prevede că la efectuarea unui act procedural este

necesară prezența unor martori asistenți, numărul acestora trebuie să fie de

cel puțin doi.

Pentru constatarea actelor

premergătoare prin proces-verbal, conform dispozițiilor art. 224 alin. (3) C.

proc. pen., legea nu cere prezența unor martori asistenți și nici necesitatea

semnării acestui act procedural de către făptuitor.

În consecință, procesul

verbal de identificare, în care este făcută și mențiunea recunoașterii de către

inculpat a faptei de conducere a autovehiculului implicat în accident,

constituie mijloc de probă.

De altfel, inculpatul a

confirmat și în fața instanței de fond că a recunoscut la organul de urmărire

penală, conform primei declarații date, că el a condus autoturismul.

Evident că, în aceste

condiții, pentru ca această recunoaștere să aibă valoare probantă, ea trebuie

să se coroboreze cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator.

Sub acest aspect, exact ceea

ce instanța de apel a reproșat instanței de fond, și anume că a dat fără

motivare valoare probantă declarațiilor de la urmărirea penală în detrimentul

celor din cursul judecății, reproș, de altfel, gratuit, a comis instanța de

control judiciare și, mai mult decât atât, neluând în seamă chiar declarațiile

din cursul judecății.

Punctual, martorii S.Ș.A., P.N.J.

și H.V. au confirmat și în instanță cele declarate la urmărirea penală.

Primii doi martori au

confirmat, astfel, că inculpatul i-a solicitat o întâlnire unuia dintre ei,

respectiv lui S.Ș.A., la două zile după accident, în cadrul căreia inculpatul

se arăta interesat ce a văzut martorul în privința identității conducătorului

auto, bărbat sau femeie, a îmbrăcăminții, martorul P.N.J. rămânând cu impresia

acestei griji a inculpatului în privința a ceea ce ar ști martorul S.Ș.A.

Apoi martorul H.V. în fața

instanței de fond a detaliat cele cunoscute, declarând că, oprind cu propriul

autoturism, la locul accidentului imediat după producere, el și alți cetățeni

au sunat la salvare și la poliție iar persoanele din stație spuneau că

autoturismul care a produs accidentul era condus de un bărbat, mai aflându-se

în acesta încă o persoană.

Toate aceste declarații,

date în condiții strict procedurale și cu respectarea principiilor nemijlocirii

și contradictorialității, au fost judicios analizate și apreciate de instanța

de fond ca servind aflării adevărului.

Asemenea, prin relativitatea

datelor de amplasare în timp a evenimentelor descrise (martorul J.C. se referă

la vizita la inculpat care ar fi avut loc la 16, 17 sau 18 noiembrie 2005)

implicarea asumată în producerea evenimentului rutier (soția inculpatului) și

rudenie (fratele inculpatului), declarațiile martorilor propuși în apărare de

inculpat au fost justificat înlăturate de instanța de fond.

În opoziție, instanța de

apel a luat în considerare numai aceste din urmă declarații, pe seama cărora a

„construit” dubiul ce a fost apoi invocat în hotărârea de achitare.

Îndoiala, dubiul, poate

exista în faza premergătoare, de analiză și evaluare a probelor însă hotărârea

nu poate fi luată decât după lămurirea cauzei sub toate aspectele, pe bază de

probe.

Judecătorul trebuie să spună

adevărul, nesiguranța, îndoiala sa dispărând odată cu luarea hotărârii.

Concluzionând, Curtea reține

că în cauză sunt probe certe care îl indică pe inculpatul C.D. ca fiind cel

care a condus autoturismul în seara de 17 noiembrie 2005, în timp ce avea în

sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală și care a părăsit locul

accidentului.

Martorul S.Ș.A. l-a urmărit

pe inculpat până la domiciliul acestuia din urmă, văzând o persoană care a

introdus autoturismul în garaj.

În apărarea formulată după

ce a aflat ce cunoaște martorul sus-numit, inculpatul a creat o versiune (cu

trecerea soției de pe scaunul șoferului în cel din dreapta prin interiorul

mașinii) care să se potrivească afirmațiilor martorului, în sensul că a văzut

numai o persoană în zona garajului.

În această versiune nu se

explică totala lipsă de interes a soției inculpatului de a vedea urmele pe

autoturism ale accidentului și, mai ales, opțiunea atipică de trecere pe

scaunul din dreapta, în locul celei firești și comode, prin exterior.

Martorul H.V. a declarat

instanței că persoanele din stația de tramvai susțineau că autoturismul angajat

în accident era condus de un bărbat.

Contactarea martorului S.Ș.A.

de către inculpat, ulterior evenimentului dar înainte de a-și modifica

declarațiile, cu interesul cunoscut, întregește ansamblul probator și îl indică

pe acesta ca autor al infracțiunilor săvârșite.

Pentru toate cele ce preced,

recursul parchetului va fi admis, casând hotărârile pronunțate în cauză.

În rejudecare, inculpatul C.D.

va fi condamnat pentru săvârșirea celor două infracțiuni.

La individualizarea

pedepsei, însă, Curtea va reține incidența prevederilor art. 74 alin. (1) lit.

a) și alin. (2) C. pen., alături de celelalte criterii prevăzute de art. 72 C.

pen., inculpatul având anterior săvârșirii infracțiunilor o bună conduită,

fiind încadrat în muncă, fără antecedente penale, căsătorit.

Asemenea, se apreciază că

scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, astfel încât va

face aplicația prevederilor art. 81 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei penale nr. 202

din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, privind pe

inculpatul C.D.

Casează decizia penală

atacată și sentința penală nr. 333 din 15 iunie 2007 a Tribunalului Timiș cu privire la greșita achitare a inculpatului și, respectiv, la

individualizarea pedepselor.

În baza art. 79 alin. (1)

din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 lit. a) și alin.

(2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., condamnă pe inculpatul C.D. la

pedeapsa de 4 luni închisoare.

În baza art. 81 alin. (1)

din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 lit. a) și alin.

(2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., condamnă același inculpat la

pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a, și

art. 34 lit. b) C. pen., contopește pedepsele, inculpatul urmând să execute pedeapsa

cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen.,

suspendă condiționat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe durata

termenului de încercare de 2 ani și 6 luni.

Face aplicarea art. 71 și 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pedeapsă accesorie a cărei executare o

suspendă pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

Atrage atenția inculpatului

asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 20 februarie 2008.