ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3760/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3760/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de fată;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal, la

data de 2 septembrie 2009, sub nr. 2940/90/2009, reclamanta SC O.R. SA Băile

Olănești a chemat în judecată pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor

Statului București, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, în

baza probatoriului administrat în cauză, să dispună obligarea pârâtei la plata

sumei de 350.000 lei, reprezentând prejudiciul înregistrat de societatea sa, ca

urmare a obligării la restituirea în natură către foștii proprietari a

imobilului teren, în suprafață de 615,91 m.p., situat în Băile Olănești, str. Carol

Davila, jud. Vâlcea, prin decizia irevocabilă nr. 5818 din data de 18

septembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3501/46/2006.

La data de 14

septembrie 2009, pârâta A.V.A.S. București a depus întâmpinare la dosar, prin

care, pe cale de excepție, a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în

judecată la valoarea pretențiilor formulate și excepția prescripției dreptului

material la acțiune, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii,

ca neîntemeiată.

Prin sentința

comercială nr. 463, pronunțată la data de 17 februarie 2011, în Dosarul nr. 2940/90/2009,

Tribunalului Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, a

respins cererea formulată de reclamanta SC O.R. SA Băile Olănești, în

contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. București.

În motivarea

acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Instanța

a apreciat excepția privind netimbrarea cererii reclamantei, invocată de către

pârâtă, prin întâmpinare, ca nefiind fondată, reținând că reclamanta a

completat timbrajul cererii pe parcursul cercetării judecătorești (fila 25

dosar și O.P. nr. 47/2011).

Coroborând

textul art.32

28

din O.U.G. nr. 88/1999 (modificată prin titlul I al

Legii nr. 99/1999) cu dispozițiile art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr.

88/1997, rezultă că cererea de despăgubire din prezentul dosar trebuia

formulată în termen de 3 luni din momentul când reclamantul a cunoscut de

existența hotărârii judecătorești irevocabile.

Hotărârea

judecătorească este irevocabilă în speța de față din data de 18 septembrie

2007, iar acțiunea reclamantei este promovată în data de 02 septembrie 2009, cu

mult peste termenul de prescripție prevăzut în art.32

28

din O.U.G.

nr. 88/2007 (părțile fiind prezente la proces - fila 5 dosar).

A apreciat

instanța că, în cauză, nu se aplică termenul general de prescripție de 3 ani,

așa cum se apără reclamanta, deoarece legea specială - O.U.G. nr. 88/1997-

prevede un termen special de prescripție, și acesta se aplică în speță.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta A.V.A.S. București, la data de

5 aprilie 2011, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la

aceeași dată.

Curtea de Apel

Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 30/ A-C, pronunțată la data de 13 mai 2011, a admis apelul declarat de

reclamanta SC O.R. SA Băile Olănești împotriva sentinței nr. 463 din 17

februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2940/90/2009, în contradictoriu cu

intimata - pârâtă A.V.A.S. București; a anulat sentința și, pe fond, a admis

acțiunea și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 460.998 lei,

cu titlu de despăgubiri; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 13.736,85 lei,

cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,

următoarele aspecte:

În cauză, nu

ne aflăm în situațiile de excepție prevăzute de Legea nr. 202/2010,

dispozițiile art. 297 C. proc. civ, referitoare la ipoteza în care instanța de

fond a soluționat cauza pe o excepție, care nu este incidență cauzei, instanța

de apel, anulând hotărârea, va reține cauza pentru soluționarea pe fond, fără a

mai fi necesară trimiterea acesteia spre rejudecare aceleiași instanțe de fond,

având în vedere și caracterul devolutiv al căii de atac a apelului.

În cauza

de față, însă, având în vedere natura acesteia, temeiul invocat de intimata -

pârâtă și reținut de către instanța de fond este inaplicabil, deoarece nu se

atacă o operațiune sau un act prevăzut de Legea nr. 137/2022 și nici nu se

valorifică un drept prevăzut în mod expres de acest act normativ.

Dreptul

care se valorifică în cauză este un drept de garanție specific dreptului comun,

care derogă sub unele aspecte specifice procedurii de privatizare, și numai în

măsura în care ele sunt reglementate de legea specială, născut din aplicarea

principiului general al răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

În lipsa unei

reglementări în legea specială privind prescripția în cazul valorificării unor

asemenea drepturi, a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție se

calculează în raport de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen

asupra căruia a statuat și I.C.C.J în jurisprudența sa (I.C.C.J., secția

comercială, Decizia nr. 3830 din 22 iunie 2005).

Referitor

la momentul de la care curge acest termen de prescripție, Curtea a apreciat că

acesta este momentul de la care bunul a ieșit efectiv din patrimoniul apelantei

- reclamante, și, ca atare, este logic, ca reclamanta să nu poată solicita

despăgubiri pentru un bun asupra căruia deținea posesia, pe care-l exploata și

obținea venituri, decât în momentul la care s-a predat această posesie și la

care s-a născut interesul reclamantei pentru a fi despăgubită, așa cum a

statuat I.C.C.J. prin decizia nr. 137 din 18 ianuarie 2006, la acest moment

înregistrându-se, în mod real, prejudicierea acesteia.

Având în

vedere textul art.32

4

alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999, Curtea a constatat că statul garantează

societatea privatizată cu privire la integritatea patrimoniului transmis, și nu

pe acționari, ceea ce infirmă susținerea intimatei - pârâte de a se limita

răspunderea acesteia numai la procentul de 50% rezultat din valoarea bunului.

Curtea a

constatat că, prin sintagma „echivalentul bănesc al prejudiciu lui - se

înțelege valoarea integrală a acestuia, interpretare dedusă din principiul

general al răspunderii contractuale, conform căruia debitorul este ținut să

răspundă pentru daunele previzibile, regulă arătată în art. 1084 C. civ., în

sensul că daunele - interese cuprind pierderea suferită și beneficiul de care a

fost lipsit.

Prin urmare,

în raport de înscrisurile depuse la dosar, s-a reținut că societatea comercială

este îndreptățită la restituirea echivalentului bănesc al imobilului

retrocedat, respectiv, a suprafeței de 615,91 mp., suprafață identificată în

raportul de expertiză efectuat în cauză de către ing. expert C.I. - f. 44-52,

cuantumul valorii  terenului identificat de către  expert  fiind de 392.510 lei,

întrucât aceasta a fost prejudiciată prin restituirea în natură a imobilului

către foștii proprietari. De asemenea, din conținutul expertizei de

identificare și evaluare a îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, lucrare

efectuată de ing. expert M.M., rezultă că valoarea actualizată a acestora este

de 68.488 lei. însumând cele două valori, rezultă că apelanta - reclamantă este

îndreptățită la restituirea sumei de 460.998 lei pentru imobilul în litigiu.

Cuantificarea

valorică a prejudiciului, a subliniat instanța de apel, trebuie să evidențieze

principiul reparației reale efective, care se realizează doar prin stabilirea

cuantumului despăgubirilor în funcție de valoarea de circulație a imobilului

retrocedat, și nu prin raportare la valorile evidențiate în contabilitate, așa

cum în mod propriu a interpretat intimata - pârâtă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S. București, solicitând

admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind pronunțate cu

încălcarea dispozițiilor art.304 pct. 3 C. proc. civ., și trimiterea cauzei în

rejudecare Secției Comerciale a Tribunalului București; în temeiul art. 304.

pct.9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei civile nr. 30/ A-C din 13 mai 2011, în sensul respingerii apelului SC

O.R. SA, ca nefondat, cu admiterea excepției invocate de A.V.A.S. și, pe fondul

cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În

recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 și 9 ale art. 304 C.

proc. civ., recurenta - pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului București a invocat, în esență, următoarele motive:

Recurenta -

pârâtă consideră criticabilă decizia nr. 30/ A-C din 13 mai 2011, pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, în Dosarul nr. 2940/90/2009, aceasta fiind pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ.

Având în

vedere caracterul de ordine publică al acestei dispoziții, recurenta a arătat

că înțelege să invoce excepția necompetenței teritoriale a instanțelor care au

pronunțat hotărârile de fond și de apel, având în vedere următoarele:

Instanțele

de fond și de apel nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art.5 teza

I C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. l C. proc. civ., locul

executării contractului de privatizare fiind sediul vânzătorului, respectiv,

municipiul București.

De

asemenea, a arătat recurenta, dispozițiile art.8 alin. (1) C. proc. civ. nu pot

fi reținute, deoarece cererea de despăgubire a fost formulată nu împotriva

Statului Român (care este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice), ci

împotriva A.V.A.S.- ca instituție publică implicată în procesul de privatizare.

Față de

acestea, consideră recurenta - pârâtă că, în speță, sunt aplicabile

dispozițiile art.304 pct. 3 C. proc. civ., și solicită admiterea recursului,

casarea hotărârilor de fond și de apel - ca fiind pronunțate de instanțe

necompetente - și trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond spre

competentă soluționare către Tribunalul București, secția comercială.

În continuare,

consideră recurenta - pârâtă că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată.

Astfel,

hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea, atât a dispozițiilor art.

39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună),

cât și a dispozițiilor art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special

de prescripție de 3 luni.

Având în

vedere dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că, în cauză, sunt

aplicabile termenele speciale de prescripție, astfel cum au fost menționate

prin excepția invocată.

Recurenta -

pârâtă consideră că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art.32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel,

prejudiciul suferit de intimata-reclamantă ca urmare a restituirii în natură a

bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile

înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a

fost privatizată și nu la valoarea „de piața”.

În caz

contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogății fără justă

cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu

mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și

avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

De asemenea,

din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în

proporție de 33,325% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr.33/29.11.2010 invocat de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii,

A.V.A.S. (prin antecesorul său legal] a vândut acțiuni reprezentând numai 33.325%

din capitalul social al SC O. SA. Diferența rezultată urmează a fi suportată de

ceilalți acționari ai societății.

Este lipsită

de fundament legal obligarea A.V.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea

capitalului social deținut de stat la SC O. SA.

De asemenea,

instanța de apel face în mod greșit aplicabilitatea dispozițiilor art.1084 C.

civ., constatând că daune interese (beneficiul nerealizat) și suma de 68.488

lei - valoarea actualizată a îmbunătățirilor aduse imobilului, existând la

dosar un raport de evaluare prin care s-a calculat valoarea actualizată a.

imobilului (valoare în care au fost incluse și îmbunătățirile aduse

imobilului), a|ungându-se la o dublă despăgubire.

De asemenea,

în mod nelegal instanța de apel a înlăturat susținerile A VAS referitoare la

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru

accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997,

completata de Legea 99/1999, dispoziții prin care se arata ca in toate cazurile

valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul

efectiv plătit de cumpărător.

La data de 21

noiembrie 2011, recurenta - pârâtă A.V.A.S. București a depus concluzii scrise

la dosar, prin care a arătat că, față de decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, în Dosarul nr. 16/2011, având în vedere caracterul imperativ al

acesteia, prevăzut de alin. (4) al art. 330

7

C. proc. civ., instanța

de recurs fiind obligată să soluționeze cauza administrând probatorii cu respectarea

dispozițiilor legale sus menționate, respectiv, la valoarea contabilă (nu de

piață) a imobilului în litigiu, raportat și la dispozițiile art. 305 C. proc.

civ., consideră că se impune admiterea recursului și casarea hotărârii

criticate, în sensul retrimiterii spre rejudecare a cauzei, în vederea stabilirii

cadrului procesual și administrării probatoriului ce poate duce la soluționarea

corectă a cauzei, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție

prin recursul în interesul legii admis - decizia nr.18 din 17 octombrie 2011.

Analizând

recursul formulat, sub aspectul motivului nou de recurs de ordine publică,

invocat de către recurenta - pârâtă A.V.A.S. București, privitor la incidența

în cauză a deciziei de recurs în interesul Legii nr. 18 din 17 octombrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16/2011, Înalta

Curte reținând următoarele:

Reclamanta

SC O.R. SA Băile Olănești, care a avut un drept de proprietate asupra

imobilului situat în orașul Băile Olănești, str. Carol Davila, județul Vâlcea,

drept consolidat în procesul de privatizare, a solicitat obligarea pârâtei la

plata unor despăgubiri rezultând din pierderea acestui drept, ca urmare a

retrocedării imobilului către foștii proprietari și a predării efective a

acestuia, conform deciziei nr. 5818 din 18 septembrie 2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul

nr. 3501/46/2006.

Instanța de

judecată care a soluționat cauza în apel a apreciat că, o reparație reală

efectivă se realizează doar prin stabilirea cuantumului despăgubirilor în

funcție de valoarea de circulație a imobilului către foștii proprietari și a

predării efective a acestuia, conform deciziei nr. 5818 din 18 septembrie 2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3501/46/2006.

Instanța de

judecată care a soluționat cauza în apel a apreciat că o reparație reală efectivă

se realizează doar prin stabilirea cuantumului despăgubirilor în funcție de

valoarea de circulație a imobilului retrocedat, și, anulând sentința, a admis

pe fond acțiunea, în temeiul art.32

4

alin. (1), (2) și (3) din

O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.

În

această materie, însă, au existat divergențe junsprudențiale determinate de

aplicarea dispozițiilor art.32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu

modificările și completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din

Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării cu

privire la cheltuielile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate

societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foștilor proprietari,

complexitatea unei cauze conducând, uneori, la aplicări diferite ale acestui

text legal în practica instanțelor de judecată.

Pentru a

se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și

pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor

de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul

legii, decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri nefiind extra/ legem,

și cu atât mai mult nu poate fi contra legem.

Pronunțându-se

asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la

asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și

aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să

concretizeze un alt principiu fundamental, al egalității în fața legii și a

autorităților publice, fiind inadmisibil ca persoane aflate în situații

juridice egale să fie supuse unor interpretări diferite ale aceleiași

reglementări legale.

În acest sens, relevanță juridică în

speță o reprezintă Decizia nr.18 din 17 octombrie 2011, a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii,

pronunțată în Dosarul nr. 16/2011 și publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011, prin care a fost admis

recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și care a stabilit că: „în aplicarea

dispozițiilor art. 32

1

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea

societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și

completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților

comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca

urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a

imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată

cu valoarea indicelui de inflație de la momentul plății despăgubirii

”

.

S-a apreciat

că, societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către

foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile

figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul

fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă

valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Această

valoare acoperă, însă, doar paguba electiv suferită (dam num emergens). În baza

principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului

evidențiată în bilanț, trebuie adăugată rata inflației, calculată prin

raportare la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul

nerealizat - lucrum cessans).

S-a mai

reținut că, în măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii

de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul

său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv, valoarea sa

contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social. Pentru suma ce

excede acestei valori contabile, societatea ar trebui să declanșeze procedura

de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi

acțiuni, iar scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a

despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social,

conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului

social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății.

S-a apreciat,

de instanța supremă, și că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate

societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul

valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii

noțiunii de „bun”, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., „dezlegarea dată problemelor de

drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în Monitorul Oficial al României, Partea I”, în speță, de la 17 octombrie 2011,

împrejurare în raport de care, față de decizia pronunțată în recurs în

interesul legii mai sus - arătată, obligatorie, potrivit dispozițiilor Codului

de procedură civilă, Înalta Curte apreciază că despăgubirile datorate nu pot

depăși valoarea contabilă actualizată a bunurilor, valoare care nu a fost,

însă, stabilită nici în primul ciclu procesual, și nici în apel.

În

speță, astfel cum rezultă din obiectivele și cuprinsul raportului de expertiză

tehnică agricolă întocmit de expertul tehnic judiciar C.I., s-a stabilit

valoarea de circulație (de piață) a terenului retrocedat, iar concluziile

expertizei efectuate de ing. M.M. stabilesc valoarea de circulație a

îmbunătățirilor aduse imobilului, concluzii care au fost însușite de către

instanța de apel în stabilirea cuantumului despăgubirilor, în aplicarea art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr.88/1997, astfel cum aceasta a fost modificată.

Din

această perspectivă, având în vedere necesitatea efectuării unor expertize

tehnice de specialitate, din care să rezulte valoarea contabilă actualizată a

imobilului care a fost retrocedat, în acord cu decizia nr. 18/2011, pronunțată

de instanța supremă, pentru stabilirea exactă a situației de fapt, ca și

împrejurarea că modificarea

hotărârii

nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, înalta Curte

apreciază că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe, fiind incidente dispozițiile art.312 alin. (3) C.

proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

rejudecare, instanța de apel va avea în vedere faptul că, între timp - în

perioada scursă între data soluționării apelului și a recursului - s-a publicat

decizia nr.18 din 17 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție asupra recursului în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor

art.32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 (Monitorul Oficial Partea I, nr. 892

din 16 decembrie 2011), și că, în conformitate cu dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la

data publicării deciziei.

Dat fiind că,

instanța de apel urmează a analiza, cu prilejul rejudecării, un alt criteriu în

stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv, valoarea contabilă a

imobilului la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății,

este evident că analizarea celorlalte critici din recurs ce vizează fondul

cauzei este inutilă, ceea ce nu înseamnă că, în rejudecare, instanța de apel nu

le avea în vedere.

Așa fiind,

având în vedere argumentele mai sus - expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite

recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, cu îndrumările anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de recurenta - pârâtă A.V.A.S. București împotriva deciziei

nr.30/ A-C din 13 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2011.