ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2725/2010

Asupra contestației în anulare față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 751/C/2004,

Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins contestația formulată, în baza Legii

nr. 10/2001 de K.M., împotriva dispoziției nr. 1405 din 10 septembrie 2003 cu

motivarea că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, respectiv a

împrejurării că imobilul a cărei restituire a cerut-o, prin notificarea nr.

1338 din 8 noiembrie 2001, a format proprietatea extratabulară a tatălui său.

În condițiile în care, se mai arată,

cel în cauză nu a exhibat acte translative de proprietate care să emane de la

proprietarul inițial, petentul nu poate fi încadrat în categoria persoanelor

îndreptățite, în condițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel Oradea, secția civilă mixtă, care, prin decizia nr. 158 din 7 noiembrie

2006, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prin decizia nr. 5177 din 24

septembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii dată

în apel, reținând că deși s-au acordat mai multe termene în acest scop, atât la

comisia constituită în temeiul Legii nr. 10/2001 cât și în instanță

contestatorul nu a depus niciun înscris doveditor al bunurilor pe care autorul

său le-a deținut.

Or, se mai arată, probele

testimoniale solicitate a fi administrate, nu sunt suficiente pentru a dovedi

calitatea de proprietar a autorului contestatorului în privința imobilului

litigios, știut fiind că, în sistemul de carte funciară, potrivit art. 17 din Decretul-lege

nr. 115/1938, drepturile imobiliare se constituie, se modifică, se strămută și

se sting numai prin înscrierea lor în cartea funciară.

Înalta Curte a mai reținut că, cel

în cauză nu a probat nici actul de preluare a imobilului, de care nici nu face

vorbire în contestație, pentru a se putea prevala de prezumția instituită de

art. 24 din Legea nr. 10/2001 și nici relația de rudenie cu pretinsul

proprietar al nemișcătorului, care i-ar conferi calitatea de succesor al

acestuia, legitimându-l ca persoană îndreptățită, în sensul art. 4 din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva susmenționatei decizii a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, K.M., reclamant în cauză, a formulat

contestație în anulare.

În motivarea căii extraordinare de

atac, fundamentată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., se susține

în esență că, anterior pronunțării hotărârii, contestatorul ar fi obținut și

alte acte (un proces verbal încheiat la data de 4 martie 1945, copii ale unor

documente pe care se află antetul firmei tatălui său etc.) pe care le-a

expediat instanței de recurs, dar care nu au ajuns la dosarul cauzei, deși

firma de curierat le-a depus la registratura instanței la data de 23 septembrie

2008, termenul de judecată fiind stabilit la 24 septembrie 2008.

Aceste acte, conchide contestatorul,

coroborate cu probele aflate la dosar, inclusiv declarațiile martorilor audiați,

atestă fără echivoc dreptul de proprietate al antecesorului său, asupra

imobilului ce a făcut obiectul notificării, formulată în baza Legii nr.

10/2001.

Chiar dacă contestatorul nu

menționează în mod expres, concluzia ce se desprinde din dezvoltarea motivelor

căii extraordinare, de atac, este aceea a invocării unor “greșeli materiale”

care ar fi fundamentat hotărârea ce se atacă.

Nu se antamează eventuala omisiune de

a se cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare urmează a fi

respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs, mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

de casare.

Ca atare, contestația în anulare

specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii

extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute

de acest text, motivele acestuia neputând fi extinse prin analogie, la alte

situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor.

În speță, contestatorul confundă

semnificația sintagmei “greșeală materială” cu pretinse greșeli de judecată,

respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale

de drept substanțial sau procedural.

Or, contestația în anulare se

înfățișează, în ipoteza analizată, ca o cale extraordinară de atac, de

retractare, creată de legiuitor doar pentru remedierea unor greșeli materiale

iar nu și pentru reformarea unor pretinse greșeli de fond.

Cât privește teza 2 a textului

invocat în sprijinul căii extraordinare de atac, este cert că aceasta nu a fost

avută în vedere, în motivarea contestației neinvocându-se o eventuală omisiune

de a cerceta vreunul din motivele de recurs.

Așa fiind, contestația în anulare,

urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DE C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de K.M. împotriva deciziei nr. 5177 din 24 septembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

mai 2010.