ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6486/2010

Deliberând în condițiile art. 256 din C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamanții C.G. și C.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, în cadrul unei contestații formulate împotriva dispoziției din 19 august 2008, pentru anularea acesteia și obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a terenului de 500 mp. situat în Timișoara, înscris în CF Timișoara trecut în proprietatea statului prin Legea nr. 4/1973. Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1009/PI din 25 martie 2009 a admis în parte acțiunea reclamanților, a dispus anularea dispoziției atacate, în limita soluției ce poartă asupra retrocedării terenului care încorporează construcția înstrăinată.

S-a dispus restituirea în natură a imobilului-teren în întinderea și amplasarea rezultată din expertiza tehnică efectuată de expert M.E., cu condiția rambursării sumei încasate de reclamanți cu titlu de despăgubiri, în compensare pentru imobilul expropriat. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, următoarele: Imobilul construcție amplasat pe terenul în litigiu a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 4/1973. Art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 dispune că terenurile aferente acestor construcții nu se restituie în natură. Noțiunea de teren aferent, explicată în doctrină și confirmată de practica jurisprudențială determină doar terenul de sub construcție și cel strict destinat unei normale exploatări a acesteia, excedentul rămânând în proprietatea statului.

Ca urmare instanța a constatat că terenul situat peste limitele mai sus arătate poate fi restituit în natură. S-a reținut din expertizele efectuate atât în faza administrativă cât și în cea judiciară, că suprafața de 350 mp. teren, poate fi restituită în natură, restul terenului în suprafață de 150 m.p., fiind teren aferent imobilului-locuință, înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, aflat în proprietatea statului. Ca urmare, s-a admis în parte acțiunea reclamanților cât privește restituirea în natură doar a suprafeței de 350 m.p. teren disponibil. Nu s-a omologat propunerea expertului M.E. în privința stabilirii unei servituți de trecere care să afecteze parcela, ce va reveni reclamanților, în favoarea fondului dominant, deoarece această problemă excede cadrului procesual fixat de reclamanți.

2. Instanța de apel Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 315 din 9 decembrie 2009, a respins apelul declarat de pârât. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că în mod corect prima instanță a considerat nejustificat refuzul de restituire în natură a terenului. S-a constatat că referirile apelantului la dispozițiile Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001 și la Decizia nr. 56/2009 a Curții Constituționale nu au relevanță în cauză deoarece pe de o parte, acțiunea a fost promovată anterior adoptării acelei legi și, respectiv, deciziei Curții Constituționale, iar pe de altă parte, atât legea cât și decizia vizează terenul aferent construcției înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, prima instanță a dispus restituirea terenului de 350 m.p. ce excede terenului de 150 m.p., aferent construcției conform planului de situație, întocmit de expert M.E. Nu s-au primit nici susținerile referitoare la lipsa accesului la stradă a parcelei de teren pe care este amplasată construcția înstrăinată, ca argument pentru schimbarea soluției instanței de fond, câtă vreme dispozițiile art. 576 și urm. din C. civ. nu pot fi invocate de pârât în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, constituirea unei servituți de trecere putând fi realizată pe cale unei acțiuni separate, poziția reclamanților manifestată inclusiv în instanța de apel fiind favorabilă creării unui asemenea dezmembrământ al dreptului lor de proprietate.

3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul local al municipiului Timișoara au declarat recurs în termen legal. În drept, s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. În fapt, s-a susținut că decizia este nelegală și netemeinică, pronunțată cu o greșită interpretare a actelor deduse judecății, motiv care a făcut ca instanța să nu rețină cu exactitate situația de fapt reală. Recurenții au arătat că nu s-a apreciat corect probatoriul de către prima instanță și în mod greșit s-a admis în parte contestația. S-a mai susținut că hotărârea Curții de Apel este nelegală, deoarece contravine prevederilor Legii nr. 1/2009, Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 18/1991, privind reglementarea terenului aferent construcțiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, critică formulată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. Au fost reluate argumentările formulate și în susținerea apelului cât privește art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, inclusiv Decizia nr. 56/2009 a Curții Constituționale, în interpretarea dată de art. 36 din Legea nr. 18/1991. Recurenta a susținut că odată cu imobilele clădiri, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost înstrăinate și terenurile aferente, motiv pentru care ele nu mai pot face obiectul restituirii în natură, ca măsură reparatorie, ci numai prin echivalent. S-a mai susținut că imobilul revendicat, casă cu grădină, în suprafață de 500 m.p., a trecut din proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973, cu plata sumei de 14.338 RON reprezentând contravaloarea construcției și a terenului luate de la C.G.

și C.E., imobilul construcție fiind ulterior vândut prin contractul din 19 februarie 1998. Recurentul a arătat că față de lipsa acordului Serviciului Bancă de Date Urbane pentru dezmembrarea în vederea restituirii în natură a terenului s-a respins această modalitate de reparație, interdicția de restituire în natură a terenului aferent construcțiilor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 fiind în mod expres prevăzută de Legea nr. 1/2009. Prin întâmpinarea depusă la doar, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului. Prin cererea formulată la 18 octombrie 2010, numiții S.T. și S.M. au solicitat intervenirea în proces, în interesul pârâtului, primarul municipiului Timișoara, arătând că au dobândit proprietatea asupra imobilului prin contractul din 19 februarie 1998 în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul fiind situat în capătul unei străzi care este înfundată cu acces de 1 m front stradal în curtea și grădina imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 51 din C. proc. civ. a fost admisă, în principiu, cererea de intervenție formulată de intervenient în interesul pârâților-recurenți, o atare cerere putând fi formulată chiar înaintea instanței de recurs. 4. Analiza instanței de recurs. Examinând decizia atacată în raport de motivele de recurs invocate, având în vedere actele și lucrările dosarului, se constată că aceasta este legală și temeinică, concluzie în raport de care s-a respins recursul pentru considerentele ce urmează: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a actului dedus judecății prin schimbarea naturii sau înțelesului lămurit vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile formulate în argumentarea acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate. În realitate, sub acest motiv de recurs s-au adus critici cu privire la greșita interpretare a probatoriului administrat sau la greșita administrare a probelor , ceea ce a condus, susține recurentul, la reținerea unei alte situații de fapt decât cea reală. O atare critică nu se încadrează în condițiile prevăzute la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., acest text vorbind în mod clar și neechivoc despre actul dedus judecății și nu despre probele administrate. După abrogarea pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., care permitea modificarea unei hotărâri care se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, nu se mai poate cenzura pe calea recursului modul în care au fost interpretate probele în cadrul procesului, sub aspectul concluziilor deduse din acestea pentru argumentarea soluției pronunțate.

De altfel se remarcă cât privește situația de fapt, că nu s-au identificat elemente de neconcordanță între concluziile instanței și susținerile prezentate de părți în argumentarea acțiunii și respectiv în apărare. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. se referă la hotărârea lipsită de temei legal sau pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Criticile formulate în argumentarea acestui motiv de recurs, sunt neîntemeiate. Instanța s-a limitat l-a examinarea cauzei în raport de acțiunea cu care a fost învestită și a apreciat corect, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, Legea nr. 10/2001, că din terenul de 500 mp., ce a aparținut în proprietate reclamanților, se poate restitui în natură numai 350 mp., restul de 150 mp.

fiind teren aferent construcției înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. În mod corect instanța de apel a identificat în criticile din apel că susținerile care privesc terenul aferent, prin invocarea actelor normative care se referă la acesta, nu conduc la modificarea soluției de restituire în natură a suprafeței de teren de 350 mp. care, potrivit probelor administrate. Suprafața de teren în discuție nu se înscrie în categoria de teren aferent, căruia să i se aplice interdicția prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare sau cea din interpretarea dată de Decizia nr. 56/2009 a Curții Constituționale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Argumentele explicite din decizia Curții de Apel nu au fost de altfel combătute în substanța lor prin recursul formulat, recurentul rezumându-se să repete criticile formulate prin apelul declarat în dosar.

În mod corect și în conformitate cu situația de fapt reală rezultată din dosar, instanța a făcut distincție între două noțiuni, cu regim juridic diferit. Pe de o parte, noțiunea de teren aferent construcției înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, materializată și delimitată de expertul desemnat în cauză, la 150 mp., suprafață cu privire la care s-a menținut dispoziția primarului, respectiv de refuz de restituire în natură conform prevederilor legale, motivat de faptul că acest teren nu este liber în înțelesul Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, noțiunea de teren aferent construcției deținută de foștii proprietari, ulterior expropriați, noțiune mult mai largă și care desemnează suprafața de 500 mp.

așa cum a rezultat din probele administrate, întindere de teren necontestată de altfel. Or, instanța, reținând distincția mai sus amintită, a soluționat corect cererea de restituire în natură, dispunând această modalitate de reparație numai în limita suprafeței de 350 mp., considerată liberă în înțelesul Legii nr. 10/2001, din totalul de 500 mp. teren de care reclamanții au fost abuziv deposedați. Sub acest aspect, instanțele au stabilit corect situația de fapt dedusă judecății, constatând din înscrisurile prezentate că terenul menționat în contractul de înstrăinare , în suprafață de 150 mp., a rămas în proprietatea statului, el nefăcând obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 14 februarie 1998, invocat și de intervenienții S.T.

și S.M., cumpărători. Cumpărătorii au dobândit așadar proprietatea numai asupra locuinței (ce a format obiectul contractului de închiriere din 30 aprilie 1996) de 34,15 mp. și dependințe (bucătărie, cameră, verandă, magazie 6,30 mp., șopron 2,94 mp.). Ca urmare, susținerea recurentei că înstrăinarea construcției în temeiul Legii nr. 112/1995 conduce și la înstrăinarea terenului aferent acesteia care, din acest motiv nu mai poate fi restituit în natură, este lipsită de temei. Prezumția despre care vorbește reclamantul nu este nici expres nici implicit prevăzută de actele normative incidente la care face referire recurentul. Imposibilitatea de restituire în natură a terenului aferent construcției înstrăinate rezultă din împrejurarea că acesta nu poate fi considerat teren liber, el fiind necesar utilizării normale, obișnuite a imobilului construcție.

Nu se poate primi nici critica referitoare la ignorarea împrejurării că ar fi necesară, în caz de restituire a terenului de 350 mp., instituirea unei servituti de trecere, în raport de cadrul procesual dedus judecății și în raport de împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură de condițiile de exploatare viitoare a terenului. În lipsa unei sesizări cu privire la dezmembrarea dreptului de proprietate prin crearea unei servituti de trecere, în mod corect instanța de apel a apreciat că refacerea expertizei cu un atare obiectiv nu este pertinentă în raport de acțiunea cu care a fost investită. Pe cale de consecință, constatând că în cauză nu sunt dovedite motivele de recurs invocate și prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc.

civ., în raport de prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul pârâților. Ca urmare, s-a respins ca nefondată, și cererea de intervenție formulată de S.T. și S.M. în interesul recurenților-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 315 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Respinge ca nefondată cererea de intervenție formulată de S.T. și S.M. în interesul recurentului pârât Primarul Municipiului Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.