ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6334/2011

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 24 august 2010 pe rolul Tribunalului Călărași,

reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul I.L. să se

dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație în

Italia, în temeiul dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr.

2314 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Călărași a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Soluția a fost

menținută Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie care, prin decizia nr. 588/A din 25 octombrie 2010 a

respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut in vedere dispozițiile art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 4 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului și art.

27 din Directiva 2004/38.

Împotriva acestei

decizii în termen legal a declarat si motivat recurs apelantul reclamant

Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor

și Administrarea Bazelor de Date.

Prin motivele de

recurs formulate se critică decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia se aduc mai multe argumente și

anume:

În mod greșit

instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Ministerul

Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date. Pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul statului italian în

baza Decretului Prefectului Provinciei Tarano, dat fiind comportamentul pe care

acesta l-a avut și care reprezintă o amenințare serioasă la adresa statului

italian.

Se invocă prevederile

Directivei 2004/38/CE., art. 25 din Constituție și art. 5 din Legea nr.

248/2005 și se susține că România trebuie să probeze capacitatea de a stopa

migrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare

și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact

contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor

români ce locuiesc cu forme legale.

Se solicită admiterea

recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate și admiterea cererii de

restrângere a dreptului la liberă circulație a intimatului în Italia pe o

perioadă de maxim 3 ani.

Analizând decizia

recurată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Tribunalul Călărași a

fost sesizat de către Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date cu solicitarea de a

dispune restrângerea dreptului pârâtului I.L. la libera circulație în Italia.

Reclamantul și-a motivat cererea pe împrejurarea că pârâtul a fost expulzat din

Italia, în baza Decretului Prefectului Provinciei Tarano.

Legea națională

relevantă în cauză este Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, publicată în M. Of. 682 din 29

iulie 2005, modificată prin Ordonanța nr. 5 din 19 ianuarie 2006, publicată în M.

Of. 71 din 26 ianuarie 2006.

Art. 3 din această

lege dispune:

(1).”Limitarea

exercitării dreptului cetățenilor români la libera circulație în străinătate se

poate face numai temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta

lege, și constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui

drept”.(…).

(3).”Restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate reprezintă

interdicția temporară de a călători în anumite state, dispusă de autoritățile

competente române, în condițiile prezentei legi”.

Potrivit art. 38 din

aceeași lege:

„Restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români

poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu

privire la următoarele categorii de persoane:

a) cu privire la

persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat,

b) cu privire la

persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o

desfășoară sau care ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă

intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și

acel stat”.

Dispozițiile

comunitare relevante în speța supusă judecății sunt:

Art. 18 din Tratatul

de Înființare a Comunității Europene (versiunea consolidată a Tratatului de Înființare

a Comunității Europene, publicat în Jurnalul Oficial C 325 din 24 decembrie 2002),

conform căruia:

„Fiecare cetățean al

Uniunii are dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul

statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de acest

tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia”.

Rezultă din cuprinsul

normelor legale enunțate conflictul, în această materie a dreptului la libera

circulație, între norma internă de drept și norma comunitară.

Dispoziția Tratatului

CE (ce constituie legislația primară) consacră libertatea de circulație a

persoanelor drept una din libertățile ce stau la baza creării pieței interne

reglementate de art. 3 din Tratat. Această piață internă, definită ca un spațiu

fără frontiere interne, caracterizată prin „limitarea între statele membre a

obstacolelor în calea circulației libere a persoanei, a mărfurilor, a

serviciilor și de capital”, impune statelor membre obligații de rezultat care

să garanteze aplicarea prevederilor comunitare.

Existența cetățeniei

europene instituită prin art. 8 al Tratatului și recunoscută ca aparținând

“oricărui persoane care are cetățenia unui stat membru”, implică recunoașterea

“drepturilor si obligațiilor prevăzute de Tratat.” Ea implică în mod necesar un

drept fundamental și individual de a circula și ședea liber pe teritoriul

statelor membre, sub rezerva limitărilor stabilite în Tratat, libera circulație

constituind una din libertățile fundamentale ale pieții interne a comunității

europene.

Legislația națională,

prin reglementarea soluției de restrângere a dreptului la libera circulație

constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulații a persoanelor,

intrând, din acest motiv, în contradicție cu norma europeană deși, la data de 1

ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene, asumându-și, prin art.

6.10 al tratatului de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu

acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor

internaționale la care este parte.

Tratatul CE permite

introducerea de restrângeri ale dreptului la liberă circulație și ședere liberă

doar pentru motive „de ordine publică”, „siguranță publică” și „sănătate

publică”, însă nu se poate susține că noțiunea de “ședere ilegala pe teritoriul

unui stat” și care duce la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie,

ar putea fi asimilată unui motiv „de ordine publică”, „siguranță publică” ori

„sănătate publică”.

În jurisprudența sa,

Curtea de Justiție a Comunitarilor Europene a arătat în mod constant că

justificarea unei restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să

fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existența, în plus, față de

tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei

amenințări suficiente și serioase la cerințele de ordine publică afectând unul

din interesele fundamentale ale societății.

În plus, Înalta Curte

reține că respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

reafirmată în preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul

comunitar ca un drept fundamental.

Or, din drepturile și

libertățile fundamentale ale omului face parte și dreptul la libera circulație,

așa cum acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției

pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Limitările dreptului

la libera circulație pot interveni doar în cazurile și în condițiile prevăzute

de dispozițiile art. 2 parag. 3 și parag. 4 din Protocolul nr. 4 adițional la

Convenție și anume: limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege,

să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică,

necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul

urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și mijloacele

folosite pentru realizarea lui.

Condiția ca limitarea

dispusă să „fie prevăzuta de lege“ este satisfăcută atunci când măsura

incriminată are o baza legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este

una accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Limitarea dreptului

pârâtului la libera circulație în Italia solicitată de reclamant prin cererea

de chemare in judecată este prevăzută de dispozițiile Legii nr. 248 din 20

iulie 2005, astfel încât condiția accesibilității normei juridice este

îndeplinită. Împrejurarea că legea care prevede această limitare reglementează

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de

obiect, existând astfel un control judecătoresc în privința legalității ei,

determină Înalta Curte să admită că există suficiente garanții împotriva

eventualelor abuzuri ale autorităților administrative și că, în acest mod

măsura este una „prevăzută de lege” în sensul dispozițiilor art. 2 parag. 3 și

parag. 4 din Protocolul nr. 4.

Admițând că măsura de

restrângere a dreptului la libera circulație solicitată ar urmări un scop

legitim și că ar fi necesară într-o societate democratică, Înalta Curte

apreciază însă că ea este una disproporționată în raport cu scopul urmărit prin

adoptarea ei.

Interzicerea

dreptului pârâtului de a circula liber în Italia atrasă de împrejurarea că

aceasta ar fi fost expulzat printr-un Decret al Prefectului Provinciei Tarano,

este o măsura disproporționată în raport cu scopul urmărit de autorități prin

reglementarea legală care o prevede, constituindu-se în acest fel într-o

încălcare nejustificată a unui drept fundamental recunoscut de Convenția pentru

apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Față de dispozițiile art.

11 alin. (2) din Constituție și de împrejurarea că România a ratificat prin

Legea nr. 30 din 1994 Convenția europeană a drepturilor omului, normele

cuprinse în Convenție și în protocoalele sale adiționale se impun autorităților

naționale cu aceeași forță juridică ca orice norma convențională. Pe de alta

parte, în raport cu prevederile art. 20 din Constituție, dispozițiile privind

drepturile și libertățile cetățenilor au a fi interpretate și aplicate în

concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu

celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, având prioritate reglementările

internaționale (…).

Prin urmare, în baza

principiului supremației dreptului comunitar în ordinea juridică națională,

Înalta Curte constată că normei juridice naționale ce sta la baza cererii

reclamantului nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate câtă vreme ea este

incompatibilă cu norma comunitară aplicabilă în materie.

Față de

considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor –

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva

deciziei civile nr. 588/A din 25 octombrie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.