ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4037/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4037/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din actele și lucrările dosarului,
constată că:
Prin sentința comercială nr. 8939 din
22 septembrie 2010, Secția a Vl-a comercială a Tribunalului București a admis
acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta SC G.D. SA
și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 504.298,20 lei, cu titlu
de bonificație pentru finalizarea lucrărilor înainte de termen și suma de
9.158,98 lei, cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că, în temeiul art. 969
C. civ., reclamanta avea dreptul ca, în cazul finalizării lucrărilor înainte de
termenul de 1 mai 2009, să obțină de la pârâtă bonificația de 100.000 euro,
respectiv, suma de 504.298,20 lei.
Prin sentința comercială nr. 352 din
12 ianuarie 2011, Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a dispus
completarea sentinței nr. 8939 din 22 septembrie 2010, în sensul că a dispus
obligarea pârâtei și la plata sumei de 14.000 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată, reprezentând onorariu de avocat, reținând, în esență, că cererea de
completare a primei sentințe este întemeiată, întrucât a omis să se pronunțe
asupra cererii de obligare a pârâtei și la plata onorariului de avocat.
Prin decizia comercială nr. 265 din 19
mai 2011, Secția a Vi-a comercială a Curții de Apel București a respins, ca
nefondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC G.D. SA, împotriva
sentinței comerciale nr. 8939 din 22 septembrie 2010 și sentinței comerciale nr.
352 din 12 ianuarie 2011, pronunțate de Secția a Vl-a comercială a Tribunalului
București, reținând, în esență, cu privire la apelul formulat împotriva
sentinței comerciale nr. 8939 din 22 septembrie 2010, că între SC P.V. SA, antecesorul
apelantei, în calitate de antreprenor general și intimată, în calitate de
antreprenor de specialitate, s-a încheiat contractul de antrepriză nr. 193 din
28 mai 2008, prin care intimata s-a obligat să execute lucrările de
infrastructură și de structură pentru obiectul „Imobil de birouri 2 S + P + 13 +
E tehnic”, situat în București, Șos. Fabrica de Glucoza.
În art. 3.2, părțile au convenit că
lucrările se consideră finalizate la data turnării ultimului beton în placă
peste etajul tehnic, iar, prin actul adițional nr. 3 din 21 noiembrie 2008,
părțile au prevăzut că, în cazul în care finalizarea lucrărilor se face până la
data de 1 mai 2009, antreprenorul general va plăti suplimentar antreprenorului
de specialitate suma de 100.000 euro, reprezentând bonificație pentru
finalizarea lucrărilor înainte de termen, apelanta-pârâtă recunoscând că
intimata a turnat betonul pesta placă în etajul tehnic la data de 29 aprilie 2009.
Or, ceea ce prevalează este voința
reală și internă a părților dincolo de stabilirea legislativă a momentului când
lucrările de construire se consideră finalizate, interpretarea contractului
pornind de la voința reală a părților impune concluzia ca intenția
antreprenorului general a fost aceea de a acorda antreprenorului de
specialitate un bonus suplimentar de 100.000 euro pentru finalizarea lucrărilor
înainte de data de 01 mai 2009, indiferent de data încheierii procesului-verbal
de recepție la terminarea lucrării.
Împotriva deciziei pronunțate în apel
a formulat recurs pârâta SC G.D. SA, invocând motivele de nelegalitate
prevăzute de pct. 9 și 7 ale art. 304 C. proc. civ., arătând, în esență, că:
- hotărârea este nelegală, întrucât
instanța de apel a reținut prevederile art. 3.2 din contractul încheiat între
părți, potrivit cărora lucrările se consideră a fi finalizate la data turnării
betonului în placa peste etajul tehnic, în opinia recurentei acestea fiind în
contradicție cu dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 51/1990, conform
cărora lucrările de construcții se consideră a fi finalizate dacă s-au realizat
toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la
terminarea lucrărilor, iar, față de dispozițiile art. 966 și ale art. 968 C.
civ., recurenta apreciază că art. 3.2 din contract este nelicit, potrivit art. 37
alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și nu poate produce efecte juridice;
- instanța de apel nu a luat în
considerare prevederile art. 14 lit. d) din contract, potrivit cărora în termen
de 2 zile de la terminarea tuturor remedierilor și completărilor cerute cu
ocazia recepției, antreprenorul general va încheia procesul-verbal de recepție
și va preda bunul, data prevăzută în procesul-verbal de recepție fiind cea care
se va lua în considerare ca dată pentru terminarea lucrărilor la stabilirea
eventualelor penalizări și pentru începerea perioadei de garanție, astfel că
decizia dată în apel este nelegală în raport cu dispozițiile art. 969 C. civ.;
- hotărârea nu este motivată în raport
cu unele apărări formulate sau este greșit motivată, instanța de apel nefăcând
referire la art. 14 lit. d) din contract și neavând în vedere nici celelalte
prevederi contractuale care se referă la finalizarea lucrărilor.
Recursul este nefondat.
Este necesar de evidențiat că
încheierea unui contract este guvernată de principiul libertății contractuale,
părțile unui contract determinând, prin voința lor, clauzele contractuale și
efectele pe care acestea urmează să le producă.
Potrivit celor statuate de art. 969 C.
civ., convenția astfel încheiată se impune părților întocmai ca și legea, având
caracter obligatoriu, iar nu facultativ.
Or, în raport cu evocatul principiu,
se constată că instanța de apel, cu justețe, a menținut soluția pronunțată de
prima instanță, având în vedere, exclusiv, clauzele contractuale, expresie a
voinței părților contractante, indiferent de prevederile unor acte normative ce
reglementează și alte situații asemănătoare, respectiv, art. 37 alin. (2) din
Legea nr. 50/1991, dar care au fost nesocotite de către părți la încheierea
contractului.
De asemenea, este de subliniat că nu
pot fi primite nici criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 966 și
ale art. 968 C. civ., având în vedere inexistența cerințelor impuse de
menționatele texte legale.
Instanța a apreciat corect asupra
termenului de finalizare a lucrărilor așa cum rezultă din voința părților.
Cu privire la criticile ce vizează
fondul cauzei și apărările apelantei-pârâte este de observat că acestea nu mai
pot constitui motive de nelegalitate, în sensul dispozițiilor art. 304 alin. (l)
pct. 1 - 9 C. proc. civ., având în vedere că țin, exclusiv, de netemeinicia
hotărârii atacate, trimiterea la fondul pricinii și la apărările formulate
nemaiputând permite examinarea deciziei recurate prin prisma acestora, întrucât
au fost expres abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
În consecință, pentru considerentele
arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., urmează să
respingă, ca nefundat, recursul formulat în cauză.
Văzând și cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată formulată de intimată, Înalta Curte, în temeiul art. 274
C. proc. civ., urmează să o admită și să oblige recurenta să plătească
intimatei SC C. SA suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Așa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul
formulat de pârâta SC G.D. SA, împotriva deciziei comerciale a Secției a Vl-a
comercială a Curții de Apel București nr. 265 din 19 mai 2011.
Obligă recurenta să plătească
intimatei suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,
8 decembrie 2011.