ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4037/2011

Asupra recursului de față; Din actele și lucrările dosarului, constată că: Prin sentința comercială nr. 8939 din 22 septembrie 2010, Secția a Vl-a comercială a Tribunalului București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta SC G.D. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 504.298,20 lei, cu titlu de bonificație pentru finalizarea lucrărilor înainte de termen și suma de 9.158,98 lei, cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că, în temeiul art. 969 C. civ., reclamanta avea dreptul ca, în cazul finalizării lucrărilor înainte de termenul de 1 mai 2009, să obțină de la pârâtă bonificația de 100.000 euro, respectiv, suma de 504.298,20 lei.

Prin sentința comercială nr. 352 din 12 ianuarie 2011, Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a dispus completarea sentinței nr. 8939 din 22 septembrie 2010, în sensul că a dispus obligarea pârâtei și la plata sumei de 14.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, reținând, în esență, că cererea de completare a primei sentințe este întemeiată, întrucât a omis să se pronunțe asupra cererii de obligare a pârâtei și la plata onorariului de avocat. Prin decizia comercială nr. 265 din 19 mai 2011, Secția a Vi-a comercială a Curții de Apel București a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC G.D.

SA, împotriva sentinței comerciale nr. 8939 din 22 septembrie 2010 și sentinței comerciale nr. 352 din 12 ianuarie 2011, pronunțate de Secția a Vl-a comercială a Tribunalului București, reținând, în esență, cu privire la apelul formulat împotriva sentinței comerciale nr. 8939 din 22 septembrie 2010, că între SC P.V. SA, antecesorul apelantei, în calitate de antreprenor general și intimată, în calitate de antreprenor de specialitate, s-a încheiat contractul de antrepriză nr. 193 din 28 mai 2008, prin care intimata s-a obligat să execute lucrările de infrastructură și de structură pentru obiectul „Imobil de birouri 2 S + P + 13 + E tehnic”, situat în București, Șos. Fabrica de Glucoza.

În art. 3.2, părțile au convenit că lucrările se consideră finalizate la data turnării ultimului beton în placă peste etajul tehnic, iar, prin actul adițional nr. 3 din 21 noiembrie 2008, părțile au prevăzut că, în cazul în care finalizarea lucrărilor se face până la data de 1 mai 2009, antreprenorul general va plăti suplimentar antreprenorului de specialitate suma de 100.000 euro, reprezentând bonificație pentru finalizarea lucrărilor înainte de termen, apelanta-pârâtă recunoscând că intimata a turnat betonul pesta placă în etajul tehnic la data de 29 aprilie 2009. Or, ceea ce prevalează este voința reală și internă a părților dincolo de stabilirea legislativă a momentului când lucrările de construire se consideră finalizate, interpretarea contractului pornind de la voința reală a părților impune concluzia ca intenția antreprenorului general a fost aceea de a acorda antreprenorului de specialitate un bonus suplimentar de 100.000 euro pentru finalizarea lucrărilor înainte de data de 01 mai 2009, indiferent de data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrării.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a formulat recurs pârâta SC G.D. SA, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 9 și 7 ale art. 304 C. proc.

civ., arătând, în esență, că: - hotărârea este nelegală, întrucât instanța de apel a reținut prevederile art. 3.2 din contractul încheiat între părți, potrivit cărora lucrările se consideră a fi finalizate la data turnării betonului în placa peste etajul tehnic, în opinia recurentei acestea fiind în contradicție cu dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 51/1990, conform cărora lucrările de construcții se consideră a fi finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor, iar, față de dispozițiile art. 966 și ale art. 968 C. civ., recurenta apreciază că art. 3.2 din contract este nelicit, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și nu poate produce efecte juridice; - instanța de apel nu a luat în considerare prevederile art. 14 lit. d) din contract, potrivit cărora în termen de 2 zile de la terminarea tuturor remedierilor și completărilor cerute cu ocazia recepției, antreprenorul general va încheia procesul-verbal de recepție și va preda bunul, data prevăzută în procesul-verbal de recepție fiind cea care se va lua în considerare ca dată pentru terminarea lucrărilor la stabilirea eventualelor penalizări și pentru începerea perioadei de garanție, astfel că decizia dată în apel este nelegală în raport cu dispozițiile art. 969 C. civ.;

- hotărârea nu este motivată în raport cu unele apărări formulate sau este greșit motivată, instanța de apel nefăcând referire la art. 14 lit. d) din contract și neavând în vedere nici celelalte prevederi contractuale care se referă la finalizarea lucrărilor. Recursul este nefondat. Este necesar de evidențiat că încheierea unui contract este guvernată de principiul libertății contractuale, părțile unui contract determinând, prin voința lor, clauzele contractuale și efectele pe care acestea urmează să le producă. Potrivit celor statuate de art. 969 C. civ., convenția astfel încheiată se impune părților întocmai ca și legea, având caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Or, în raport cu evocatul principiu, se constată că instanța de apel, cu justețe, a menținut soluția pronunțată de prima instanță, având în vedere, exclusiv, clauzele contractuale, expresie a voinței părților contractante, indiferent de prevederile unor acte normative ce reglementează și alte situații asemănătoare, respectiv, art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, dar care au fost nesocotite de către părți la încheierea contractului. De asemenea, este de subliniat că nu pot fi primite nici criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 966 și ale art. 968 C. civ., având în vedere inexistența cerințelor impuse de menționatele texte legale. Instanța a apreciat corect asupra termenului de finalizare a lucrărilor așa cum rezultă din voința părților.

Cu privire la criticile ce vizează fondul cauzei și apărările apelantei-pârâte este de observat că acestea nu mai pot constitui motive de nelegalitate, în sensul dispozițiilor art. 304 alin. (l) pct. 1 - 9 C. proc. civ., având în vedere că țin, exclusiv, de netemeinicia hotărârii atacate, trimiterea la fondul pricinii și la apărările formulate nemaiputând permite examinarea deciziei recurate prin prisma acestora, întrucât au fost expres abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefundat, recursul formulat în cauză. Văzând și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată, Înalta Curte, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., urmează să o admită și să oblige recurenta să plătească intimatei SC C. SA suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Așa fiind, PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul formulat de pârâta SC G.D. SA, împotriva deciziei comerciale a Secției a Vl-a comercială a Curții de Apel București nr. 265 din 19 mai 2011. Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2011.