ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6639/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6639/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 365 din 12

ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a

admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă Universitatea

Politehnica, în contradictoriu cu pârâta reclamantă S.C. E.O. S.R.L., și, în

consecință, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în București,

compus din suprafața de 123,94 mp și suprafața exterioară de 93 mp. Prin

aceeași hotărâre s-a respins cererea reconvențională, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta

Universitatea Politehnica a chemat în judecată pe pârâta S.C. E.O. S.R.L.

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună evacuarea pârâtei

din imobilul situat în București, în suprafață de 123,94 mp și terasă de 93 mp,

motivat de faptul că durata Contractului de închiriere nr. X/2000 a încetat la

1 august 2008. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat

obligarea reclamantei la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând contravaloare

construcții în suprafață de 105,94 mp și instituirea unui drept de retenție

până la plata acestei sume, cu motivarea că a edificat pe terenul închiriat o

construcție în suprafață de 105,94 mp, devenind proprietarul acesteia.

Prin Încheierea de

ședință din data de 3 iunie 2009, tribunalul a respins excepția de necompetență

materială invocată de către pârâtă, precum și excepția de prematuritate.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că între reclamantă, în calitate de locator și pârâtă, în

calitate de chiriaș, s-a încheiat Contractul de locațiune din 1 aprilie 2000,

prin care s-a transmis dreptul de folosință asupra unui spațiu în suprafață de

18 mp și asupra unui teren de 65,75 mp situate în București, pentru

desfășurarea de către pârâtă a unei activități de "bufet".

Părțile au încheiat

ulterior acte adiționale prin care au prelungit durata contractului până la

data de 1 august 2008 și au modificat obiectul contractului în sensul că au

prevăzut transmiterea dreptului de folosință și asupra unei suprafețe de 40,19

mp, precum și a unei terase de 93 mp.

La data de 12 iunie

2008, reclamanta a solicitat pârâtei predarea spațiului în termen de 15 zile de

la împlinirea termenului locațiunii, conform art. 5.2 lit. b) și art. 7 din

contract, însă pârâta a refuzat să părăsească spațiul.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1437, art. 1452 și art. 1431 C. civ., instanța a apreciat că

cererea reclamantei de evacuare a pârâtei din imobil este întemeiată.

A fost înlăturată, ca

neîntemeiată, apărarea pârâtei potrivit căreia este titularul dreptului de

proprietate asupra construcției pe care a edificat-o pe terenul închiriat,

reținând în acest sens că din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâta a

edificat o construcție pe ternul închiriat, ceea ce nu determină dobândirea

dreptului de proprietate asupra acesteia, conform dispozițiilor art. 494 C.

civ.

De asemenea,

susținerea pârâtei conform căreia reclamanta are deschisă calea acțiunii în

revendicare și nu calea acțiunii în evacuare, a fost respinsă de către instanță

cu motivarea că între părți există raporturi contractuale izvorâte din

contractul de locațiune și în baza acestui contract pârâta are obligația de a

restitui bunul la împlinirea termenului închirierii.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a reținut că, în speță, pârâta a fost de

rea-credință la edificarea construcției în condițiile în care cunoștea

calitatea sa de detentor precar și, totodată, reclamanta și-a manifestat voința

de a nu invoca accesiunea, astfel că, potrivit art. 494 alin. (2) C. civ., s-a

apreciat că pârâta nu poate pretinde nicio despăgubire pentru ceea ce a

construit.

Instanța a mai

reținut că pârâta nu are dreptul de a solicita contravaloarea construcției nici

în temeiul contractului de închiriere care conține clauza de la art. 5.2 lit.

b), prin care se stabilește că la expirarea contractului spațiul va fi predat

cel puțin în starea în care a fost primit la predare, eventualele îmbunătățiri

devenind de drept proprietatea locatorului fără nicio obligație de despăgubire.

Tribunalul a apreciat, în raport de art. 977 C. civ., că voința reală a

părților a fost aceea de a exclude dreptul locatarului la despăgubiri nu doar

pentru eventuale îmbunătățiri, ci și pentru orice alte lucrări ce ar fi

executate de locatar câtă vreme s-a precizat expres că bunul va fi predat în

starea în care a fost primit.

Împotriva acestei

sentințe a formulat cale de atac pârâta S.C. E.O. S.R.L., iar prin Încheierea

din 27 octombrie 2011, instanța a pus în discuția părților calificarea căii de

atac, în raport art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., ca fiind apel sau

recurs, și reținând că sentința atacată a fost pronunțată la data de 12

ianuarie 2010, că prin aceasta a fost soluționată o cerere principală având ca

obiect "evacuare", și că potrivit art. 282

1

alin. (1) C.

proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 în vigoare la

data pronunțării sentinței atacate, nu sunt supuse apelului hotărârile

judecătorești date în primă instanță în acțiunile în evacuare în materie

comercială, a calificat calea de atac ca fiind recurs, constituindu-se în

complet de judecată pentru judecarea cererii de recurs.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1621 din 3 noiembrie 2011, a

respins recursul declarat de recurenta S.C. E.O. S.R.L. împotriva Sentinței

comerciale nr. 365 din 12 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 39754/3/2008, în contradictoriu cu

intimata Universitatea Politehnică, ca nefondat, reținând, în esență,

următoarele:

Deși s-a invocat de

către recurentă excepția de necompetență materială a Tribunalul București,

secția comercială, în soluționarea în fond a cauzei, Curtea a reținut că

această excepție a făcut obiectul dezbaterilor în primă instanță, iar

reiterarea excepției reprezintă în fapt o critică pe care recurenta o aduce sentinței

pronunțate cu încălcarea dispozițiilor privind competența materială.

Cu privire la această

critică, Curtea a constatat că este neîntemeiată având în vedere că litigiul

dintre părți are caracter comercial, determinat de natura spațiului ce a făcut

obiectul contractului de închiriere, dar și de scopul cu care a fost luat spre

folosință imobilul și anume, desfășurarea de activități comerciale "tip

bufet" (art. 2.4 din Contractul nr. 6966/2000).

Recurenta a susținut

că în mod greșit a fost admisă cererea principală privind evacuarea sa din

spațiul ce face obiectul închirierii, deoarece construcția în suprafață

de105,94 mp nu a făcut obiectul locațiunii.

Curtea a constatat,

din analiza probatoriului administrat în cauză, că prin Contractul de locațiune

din 1 aprilie 2000 s-a transmis de către intimata reclamantă către recurenta

pârâtă dreptul de folosință asupra unui spațiu în suprafață de 18 mp și asupra

unui teren de 65,75 mp situate în București, pentru o perioadă de 4 ani.

Ulterior, prin acte adiționale, s-a prevăzut transmiterea dreptului de

folosință și asupra unei suprafețe de 40,19 mp, precum și asupra terasei

exterioare de 93 mp, modificându-se și durata locațiunii până la 1 august 2008,

iar, la data de 12 iunie 2008, intimata reclamantă a notificat recurentei că

locațiunea ce va expira la 1 septembrie 2008 nu va fi prelungită, astfel că

spațiul închiriat urmează a fi eliberat.

S-a conchis, că, în

mod just, s-a apreciat de către prima instanță faptul că la expirarea duratei

locațiunii recurenta este obligată să elibereze spațiul ce a făcut obiectul

contractului de închiriere, întrucât spațiul de 105,94 mp nu este o construcție

nouă, ci tocmai spațiul pus la dispoziție de către intimată. Împrejurarea că

recurenta a adus îmbunătățiri acestui spațiu, conform Autorizației de

construire din 29 aprilie 2002, aceasta fiind acordată pentru o construcție din

materiale ușoare, demontabile, ceea ce înseamnă că are caracter temporar, nu

poate în niciun caz conduce la concluzia că recurenta a devenit proprietara acestui

imobil, întrucât între părți au existat raporturi contractuale întemeiate pe

contractul de locațiune și potrivit prevederilor art. 5.2. lit. b), s-a

stipulat că la momentul expirării contractului spațiul va fi predat în starea

în care a fost primit, iar eventualele îmbunătățiri devin proprietatea

locatorului, fără nicio obligație de despăgubire.

De asemenea, s-a

apreciat că prima instanță a interpretat corect, în conformitate cu prevederile

art. 977 - 982 C. civ., voința reală a părților, așa cum rezultă aceasta din

contractul de locațiune.

Critica recurentei

referitoare la respingerea cererii reconvenționale, prin care se solicitase

obligarea intimatei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse spațiului

închiriat cu stabilirea în favoarea sa a unui drept de retenție până la plata

integrală a acestora, a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că în mod

legal și justificat a apreciat instanța de fond că spațiul și terenul aparțin

intimatei, în calitate de proprietar, și că autorizația de construire a fost

dată pentru o construcție cu caracter provizoriu, din materiale ușoare,

demontabile, iar caracteristicile construcției rezultă din Certificatul de

urbanism din 22 aprilie 2002, dar și din Autorizația de construire din 29

aprilie 2002.

Împotriva Deciziei

nr. 1621 din 3 noiembrie 2011 și Încheierii din 27 octombrie 2011, pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs de pârâta

S.C. E.O. S.R.L., și, indicând art. 304 pct. 1 și 5 C. proc. civ., în

dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 1 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate

cere în cazul în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

legale.

În literatura de

specialitate, s-a arătat că instanța nu este alcătuită potrivit dispozițiilor

legale atunci când completul nu a fost compus cu numărul de judecători prevăzut

de lege pentru pricina respectivă, în aceasta situație hotărârea fiind

susceptibilă de casare.

În cauza de față,

completul de judecată nu a fost în mod legal constituit, întrucât calea de atac

era cea a apelului și nu cea a recursului.

Potrivit de art. 304

pct. 5 C. proc. civ., hotărârea dată s-a pronunțat cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

În cauză, obiectul

cererii reclamantei Universitatea Politehnică București era evacuarea pârâtei

din spațiul situat în București, iar obiectul cererii reconvenționale formulate

de către pârâtă, îl constituia obligarea reclamantei la plata sumei de 200.000

RON, reprezentând contravaloarea construcției în suprafață de 105,94 mp situată

în București, proprietatea acesteia, conform Autorizației de construire din 29

aprilie 2002 și a Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 13

februarie 2002, cu instituirea unui drept de retenție până la plata acestei

sume.

Conform art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., "[...] hotărârile date în primă instanță de

tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel", iar, în speță, calea de

atac împotriva sentinței primei instanțe este apelul și nu direct recursul.

S-a mai arătat, că,

raportat la valoarea obiectului cererii reconvenționale formulate de către

pârâtă, care depășește suma de 100.000 RON, hotărârea pronunțată la fond nu

intră sub incidența art. 282

1

C. proc. civ., pentru care singura

cale de atac împotriva hotărârii primei instanțe este recursul, iar judecarea

cauzei ca și recurs a încălcat principiul legalității căilor de atac, fapt ce

atrage nulitatea hotărârii pronunțate, astfel că recursul urmează a fi admis în

conformitate cu dispozițiile art. 305 pct. 5 și art. 312 C. proc. civ.

A considera în sens

contrar, înseamnă a priva părțile de un grad de jurisdicție, iar calificarea

dată de instanță, deși greșită, dacă nu putea fi supusă controlului

judecătoresc, ar însemna, totodată, crearea unui regim discriminatoriu.

Deși art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană nu obligă statele ca, în materie extrapenală, să

asigure accesul la dublul grad de jurisdicție, totuși, dacă asemenea jurisdicții

există, garanțiile instituite de acest text trebuie respectate, în vederea

asigurării dreptului de acces efectiv la un tribunal.

Prin întâmpinarea

depusă, intimata reclamantă a invocat excepția inadmisibilității recursului

față de dispozițiile art. 299 coroborat cu art. 377 C. proc. civ., având în

vedere că decizia ce face obiectul prezentului recurs este definitivă și

irevocabilă.

Această excepție este

întemeiată, urmând ca instanța să dispună respingerea recursului în consecință,

pentru cele ce succed:

Dezbaterile la Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, au avut loc la data din 27 octombrie

2011, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, iar aceasta face parte

integrantă din decizia supusă recursului, potrivit art. 268 (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește

sentința comercială pronunțată de prima instanță și supusă căii de atac, se

constată că a fost pronunțată la 12 ianuarie 2011 de către Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, iar prin aceasta a fost soluționată

cererea principală având ca obiect "evacuare".

Potrivit art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010,

în vigoare la data pronunțării sentinței atacate, "Nu sunt supuse apelului

hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale

principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o

valoare de până la 100.000 RON inclusiv, atât în materie civilă, cât și în

materie comercială, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare în materie

comercială, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă

și luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în

alte cazuri prevăzute de lege".

În speță, se constată

că hotărârea primei instanțe supusă căii de atac a fost dată în cererea

introdusă pe cale principală "în evacuare", iar calea de atac se

determină în raport de cererea principală și nu în raport de cererea

reconvențională, care este o cerere incidentală, indiferent de obiectul cererii

și de valoarea acestuia.

Prin urmare, în

speță, fiind incident art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., așa cum a

fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se constată că hotărârea primei

instanțe, fiind dată într-o acțiune introdusă pe cale principală în evacuare,

în materie comercială, este supusă numai căii de atac a recursului, iar

calificarea căii de atac de către curtea de apel, ca fiind recurs și nu apel,

este corectă.

Cum legea în vigoare

la data pronunțării sentinței primei instanțe permitea exercitarea numai a căii

de atac a recursului și nu dublu grad de jurisdicție în privința căilor de atac

ce se puteau exercita împotriva acesteia, critica formulată de recurent în

sensul că, prin recalificarea căii de atac din apel în recurs, instanța a

pronunțat decizia recurată cu încălcarea art. 6 din Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, este nefondată.

De aceea, reținând că

încheierea de dezbateri, cât și decizia pronunțate în calea de atac au caracter

definitiv și irevocabil, se constată că, în condițiile art. 299 coroborat cu

art. 377 C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârile date fără drept de

apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului ...",

și, respectiv sunt hotărâri definitive "hotărârile date în primă instanță,

potrivit legii, fără drept de apel", recursul declarat de pârâtă apare ca

inadmisibil, urmând a fi respins, în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. E.O. S.R.L. împotriva Deciziei

nr. 1621 din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

și Încheierii din 27 octombrie 2011 pronunțată de aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL