ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 346/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 346/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și

contencios administrativ, prin sentința nr. 119 din 4 aprilie 2006, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC B.M.I. SA Aghireșu, în contradictoriu cu pârâții

Guvernul României, Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local

Timișoara, dispunând anularea parțială a H.G. nr. 1016/2006 pentru modificarea

și completarea H.G. nr. 977/2002, în ceea ce privește Anexa 2, Secțiunea I,

poziția 3163. Au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei și cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României

formulată de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor.

Pentru a decide astfel,

prima instanță a reținut în esență următoarele:

Interesul legitim al

reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, întemeiată pe dispozițiile art. 1

din Legea nr. 554/2004, este evident, aceasta făcând dovada unui drept de

administrare operativă directă, constituit în anul 1972 în favoarea I.I.L.E.

Timișoara, organizată ulterior în societate pe acțiuni în baza Legii nr.

15/1990, cu denumirea SC E. SA, redenumită ulterior SC B.M.I. SA Timișoara,

printr-un act adițional din 2001 și în prezent SC B.M.I. SA Aghireșu, în urma

fuziunii prin absorbția primei societăți de către cea de-a doua.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat legalitatea și temeinicia acțiunii, date fiind următoarele

considerente de fapt și de drept:

Prin H.G. nr. 1016/2005,

anexa 2, teren cu construcții în Timișoara, înscris în C.F., proprietatea

Statului Român cu drept de administrare directă în favoarea antecesoarei

reclamantei și, respectiv, în favoarea acesteia prin transmiterea legală a

dreptului, a fost completată H.G. nr. 972/2002 privind atestarea domeniului

public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor

acestui județ, prin includerea imobilului în inventarul bunurilor domeniului

public.

În prealabil, potrivit

procedurilor instituite de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul acesteia, s-a completat corespunzător inventarul bunurilor ce formează

domeniul public al municipiului Timișoara de către Comisiile special

constituite, care a fost însușit apoi prin hotărâre a consiliului local.

Contrar afirmațiilor

pârâtului emitent al hotărârii contestate și ale intervenientului în interesul

său, hotărârea de Guvern este actul care finalizează procedura modificatoare a

regimului juridic al imobilului în cauză, atestând o nouă apartenență la

domeniul public a bunului din domeniul privat.

Ori, regimul juridic al

proprietății publice, definit de Constituție și Legea nr. 213/1998, creează

acestor bunuri privilegiul inalienabilității, imprescriptibilității și

insesizabilității, pe când, în cauză, se recunosc demersurile în curs de

desfășurare, inițiate în temeiul H.G. nr. 834/1991 și al Legii nr. 15/1990,

fondate pe drepturile recunoscute de acestea.

Cenzurarea valabilității

titlului cu care unitatea administrativ-teritorială deține imobilul și completarea

titlurilor excede într-adevăr cadrului procesual creat în cauză, cum pretinde

intervenientul, relevanță având însă stabilirea existenței dreptului sau

interesului legitim și dovada încălcării lor, împrejurări care rezultă cu

prisosință din conținutul materialului probator analizat.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs, în termenul legal, pârâții: Guvernul României, Municipiul

Timișoara prin primar și intervenientul Ministerul Administrației și

Internelor.

Guvernul României a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10, deși acest din urmă

text (pct. 10) a fost abrogat prin art. 1 pct. 111

1

din O.U.G. nr.

138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/1995.

În dezvoltarea motivelor de

recurs s-au invocat, în esență, următoarele:

În mod eronat instanța de

fond a admis acțiunea reclamantei fără ca aceasta să-și justifice calitatea

procesuală activă, în raport cu art. 52 din Constituția României și art. 1 din

Legea nr. 554/2004, deoarece nu dovedește existența dreptului vătămat și

legătura de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ și această

presupusă vătămare.

Actele depuse pentru

atestarea dreptului de proprietate nu echivalează cu titlul de proprietate,

reclamanta având doar un drept de administrare asupra terenului respectiv,

teren ce formează obiectul procedurii prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G.

nr. 834/1991, fără a se fi clarificat regimul juridic al acestuia. Acest aspect

trebuia lămurit în altă procedură, în realizarea dreptului și interesului

juridic având la îndemână acțiunea de drept comun în cadrul căreia se poate

proceda la compararea valabilității titlurilor de proprietate.

În altă ordine de idei,

susține acest recurent, raportat la condițiile prevăzute de art. 1 din Legea

nr. 554/2004, în mod eronat s-a admis acțiunea reclamantei, întrucât numai

actul administrativ prin care se lezează un drept recunoscut de lege poate fi

contestat în această procedură, actul de inventariere, prin natura sa juridică,

nefiind de natură a vătăma drepturile reale actuale ale deținătorilor

imobilelor.

Apartenența bunurilor la

domeniul public județean sau local se face prin hotărâri de declarare ca atare

ale consiliilor locale, acestea fiind de fapt actele care stabilesc sau

modifică regimul juridic al bunurilor.

Pe de altă parte, nici

hotărârea de guvern nici hotărârile consiliilor locale nu delimitează

proprietatea unităților administrative de proprietatea persoanelor fizice sau

juridice de drept privat, neavând caracter constitutiv de noi drepturi reale în

favoarea acestora, consiliile locale fiind abilitate să stabilească regimul

diferențiat numai cu privire la bunurile ce le aparțin, fără ca hotărârile lor

să aibă efect asupra proprietății private a altor persoane, dobândită în

condițiile legii.

Prin urmare, conchide

recurentul, orice dispută juridică în legătură cu legalitatea dobândirii titlurilor

de proprietate, fiind o acțiune reală imobiliară imprescriptibilă, trebuie

soluționată de instanța de drept comun.

Intervenientul Ministerul

Administrației și Internelor a solicitat casarea hotărârii și, pe fondul

cauzei, respingerea acțiunii reclamantei apreciind, la rândul său, că dreptul

de administrare invocat nu-i conferă acesteia calitatea de titular al unui

drept subiectiv civil, condiție necesară sesizării instanței de contencios

administrativ pentru anularea actului.

S-a susținut, de asemenea,

că în speță se impunea a se dispune o verificare a identității dintre imobilul

indicat de reclamantă și cel înscris în anexa 2 a hotărârii atacate, precum și cenzurarea în prealabil a legalității și temeiniciei hotărârii

consiliului local, reclamanta neînțelegând să uzeze de această procedură.

Și în opinia acestui

recurent actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu

creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al

bunurilor respective și nu este de natură a vătăma vreun drept, iar cenzurarea

valabilității titlului cu care unitatea administrativ-teritorială deține

imobilul excede cadrului procesual dedus judecății, fiind de competența

instanțelor de drept comun.

Primarul Municipiului Timișoara

a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., criticând hotărârea atacată atât sub aspectul soluționării excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, cât și sub aspectul fondului cauzei.

În motivarea recursului s-a

susținut că reclamanta nu a făcut dovada încadrării unui drept subiectiv civil

material, actual, real, pentru a se legitima procesual, nefiind titulara

dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, iar Hotărârea nr.

1016/2005 a fost adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituție și art.

21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, actualizarea inventarului fiind impusă de

constatarea existenței unor inadvertențe între evidențele anterioare și

situația de fapt, de realizarea unor transferuri din domeniul public în cel

privat și de necesitatea delimitării domeniului public al unor noi unități

administrativ-teritoriale și reinventarierii comunelor reorganizate.

Mai susține acest recurent

că trecerea terenului în domeniul public s-a realizat printr-o hotărâre a

consiliului local cu caracter normativ care a fost adusă la cunoștință publică

în condițiile legii și nu a fost contestată.

Analizând actele dosarului,

motivele de recurs invocate de recurenți și examinând cauza sub toate

aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate.

Hotărârea atacată cuprinde

motivele pe care se sprijină soluția adoptată atât asupra excepției lipsei

calității procesuale active, cât și asupra fondului cauzei, fără a se putea

reține că acestea sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel

încât incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., la care a făcut referire, în drept recurentul Guvernul României, nu se justifică.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident numai atunci când instanța,

interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin acest motiv se invocă

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Or, în

speță, raportat la obiectul acțiunii reclamantei, nu s-a pus problema stabilirii

naturii juridice sau a conținutului vreunui act juridic, în sensul acestui text

de lege, instanța examinând, în limitele investirii, îndeplinirea condițiilor

cerute de lege pentru exercitarea acțiunii în contencios administrativ și

legalitatea actului administrativ atacat, fără a încălca vreuna din formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin urmare, motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul Municipiul Timișoara prin primar, nu sunt incidente în speță.

Nefondate sunt toate

celelalte critici aduse hotărârii de cei trei recurenți, circumscrise motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., concluzie bazată pe

argumentele ce urmează.

Potrivit art. 1 din Legea

nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim privat, la

care face referire expresă același text, în teza finală, este definit prin art.

2 lit. o) din lege ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în

considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat,

iar condițiile de exercitare a acțiunii în contencios administrativ și obiectul

acesteia sunt stabilite prin art. 7 și art. 8.

Prin prisma acestor

prevederi legale și în condițiile în care reclamanta a făcut dovada dreptului

său de administrare operativă directă și a derulării procedurii prevăzute de

H.G. nr. 834/1991 pentru valorificarea drepturilor recunoscute prin Legea nr.

15/1990, ca de altfel și încălcarea interesului său legitim, prima instanță a

reținut în mod corect atât calitatea procesuală a reclamantei cât și temeinicia

acțiunii acesteia.

În altă ordine de idei,

Înalta Curte reține că H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea

H.G. nr. 977/2002, reprezintă un act de autoritate, emis în temeiul art. 108

din Constituția României și art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, fiind

supus controlului judecătoresc al instanțelor de contencios administrativ.

Din însăși fundamentarea

juridică a acestui act administrativ rezultă că, indiferent de titlul său, este

un act de calificare a bunurilor ca făcând parte din domeniul public al

unității administrativ-teritoriale și supuse așadar regimului juridic al

proprietății publice.

Legea nr. 213/1998 a

reglementat o procedură specială de defalcare și de trecere în patrimoniul

unităților administrativ-teritoriale a bunurilor de interes local, procedură ce

se finalizează printr-o hotărâre a Guvernului. Hotărârea astfel emisă face

parte din categoria actelor juridice supuse controlului judecătoresc în

condițiile art. 23 din lege, irelevant fiind sub acest aspect efectul său

declarativ sau constitutiv de drepturi.

Potrivit art. 21 din Legea

nr. 213/1998, hotărârea consiliului local privind însușirea inventarului

bunurilor din domeniul public este un act prealabil adoptării de către Guvern a

hotărârii de atestare a apartenenței bunurilor la domeniul public, având natura

juridică a unui act preparator care nu poate produce efecte juridice proprii,

fiind supus aprobării prin actul de autoritate al Guvernului.

În considerarea acestor

dispoziții legale, în litigiile având ca obiect anularea unor poziții din

anexele la hotărârile adoptate pentru atestarea domeniului public al unităților

administrativ-teritoriale, actul vătămător este hotărârea de Guvern, nu cele

prealabile emise de autoritățile locale, întrucât numai prin aceasta se schimbă

regimul juridic aplicabil bunurilor respective, putându-se aduce atingere

dreptului de proprietate al altor persoane ori interesului legitim al acestora

în dobândirea lui, în sensul art. 2 lit. o) din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge toate recursurile declarate în cauză, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor și

Municipiul Timișoara – prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 119 din 4

aprilie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2007.