ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5181/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 332 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins excepțiile invocate de pârâta SC P. SA; a luat act că reclamanții renunță la judecata capetelor de cerere A și B; a respins acțiunea sub celelalte capete de cerere. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub mai multe aspecte. La termenul de judecată din data de 23 iunie 2010, intimata-pârâtă SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 222 și 282 C. muncii, art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă și art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.

Pârâta a arătat că aceste dispoziții sunt neconstituționale în sensul că încalcă anumite dispoziții din Constituția României: art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și (2). În motivarea acestei excepții pârâta a arătat că dispozițiile a căror constituționalitate o contestă încalcă egalitatea în fața legii a unității și a salariaților, care presupune egalitatea de arme juridice utilizabile în conflictele de muncă; dreptul la apărare al unității, al cărui exercițiu nu poate fi restrâns; caracterul obligatoriu pentru părți a convențiilor colective încheiate în urma dialogului social, care angajează partenerii de dialog și îi ține responsabili pentru rezultatele înțelegerii lor; rolul pe care trebuie să îl asigure sindicatele în sensul asigurării păcii sociale, prin participarea obligatorie la rezolvarea tuturor conflictelor de muncă, indiferent că sunt conflicte de interese sau conflicte de drepturi și indiferent dacă inițiativa rezolvării acestora aparține salariaților sau unităților; dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin faptul că interzice unității să cheme în judecată sindicatele ca intervenienți forțați sau pe cale principală ca pârâți.

A susținut pârâta că există o incoerență legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferență între regimul juridic al conflictelor de interese și al conflictelor de drepturi, în cazul primelor parteneri de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de drepturi sindicatele nu au aproape niciun rol, ceea ce atrage imposibilitatea unității de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariați. Astfel, cu privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaților.

Pe de altă parte, în ceea ce privește conflictele de drepturi, în temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acțiuni pe cale principală și de a interveni în procesele începute de salariați, inițiativa aparținându-le deci, în temeiul Codului muncii sindicatele pot doar să-i reprezinte, la cerere, pe salariați, inițiativa aparținându-le acestora din urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de salariați nici pe cale incidentală. Deci, calitatea procesuală a sindicatelor pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta ca parte în proces.

Interesul justificat de pârâtă este acela al posibilității de a formula cereri în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenție forțată, ori direct pe cale principală. Față de cele expuse mai sus, pârâta a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între normele atacate și realitatea unei unități care, lipsită de dreptul minimal la apărare, trebuie să facă față dificultăților de ordin practic în cele peste 20.000 de dosare P. Singurul remediu îl constituie declararea ca neconstituționale a textelor arătate mai sus, soluționarea acestui conflict de neconstituționalitate neintrând în atribuțiile instanțelor judecătorești.

Pârâta a arătat că justifică interesul invocării prezentei excepții, prin aceea că intenționează să introducă în cauză și sindicatul și apreciază că numai prin declararea neconstituționalității textelor invocate ar putea să-și îndeplinească scopul arătat. Prin notele scrise depuse la data de 30 august 2010, intimații-reclamanți, prin apărător, au solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, deoarece Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de pârâta SC P. SA, care urmărește tergiversarea soluționării cauzei. Prin Încheierea de ședință din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Curtea de Apel Pitești a constatat că în speță excepția de neconstituționalitate a celor patru articole de lege a fost invocată de către SC P. SA, care este parte în cauză, că excepția se referă la dispoziții din legi (Legea nr. 53/2003, Legea nr. 168/1999 și Legea nr. 54/2003) și că respectivele dispoziții legale nu au fost declarate ca neconstituționale prin vreo decizie a Curții Constituționale, însă nu este îndeplinită ultima condiție, aceea ca dispozițiile din lege apreciate de intimata-pârâtă ca fiind neconstituționale să aibă legătură cu prezenta cauză. Astfel, cadrul procesual a fost stabilit între reclamanți și pârâtele SC P. SA și Federația Sindicatelor Libere și Independente P. Sindicatul din care fac parte reclamanții nu a fost chemat în judecată de pârâtă prin niciuna dintre formele prevăzute de Codul de procedură civilă: ca pârât sau intervenient forțat (cerere de chemare în judecată a altei persoane, cerere de chemare în garanție).

Atât prin notele scrise prin care a fost invocată excepția, cât și prin concluziile orale formulate la termenul când s-a judecat cauza, pârâta, prin reprezentanții săi, a arătat că nu a chemat în judecată sindicatul în acest dosar și nici în altele similare, intenția acesteia fiind de a formula cerere împotriva sindicatului la un moment viitor, lucru posibil doar prin declararea ca neconstituționale a celor patru dispoziții legale arătate mai sus. Rezultă că declararea ca neconstituționale a celor patru dispoziții legale nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentului dosar, câtă vreme sindicatul nu a fost introdus în cauză de către intimata-pârâtă, astfel încât soluția ce ar fi pronunțată în cauză de către instanță nu ar fi influențată în niciun fel de soluția dată de Curtea Constituțională excepției invocate de intimata-pârâtă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC P. SA, criticând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și reluând, în esență, argumentele ce au stat la baza excepției. Înalta Curte constată perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente: Recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva Încheierii de ședință din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 30 septembrie 2010, judecata cauzei fiind suspendată la data de 31 mai 2011, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la care niciuna din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc.

civ. la data de 2 iulie 2012, părțile fiind legal citate pentru termenul din 11 septembrie 2012. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de stare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv 31 mai 2011, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume 2 iulie 2012, niciuna din părți nu a întrerupt cursul judecății, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva Încheierii de ședință din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ