ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6486/2010

Deliberând în condițiile art. 256 din C.

proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele:

1.

Instanța de fond

Reclamanții C.G. și C.E. au chemat în judecată

pe pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, în cadrul unei contestații formulate

împotriva dispoziției din 19 august 2008, pentru anularea acesteia și obligarea

pârâtului la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a terenului de 500

mp. situat în Timișoara, înscris în CF Timișoara trecut în proprietatea statului

prin Legea nr. 4/1973.

Tribunalul Timiș, prin sentința civilă

nr. 1009/PI din 25 martie 2009 a admis în parte acțiunea reclamanților, a dispus

anularea dispoziției atacate, în limita soluției ce poartă asupra retrocedării terenului

care încorporează construcția înstrăinată. S-a dispus restituirea în natură a imobilului-teren

în întinderea și amplasarea rezultată din expertiza tehnică efectuată de expert

M.E., cu condiția rambursării sumei încasate de reclamanți cu titlu de despăgubiri,

în compensare pentru imobilul expropriat.

În motivarea acestei soluții, instanța

a reținut, în esență, următoarele:

Imobilul construcție amplasat pe terenul

în litigiu a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 4/1973.

Art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

dispune că terenurile aferente acestor construcții nu se restituie în natură. Noțiunea

de teren aferent, explicată în doctrină și confirmată de practica jurisprudențială

determină doar terenul de sub construcție și cel strict destinat unei normale exploatări

a acesteia, excedentul rămânând în proprietatea statului.

Ca urmare instanța a constatat că terenul

situat peste limitele mai sus arătate poate fi restituit în natură.

S-a reținut din expertizele efectuate atât

în faza administrativă cât și în cea judiciară, că suprafața de 350 mp. teren, poate

fi restituită în natură, restul terenului în suprafață de 150 m.p., fiind teren

aferent imobilului-locuință, înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, aflat în

proprietatea statului.

Ca urmare, s-a admis în parte acțiunea

reclamanților cât privește restituirea în natură doar a suprafeței de 350 m.p. teren

disponibil.

Nu s-a omologat propunerea expertului M.E.

în privința stabilirii unei servituți de trecere care să afecteze parcela, ce va

reveni reclamanților, în favoarea fondului dominant, deoarece această problemă excede

cadrului procesual fixat de reclamanți.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia

civilă nr. 315 din 9 decembrie 2009, a respins apelul declarat de pârât.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut

că în mod corect prima instanță a considerat nejustificat refuzul de restituire

în natură a terenului.

S-a constatat că referirile apelantului

la dispozițiile Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001 și la Decizia

nr. 56/2009 a Curții Constituționale nu au relevanță în cauză deoarece pe de o parte,

acțiunea a fost promovată anterior adoptării acelei legi și, respectiv, deciziei

Curții Constituționale, iar pe de altă parte, atât legea cât și decizia vizează

terenul aferent construcției înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, prima

instanță a dispus restituirea terenului de 350 m.p. ce excede terenului de 150 m.p.,

aferent construcției conform planului de situație, întocmit de expert M.E.

Nu s-au primit nici susținerile referitoare

la lipsa accesului la stradă a parcelei de teren pe care este amplasată construcția

înstrăinată, ca argument pentru schimbarea soluției instanței de fond, câtă vreme

dispozițiile art. 576 și urm. din C. civ. nu pot fi invocate de pârât în procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, constituirea unei servituți de trecere putând

fi realizată pe cale unei acțiuni separate, poziția reclamanților manifestată inclusiv

în instanța de apel fiind favorabilă creării unui asemenea dezmembrământ al dreptului

lor de proprietate.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara,

Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul local al municipiului Timișoara au

declarat recurs în termen legal.

În drept, s-au invocat motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ.

În fapt, s-a susținut că decizia este nelegală

și netemeinică, pronunțată cu o greșită interpretare a actelor deduse judecății,

motiv care a făcut ca instanța să nu rețină cu exactitate situația de fapt reală.

Recurenții au arătat că nu s-a apreciat

corect probatoriul de către prima instanță și în mod greșit s-a admis în parte contestația.

S-a mai susținut că hotărârea Curții de

Apel este nelegală, deoarece contravine prevederilor Legii nr. 1/2009, Legii

nr. 112/1995 și Legii nr. 18/1991, privind reglementarea terenului aferent construcțiilor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, critică formulată în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Au fost reluate argumentările formulate

și în susținerea apelului cât privește art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009,

art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, inclusiv Decizia nr. 56/2009 a Curții Constituționale,

în interpretarea dată de art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Recurenta a susținut că odată cu imobilele

clădiri, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost înstrăinate și terenurile

aferente, motiv pentru care ele nu mai pot face obiectul restituirii în natură,

ca măsură reparatorie, ci numai prin echivalent.

S-a mai susținut că imobilul revendicat,

casă cu grădină, în suprafață de 500 m.p., a trecut din proprietatea statului în

temeiul Legii nr. 4/1973, cu plata sumei de 14.338 RON reprezentând contravaloarea

construcției și a terenului luate de la C.G. și C.E., imobilul construcție fiind

ulterior vândut prin contractul din 19 februarie 1998.

Recurentul a arătat că față de lipsa acordului

Serviciului Bancă de Date Urbane pentru dezmembrarea în vederea restituirii în natură

a terenului s-a respins această modalitate de reparație, interdicția de restituire

în natură a terenului aferent construcțiilor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995

fiind în mod expres prevăzută de Legea nr. 1/2009.

Prin întâmpinarea depusă la doar, intimații-reclamanți

au solicitat respingerea recursului.

Prin cererea formulată la 18 octombrie

2010, numiții S.T. și S.M. au solicitat intervenirea în proces, în interesul pârâtului,

primarul municipiului Timișoara, arătând că au dobândit proprietatea asupra imobilului

prin contractul din 19 februarie 1998 în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul fiind

situat în capătul unei străzi care este înfundată cu acces de 1 m front stradal

în curtea și grădina imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 51 din C.

proc. civ. a fost admisă, în principiu, cererea de intervenție formulată de intervenient

în interesul pârâților-recurenți, o atare cerere putând fi formulată chiar înaintea

instanței de recurs.

Examinând decizia atacată în raport de

motivele de recurs invocate, având în vedere actele și lucrările dosarului, se constată

că aceasta este legală și temeinică, concluzie în raport de care s-a respins recursul

pentru considerentele ce urmează:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 din C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a actului dedus judecății

prin schimbarea naturii sau înțelesului lămurit vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile formulate în argumentarea acestui

motiv de recurs sunt neîntemeiate.

În realitate, sub acest motiv de recurs

s-au adus critici cu privire la greșita interpretare a probatoriului administrat

sau la greșita administrare a probelor , ceea ce a condus, susține recurentul, la

reținerea unei alte situații de fapt decât cea reală.

O atare critică nu se încadrează în condițiile

prevăzute la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.,

acest text vorbind în mod clar și neechivoc despre actul dedus judecății și nu despre

probele administrate.

După abrogarea pct. 11 al art. 304 din

C. proc. civ., care permitea modificarea unei hotărâri care se întemeiază pe o greșeală

gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, nu se

mai poate cenzura pe calea recursului modul în care au fost interpretate probele

în cadrul procesului, sub aspectul concluziilor deduse din acestea pentru argumentarea

soluției pronunțate. De altfel se remarcă cât privește situația de fapt, că nu s-au

identificat elemente de neconcordanță între concluziile instanței și susținerile

prezentate de părți în argumentarea acțiunii și respectiv în apărare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 din C. proc. civ. se referă la hotărârea lipsită de temei legal sau pronunțată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Criticile formulate în argumentarea acestui

motiv de recurs, sunt neîntemeiate.

Instanța s-a limitat l-a examinarea cauzei

în raport de acțiunea cu care a fost învestită și a apreciat corect, în conformitate

cu dispozițiile legale incidente, Legea nr. 10/2001, că din terenul de 500 mp.,

ce a aparținut în proprietate reclamanților, se poate restitui în natură numai 350

mp., restul de 150 mp. fiind teren aferent construcției înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995.

În mod corect instanța de apel a identificat

în criticile din apel că susținerile care privesc terenul aferent, prin invocarea

actelor normative care se referă la acesta, nu conduc la modificarea soluției de

restituire în natură a suprafeței de teren de 350 mp. care, potrivit probelor administrate.

Suprafața de teren în discuție nu se înscrie în categoria de teren aferent, căruia

să i se aplice interdicția prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare

sau cea din interpretarea dată de Decizia nr. 56/2009 a Curții Constituționale

art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Argumentele explicite din decizia Curții

de Apel nu au fost de altfel combătute în substanța lor prin recursul formulat,

recurentul rezumându-se să repete criticile formulate prin apelul declarat în dosar.

În mod corect și în conformitate cu situația

de fapt reală rezultată din dosar, instanța a făcut distincție între două noțiuni,

cu regim juridic diferit.

Pe de o parte, noțiunea de teren aferent

construcției înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, materializată și delimitată

de expertul desemnat în cauză, la 150 mp., suprafață cu privire la care s-a menținut

dispoziția primarului, respectiv de refuz de restituire în natură conform prevederilor

legale, motivat de faptul că acest teren nu este liber în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, noțiunea de teren aferent

construcției deținută de foștii proprietari, ulterior expropriați, noțiune mult

mai largă și care desemnează suprafața de 500 mp. așa cum a rezultat din probele

administrate, întindere de teren necontestată de altfel.

Or, instanța, reținând distincția mai sus

amintită, a soluționat corect cererea de restituire în natură, dispunând această

modalitate de reparație numai în limita suprafeței de 350 mp., considerată liberă

în înțelesul Legii nr. 10/2001, din totalul de 500 mp. teren de care reclamanții

au fost abuziv deposedați.

Sub acest aspect, instanțele au stabilit

corect situația de fapt dedusă judecății, constatând din înscrisurile prezentate

că terenul menționat în contractul de înstrăinare , în suprafață de 150 mp., a rămas

în proprietatea statului, el nefăcând obiectul contractului de vânzare-cumpărare

din 14 februarie 1998, invocat și de intervenienții S.T. și S.M., cumpărători.

Cumpărătorii au dobândit așadar proprietatea

numai asupra locuinței (ce a format obiectul contractului de închiriere din 30

aprilie 1996) de 34,15 mp. și dependințe (bucătărie, cameră, verandă, magazie 6,30

mp., șopron 2,94 mp.).

Ca urmare, susținerea recurentei că înstrăinarea

construcției în temeiul Legii nr. 112/1995 conduce și la înstrăinarea terenului

aferent acesteia care, din acest motiv nu mai poate fi restituit în natură, este

lipsită de temei.

Prezumția despre care vorbește reclamantul

nu este nici expres nici implicit prevăzută de actele normative incidente la care

face referire recurentul.

Imposibilitatea de restituire în natură

a terenului aferent construcției înstrăinate rezultă din împrejurarea că acesta

nu poate fi considerat teren liber, el fiind necesar utilizării normale, obișnuite

a imobilului construcție.

Nu se poate primi nici critica referitoare

la ignorarea împrejurării că ar fi necesară, în caz de restituire a terenului de

350 mp., instituirea unei servituti de trecere, în raport de cadrul procesual dedus

judecății și în raport de împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea

în natură de condițiile de exploatare viitoare a terenului.

În lipsa unei sesizări cu privire la dezmembrarea

dreptului de proprietate prin crearea unei servituti de trecere, în mod corect instanța

de apel a apreciat că refacerea expertizei cu un atare obiectiv nu este pertinentă

în raport de acțiunea cu care a fost investită.

Pe cale de consecință, constatând că în

cauză nu sunt dovedite motivele de recurs invocate și prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 din C. proc. civ., în raport de prevederile art. 312 alin. (1) din C.

proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul pârâților.

Ca urmare, s-a respins ca nefondată, și

cererea de intervenție formulată de S.T. și S.M. în interesul recurenților-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara

și Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 315 din 9

decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Respinge

ca nefondată cererea de intervenție formulată de S.T. și S.M. în interesul recurentului

pârât Primarul Municipiului Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.