ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 591/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 591/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 299/

F din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală

(Dosar nr. 6906/3/2012),

în

baza art. 408

2

C. proc. pen. cu referire la art. 403 din același

cod, s-a constatat inadmisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată

de revizuentul I.L., cu obligarea acestuia la plata sumei de 150 lei cheltuieli

judiciare statului.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, prin cererea sa,

petentul a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 1081 din 18 septembrie

2006 a Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia

penală nr. 3626 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a constatat

că cererea formulată de petentul I.L. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 408

2

C. proc. pen., introdus prin O.G. nr. 121/2011, în raport cu Decizia nr. 1483

din 9 noiembrie 2011, referitoare la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

S-a

reținut că, potrivit O.U.G. nr. 121/2011, art. 320

1

C. proc. pen. a

fost modificat, în sensul că alin. (4) al acestui articol are următorul

conținut: „instanța de judecată soluționează latura penala atunci când din

probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat”, iar alin. (8) prevede

că „instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în

cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. în acest caz, instanța

continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun”.

S-a avut în

vedere că aceste modificări vin ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr.

1470 din 08 noiembrie 2011, prin care a fost declarat neconstituțional art. 320

1

C. proc. pen. întrucât marja de apreciere lăsată instanțelor cu prilejul

respingerii unei astfel de cereri este de natură a lipsi textul de precizie și

claritate, în absența cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă.

În lumina

acestor considerații, s-a reținut că trebuie pornit de la scopul Legii nr. 202/2010,

prin care a fost introdus și art. 320

1

C. proc. pen., care a fost

acela de a accelera soluționarea proceselor penale numai în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul recunoaște

în totalitate faptele reținute în actul de sesizare și nu solicită alte

probatorii, și nu acela de a reduce în sine limitele de pedeapsă pentru

inculpații care recunosc în general săvârșirea faptelor.

De

altfel, s-a avut în vedere că în cuprinsul dispozițiilor art. 408

2

C.

proc. pen., se precizează în mod expres și limitativ condițiile în care este

admisibilă revizuirea, respectiv „dacă soluția pronunțată în cauză s-a

întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională, respectiv alin. (4)

și alin. (8) din cuprinsul acestui text sau pe alte dispoziții din actul atacat

care, în mod necesar și evident nu pot fi disociate de prevederile menționate.

Pornind de la

scopul Legii nr. 202/2010, s-a constatat că nu trebuie omis faptul că procesul

penal trebuie să se desfășoare operativ, fără opriri și fără reveniri la faze

anterioare, iar o revenire la un stadiu sau la o etapă procesuală anterioară

este posibilă doar în cazurile în care legea prevede expres acest lucru (de

exemplu în cazul casării cu trimitere spre rejudecare sau în cazul

redeschiderii urmăririi penale). în al doilea rând, s-a reținut că nu poate fi

ignorată regula că legea procesual penală nu retro activează decât în cazul în

care se prevede în mod expres aceasta în conținutul ei, în doctrină

susținându-se chiar că retroactivitatea legii noi de procedură penală nu ar

putea avea loc în nicio situație, deoarece nu este permisă de art. 15 alin. (2)

din Constituție, care prevede posibilitatea retroactivării doar pentru legea

penală, nu și pentru legea procesual penală.

De asemenea,

s-a reținut că, în analizarea incidenței art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen. în cadrul cauzelor aflate deja în faza cercetării judecătorești la

data intrării în vigoare a acestuia, nu se poate face abstracție de faptul că

această normă nu este una care să acționeze pur și simplu, fără nicio condiție,

ci este o normă a cărei incidență este condiționată de efectuarea unui act

procesual de către inculpat, și anume, este condiționată de recunoașterea

faptelor de către inculpat și solicitarea de către acesta, până la începerea

cercetării judecătorești, ca judecata să se facă în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală.

A fost avută

în vedere și împrejurarea că în practica judiciară s-a statuat în mod expres că

intenția legiuitorului în reglementarea cuprinsă în art. 320

1

C.

proc. pen., a fost aceea de a acorda doar inculpatului care a recunoscut

săvârșirea faptelor și a facilitat o desfășurare mai eficace a procesului penal

prin solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul

urmăririi penale, o „compensație” constând în reducerea cuantumului pedepsei

aplicate.

În speță,

a fost însă remarcată conduita revizuentului care, în toate fazele procesului

penal - existând mai multe casări cu trimitere spre rejudecare, ultima fiind

pronunțată la 30 noiembrie 2010, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010

- a avut o conduită constantă de negare a comiterii faptelor sale.

împotriva

acestei soluții a declarat apel petentul condamnat revizuent, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că în mod greșit cererea sa a

fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin

decizia penală nr. 228 din 5 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

I penală,

a fost respins,

ca nefondat, apelul declarat de revizuentul I.L. împotriva sentinței penale nr.

299 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală.

A fost

obligat apelantul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei,

onorariul avocatului din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Examinând

apelul declarat prin prisma criticii aduse soluției fondului, cât și din

oficiu, în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (1) și alin. (2) C. proc.

pen., instanța de apel a constatat că prin sentința penală nr. 1081/2006,

pronunțată de către Tribunalul București, secția I penală (Dosar nr. 26212/3/2005),

definitivă prin decizia penală nr. 3626 din 18 octombrie 2011 a înaltei Curți

de Casație și Justiție, petentul revizuent a fost condamnat, după schimbarea

calificării juridice a faptelor, în baza art. 334 C. proc. pen., în

infracțiunile prev. de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001,

cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 13 alin. (1), (3) și (4) din aceeași lege,

cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 211 alin. (2), lit. c) și alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., la pedeapsa

rezultantă de 6 ani închisoare și 3 ani interdicția drepturilor prev. de art. 64

lit. a), b) C. pen., în baza art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată, fiind

dedusă prevenția de la 19 octombrie 2002 la 12 iunie 2003.

S-a reținut că

la data de 7 martie 2012, sub nr. 6906/3/2012, petentul a solicitat revizuirea

sentinței penale susmenționate, pe motiv că pedeapsa aplicată - de 6 ani

închisoare - este prea mare și, deși a recunoscut și a regretat faptele, nu a

beneficiat de prevederile art. 320

1

C. proc. pen., apreciind-o, în

raport cu decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011, „ca fiind lege mai favorabilă”.

S-a avut în

vedere că, din considerentele sentinței penale, a rezultat că inculpatul nu a

recunoscut comiterea faptelor, iar probatoriul administrat a stabilit, fără

echivoc, vinovăția acestuia pentru faptele reținute în sarcina sa.

De asemenea, s-a

reținut că, în vederea admisibilității unei cereri de revizuire, art. 394 C.

proc. pen. prevede cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, și anume:

când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de

instanță la soluționarea cauzei; în situația în care un martor, un expert sau

un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauză, dacă un

înscris care a servit ca temei al hotărârii în discuție a fost declarat fals,

dacă un membru al completului care a judecat cauza, procurorul sau persoana

care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu

cauza și când două sau mai multe hotărâri judecătorești nu se pot concilia.

Cât

privește admisibilitatea în principiu, s-a reținut că, potrivit art. 493 C.

proc. pen., instanța examinează dacă cererea este formulată în condițiile

prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de

procuror sunt date suficiente pentru admiterea ei.

În cauza

dedusă judecății, cât privește solicitarea petentului de a beneficia de

prevederile art. 320

1

C. proc. pen., s-a apreciat că norma la care

face referire în cererea sa este condiționată de recunoașterea faptelor, iar solicitarea

trebuie să se producă până la începerea cercetă ni judecătorești.

Astfel,

s-a constatat că pe parcursul procesului penal, poziția procesuală constantă a

petentului a fost de nerecunoaștere a faptelor și, ca atare, s-a apreciat că în

mod corect instanța fondului a constatat, în baza art. 408

2

cu

referire la art. 403 C. proc. pen., inadmisibilitatea în principiu a cererii de

revizuire.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul I.L.,

criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

La termenul de

judecată din data de 18 februarie 2013, recurentul revizuent I.L. a depus la

dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen., întemeiată pe dispozițiile art.

146 lit. d) din Constituție, art. (1), (2), (3), (10) și (29) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În cuprinsul

cererii formulate, recurentul revizuent a apreciat că prevederile legale

arătate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) ce privesc

egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări.

Examinând

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că cererea este

admisibilă pentru considerentele care urmează.

Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională

decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

(...)

privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia.

Potrivit

alin. (2) al aceluiași articol, excepția poate fi ridicată la cererea uneia

dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată, de procuror, în

fața instanței de judecată, la cauzele la care participă.

De asemenea, alin.

(3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede că nu pot face obiectul excepției

prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a

Curții Constituționale.

Prin prisma

acestor dispoziții legale, în soluționarea unei cereri de sesizare a Curții

Constituționale, instanța de judecată este competentă să verifice exclusiv

îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2)

și (3) din Legea nr. 47/1992, și anume dacă excepția de neconstituționalitate

privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, dacă este

ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale care formează

obiectul excepției nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o

decizie anterioară a Curții Constituționale.

În cauză,

recurentul revizuent I.L. a invocat excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 408

2

C. proc. pen., text introdus prin Legea nr. 177/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului

de procedură penală.

Din

analiza condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, rezultă, pe de

o parte, că instanța în fața căreia s-a invocat excepția de

neconstituționalitate este competentă numai în privința verificării

îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute în alin. (1) al articolului

anterior menționat, cererea de sesizare a Curții Constituționale putând fi

respinsă doar atunci când se constată că aceasta este contrară alin. (2) și (3)

al aceluiași articol.

Or în

cauză, revizuentul condamnat I.L. a invocat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen., obiectul cererii sale fiind

chiar revizuirea unei hotărâri în condițiile enunțate de textul anterior

menționat.

Ca

atare, se constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1),

(2) și (3) din Legea nr. 47/1992, cererea revizuentului neputând fi respinsă ca

inadmisibilă.

Înalta Curte,

examinând relevanța și pertinența cererii de sesizare a Curții Constituționale,

prin prisma aspectelor învederate de recurentul revizuent, constată că textul

atacat este esențial pentru soluționarea cauzei, având legătură cu fondul ei.

Cu

privire la temeinicia acesteia, înalta Curte de Casație și Justiție constată că

excepția de neconstituționalitate este nefondată.

Textul de la art.

408

2

C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 177/2010 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului

de procedură penală, nu intră în coliziune cu prevederile art. 16 alin. (1) din

Constituția României din perspectiva creării pericolului de discriminare a

cetățenilor în fața legii.

Orice

persoană trimisă în judecată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2012 are

dreptul să solicite aplicarea procedurii simplificate cu respectarea

condițiilor legii.

Ca

atare, nu putem vorbi de o discriminare în sensul art. 16 din legea

fundamentală.

Pentru

considerentele arătate, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,

cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen., urmează a fi admisă.

Examinând

recursul declarat în cauză,

respectiv

actele și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că acesta nu este

întemeiat pentru considerentele care urmează.

Revizuentul

condamnat I.L., în temeiul dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen., a

formulat cerere de revizuire a sentinței penale nr. 1081 din 18 septembrie 2006

a Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr.

3626 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea

cererii, revizuentul a arătat că aceasta a fost formulată ca urmare a deciziei

Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art.

320

1

C. proc. pen., în măsura în care înlătură aplicarea legii

penale mai favorabile.

Potrivit

dispozițiilor art. 408

2

alin. (1) C. proc. pen., „Hotărârile

definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o

excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluția

pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată

neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și

evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare”.

Din

dispozițiile citate, rezultă faptul că pentru ca o astfel de cerere de

revizuire să fie admisibilă este necesar să fie îndeplinite următoarele

condiții:

- în

cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită să se fi

invocat o excepție de neconstituționalitate, art. 408

2

alin. (1) C.

proc. pen. făcând trimitere clară la cauzele în care Curtea Constituțională a

fost sesizată și s-a pronunțat;

- dispozițiile

criticate să fi fost declarate neconstituționale;

-

soluția dată în cauză să se fi întemeiat pe dispozițiile declarate

neconstituționale sau pe alte dispoziții legate în mod necesar și evident de

acestea.

Înalta Curte

reține că, într-adevăr, prin decizia nr. 1470/2011, publicată în M. Of. nr. 853

din 02 decembrie 2011, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii

penale mai favorabile, în cuprinsul motivării deciziei Curții Constituționale

arătându-se că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. sunt

neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai

favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și

care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare.

Totodată, se

reține că, deși a intervenit decizia Curții Constituționale nr. 1470 din data

de 08 noiembrie 2011, referitoare la excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., potrivit art. 147 alin. (4)

din Constituția României: „De la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor”, aceeași prevedere fiind reluată

și în art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale.

Având în

vedere caracterul său constituțional, principiul neretroactivității este

aplicabil nu numai legiuitorului, ci, în egală măsură și autorităților cu rol

de interpretare și aplicare a legii.

Așadar,

principiul neretroactivității guvernează și efectele deciziilor Curții

Constituționale, cu atât mai mult cu cât ele privesc nemijlocit legitimitatea

constituțională a legii. De altfel, în același sens este și jurisprudența

constantă a Curții Constituționale, care a statuat că: „De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu limitate doar la părțile

din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes) și au

putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse de dispozițiile legale

anterior constatării neconstituționalității lor rămân valabile, potrivit

principiului aplicării legilor în timp.” (Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010).

Din analiza

actelor dosarului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se

solicită, se constată, pe de o parte, că această cauză era definitivă la

momentul publicării deciziei Curții Constituționale, iar pe de altă parte, că

la niciunul dintre termenele de judecată acordate în cauză nu a fost invocată

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale la care recurentul

revizuent a făcut referire, fiind lipsită de relevanță împrejurarea potrivit

căreia prin decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curții Constituționale s-a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320

1

C.

proc. pen., decizie a cărei aplicare se solicită în prezenta cauză.

Față de cele

expuse, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate, în mod corect cererea

de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.

În lumina

acestor considerații, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte

motive de casare a hotărârilor atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

În temeiul art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul revizuent I.L.

cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 408

2

C.

proc. pen.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de revizuentul I.L. împotriva deciziei penale nr.

228 din 5 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă

recurentul revizuent la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 18 februarie 2013.