ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 346/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 119 din 4 aprilie 2006, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC B.M.I. SA Aghireșu, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local Timișoara, dispunând anularea parțială a H.G. nr. 1016/2006 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002, în ceea ce privește Anexa 2, Secțiunea I, poziția 3163. Au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României formulată de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor.

Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut în esență următoarele: Interesul legitim al reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, este evident, aceasta făcând dovada unui drept de administrare operativă directă, constituit în anul 1972 în favoarea I.I.L.E. Timișoara, organizată ulterior în societate pe acțiuni în baza Legii nr. 15/1990, cu denumirea SC E. SA, redenumită ulterior SC B.M.I. SA Timișoara, printr-un act adițional din 2001 și în prezent SC B.M.I. SA Aghireșu, în urma fuziunii prin absorbția primei societăți de către cea de-a doua. Pe fondul cauzei, s-a constatat legalitatea și temeinicia acțiunii, date fiind următoarele considerente de fapt și de drept: Prin H.G.

nr. 1016/2005, anexa 2, teren cu construcții în Timișoara, înscris în C.F., proprietatea Statului Român cu drept de administrare directă în favoarea antecesoarei reclamantei și, respectiv, în favoarea acesteia prin transmiterea legală a dreptului, a fost completată H.G. nr. 972/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor acestui județ, prin includerea imobilului în inventarul bunurilor domeniului public. În prealabil, potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia, s-a completat corespunzător inventarul bunurilor ce formează domeniul public al municipiului Timișoara de către Comisiile special constituite, care a fost însușit apoi prin hotărâre a consiliului local.

Contrar afirmațiilor pârâtului emitent al hotărârii contestate și ale intervenientului în interesul său, hotărârea de Guvern este actul care finalizează procedura modificatoare a regimului juridic al imobilului în cauză, atestând o nouă apartenență la domeniul public a bunului din domeniul privat. Ori, regimul juridic al proprietății publice, definit de Constituție și Legea nr. 213/1998, creează acestor bunuri privilegiul inalienabilității, imprescriptibilității și insesizabilității, pe când, în cauză, se recunosc demersurile în curs de desfășurare, inițiate în temeiul H.G. nr. 834/1991 și al Legii nr. 15/1990, fondate pe drepturile recunoscute de acestea.

Cenzurarea valabilității titlului cu care unitatea administrativ-teritorială deține imobilul și completarea titlurilor excede într-adevăr cadrului procesual creat în cauză, cum pretinde intervenientul, relevanță având însă stabilirea existenței dreptului sau interesului legitim și dovada încălcării lor, împrejurări care rezultă cu prisosință din conținutul materialului probator analizat. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, pârâții: Guvernul României, Municipiul Timișoara prin primar și intervenientul Ministerul Administrației și Internelor. Guvernul României a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10, deși acest din urmă text (pct. 10) a fost abrogat prin art. 1 pct. 111 1 din O.U.G.

nr. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/1995. În dezvoltarea motivelor de recurs s-au invocat, în esență, următoarele: În mod eronat instanța de fond a admis acțiunea reclamantei fără ca aceasta să-și justifice calitatea procesuală activă, în raport cu art. 52 din Constituția României și art. 1 din Legea nr. 554/2004, deoarece nu dovedește existența dreptului vătămat și legătura de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ și această presupusă vătămare. Actele depuse pentru atestarea dreptului de proprietate nu echivalează cu titlul de proprietate, reclamanta având doar un drept de administrare asupra terenului respectiv, teren ce formează obiectul procedurii prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G.

nr. 834/1991, fără a se fi clarificat regimul juridic al acestuia. Acest aspect trebuia lămurit în altă procedură, în realizarea dreptului și interesului juridic având la îndemână acțiunea de drept comun în cadrul căreia se poate proceda la compararea valabilității titlurilor de proprietate. În altă ordine de idei, susține acest recurent, raportat la condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, în mod eronat s-a admis acțiunea reclamantei, întrucât numai actul administrativ prin care se lezează un drept recunoscut de lege poate fi contestat în această procedură, actul de inventariere, prin natura sa juridică, nefiind de natură a vătăma drepturile reale actuale ale deținătorilor imobilelor.

Apartenența bunurilor la domeniul public județean sau local se face prin hotărâri de declarare ca atare ale consiliilor locale, acestea fiind de fapt actele care stabilesc sau modifică regimul juridic al bunurilor. Pe de altă parte, nici hotărârea de guvern nici hotărârile consiliilor locale nu delimitează proprietatea unităților administrative de proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, neavând caracter constitutiv de noi drepturi reale în favoarea acestora, consiliile locale fiind abilitate să stabilească regimul diferențiat numai cu privire la bunurile ce le aparțin, fără ca hotărârile lor să aibă efect asupra proprietății private a altor persoane, dobândită în condițiile legii.

Prin urmare, conchide recurentul, orice dispută juridică în legătură cu legalitatea dobândirii titlurilor de proprietate, fiind o acțiune reală imobiliară imprescriptibilă, trebuie soluționată de instanța de drept comun. Intervenientul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat casarea hotărârii și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei apreciind, la rândul său, că dreptul de administrare invocat nu-i conferă acesteia calitatea de titular al unui drept subiectiv civil, condiție necesară sesizării instanței de contencios administrativ pentru anularea actului. S-a susținut, de asemenea, că în speță se impunea a se dispune o verificare a identității dintre imobilul indicat de reclamantă și cel înscris în anexa 2 a hotărârii atacate, precum și cenzurarea în prealabil a legalității și temeiniciei hotărârii consiliului local, reclamanta neînțelegând să uzeze de această procedură.

Și în opinia acestui recurent actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și nu este de natură a vătăma vreun drept, iar cenzurarea valabilității titlului cu care unitatea administrativ-teritorială deține imobilul excede cadrului procesual dedus judecății, fiind de competența instanțelor de drept comun. Primarul Municipiului Timișoara a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., criticând hotărârea atacată atât sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și sub aspectul fondului cauzei.

În motivarea recursului s-a susținut că reclamanta nu a făcut dovada încadrării unui drept subiectiv civil material, actual, real, pentru a se legitima procesual, nefiind titulara dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, iar Hotărârea nr. 1016/2005 a fost adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituție și art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, actualizarea inventarului fiind impusă de constatarea existenței unor inadvertențe între evidențele anterioare și situația de fapt, de realizarea unor transferuri din domeniul public în cel privat și de necesitatea delimitării domeniului public al unor noi unități administrativ-teritoriale și reinventarierii comunelor reorganizate.

Mai susține acest recurent că trecerea terenului în domeniul public s-a realizat printr-o hotărâre a consiliului local cu caracter normativ care a fost adusă la cunoștință publică în condițiile legii și nu a fost contestată. Analizând actele dosarului, motivele de recurs invocate de recurenți și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate. Hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată atât asupra excepției lipsei calității procesuale active, cât și asupra fondului cauzei, fără a se putea reține că acestea sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel încât incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., la care a făcut referire, în drept recurentul Guvernul României, nu se justifică. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident numai atunci când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin acest motiv se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Or, în speță, raportat la obiectul acțiunii reclamantei, nu s-a pus problema stabilirii naturii juridice sau a conținutului vreunui act juridic, în sensul acestui text de lege, instanța examinând, în limitele investirii, îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru exercitarea acțiunii în contencios administrativ și legalitatea actului administrativ atacat, fără a încălca vreuna din formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Prin urmare, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul Municipiul Timișoara prin primar, nu sunt incidente în speță. Nefondate sunt toate celelalte critici aduse hotărârii de cei trei recurenți, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., concluzie bazată pe argumentele ce urmează. Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim privat, la care face referire expresă același text, în teza finală, este definit prin art. 2 lit. o) din lege ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, iar condițiile de exercitare a acțiunii în contencios administrativ și obiectul acesteia sunt stabilite prin art. 7 și art. 8. Prin prisma acestor prevederi legale și în condițiile în care reclamanta a făcut dovada dreptului său de administrare operativă directă și a derulării procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 pentru valorificarea drepturilor recunoscute prin Legea nr. 15/1990, ca de altfel și încălcarea interesului său legitim, prima instanță a reținut în mod corect atât calitatea procesuală a reclamantei cât și temeinicia acțiunii acesteia.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002, reprezintă un act de autoritate, emis în temeiul art. 108 din Constituția României și art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, fiind supus controlului judecătoresc al instanțelor de contencios administrativ. Din însăși fundamentarea juridică a acestui act administrativ rezultă că, indiferent de titlul său, este un act de calificare a bunurilor ca făcând parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale și supuse așadar regimului juridic al proprietății publice. Legea nr. 213/1998 a reglementat o procedură specială de defalcare și de trecere în patrimoniul unităților administrativ-teritoriale a bunurilor de interes local, procedură ce se finalizează printr-o hotărâre a Guvernului.

Hotărârea astfel emisă face parte din categoria actelor juridice supuse controlului judecătoresc în condițiile art. 23 din lege, irelevant fiind sub acest aspect efectul său declarativ sau constitutiv de drepturi. Potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998, hotărârea consiliului local privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public este un act prealabil adoptării de către Guvern a hotărârii de atestare a apartenenței bunurilor la domeniul public, având natura juridică a unui act preparator care nu poate produce efecte juridice proprii, fiind supus aprobării prin actul de autoritate al Guvernului.

În considerarea acestor dispoziții legale, în litigiile având ca obiect anularea unor poziții din anexele la hotărârile adoptate pentru atestarea domeniului public al unităților administrativ-teritoriale, actul vătămător este hotărârea de Guvern, nu cele prealabile emise de autoritățile locale, întrucât numai prin aceasta se schimbă regimul juridic aplicabil bunurilor respective, putându-se aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori interesului legitim al acestora în dobândirea lui, în sensul art. 2 lit. o) din Legea nr. 554/2004. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge toate recursurile declarate în cauză, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor și Municipiul Timișoara – prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 119 din 4 aprilie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2007.