ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7642/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7642/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin

sentința civilă nr. 1612 din 03 decembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a

civilă,

a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților D.V., D.T.A., C.I.T. și intervenientei

C.A.R., a respins acțiunea formulată de reclamanți și intervenientă în contradictoriu

cu pârâții B.R., B.A., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul

Finanțelor Publice, având ca obiect revendicare imobiliară ca fiind formulată de

o persoană fără calitate procesuală activă și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor

de judecată către pârâți, în suma de 595 RON.

Împotriva acestei sentințe, au declarat

apel reclamanții D.V., D.T.A., C.I.T. și intervenientă C.A.R., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Intimații-pârâți B.A. și B.R. au depus

la data de 08 septembrie 2011 o cerere de aderare la apelul reclamanților și intervenientei

în temeiul art. 293 C.

proc. civ., prin care critică sentința primei instanțe, pentru neacordarea în totalitate

a cheltuielilor de judecată în aplicarea art. 274 C. proc. civ., cenzurând nelegal

suma de 600 RON onorariul de expertiză tehnică pe care pârâții l-au achitat în cauză.

Prin decizia nr. 690 A din 19 septembrie

2011 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie,

a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a respins

apelul formulat de reclamanții D.V., D.T.A., C.I.T., ca nefondat, a admis apelul

incident formulat de pârâții B.R. și B.A., a schimbat în parte sentința civilă apelată,

în sensul că a obligat pe reclamanți la plata către pârâți și a sumei de 600 RON

cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut

că obiectul transmisiunii succesorale îl constituie patrimoniul defunctului de la

data decesului.

În

speță, deși instanța de fond a pus în vedere reclamanților

să administreze dovezi în acest sens, ei nu au clarificat succesiunea defunctei

D.L., respectiv preluarea în patrimoniul soțului D.O. a drepturilor cu privire la

imobil ale soției predecedate, ori demersurile pe care autorul D.O. le-ar fi efectuat

cu privire la imobilul în litigiu, decesul acestuia intervenind după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 10 mai 2002.

Se constată astfel că, în patrimoniul defunctului

nu exista un drept de creanță ori un drept real cu privire la imobilul în litigiu

care să confere legitimare procesuală activă reclamanților.

Verificând testamentul autorului D.O.,

se constată că beneficiarii moștenitori desemnați sunt D.A.T. și C.I.T., „care împart

(50% fiecare) banii cash, cecuri (...) proprietăți, și/sau alte valori „identificate

după cum urmează”, testatorul identificând apoi, fiecare din bunurile testate.

Prin urmare, testamentul a purtat asupra

unor bunuri anume, identificate de autorului testator, iar nu asupra unei universalități

de bunuri prezente ori viitoare, la pct. f), fiind menționate clar „proprietatea

mea imobiliară, descrisă, după cum urmează (...)”.

Privitor la reclamanții D.V. și intervenienta

C.A.R., Curtea a constatat că în criticile din apel se susține calitatea lor de

moștenitori legali ai autorului, ei fiind nepoți de frate al autorului, fără a se

depune un certificat de moștenitor care să ateste calitatea invocată.

Or, simpla susținere a calității de moștenitor,

fără dovedirea cu un act emis în acest sens, potrivit legii, care să ateste o astfel

de calitate, după autorul D.O., nu poate fi primită spre a da legitimare procesuală

activă într-o acțiunea în revendicare imobiliară, potrivit dreptului civil român.

Curtea a mai observat și faptul că în apelul

principal nu s-au făcut veritabile critici, argumentate, în contra soluției pronunțate

de prima instanță pe excepția lipsei de calitate procesuală pasivă.

Cele mai multe critici „din apel constituie

ample susțineri asupra fondului cauzei deduse judecății - revendicarea propriu-zisă

prin compararea titlurilor părților, potrivit art. 480 C. civ. și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care însă nu pot face obiectul de dezbateri, în apel, trecând

peste primul grad de jurisdicție”.

Cu privire la apelul incident al pârâților

B.A. și B.R., instanța de apel a reținut că în dispozitivul sentinței apelate, reclamanții

sunt obligați la 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a exista în considerente

explicații privind neacordarea tuturor cheltuielilor ocazionate de proces la fond

care includeau și suma de 600 RON onorariu plătit pentru efectuarea expertizei tehnice

în construcții în cauză, pentru care există dovada achitării cu ordinul de plată

din 14 ianuarie 2009 în contul beneficiarul Biroul Local de Expertize Judecătoria

Sector 1 București, expertiză încuviințată de instanță pentru pârâții B., având

ca obiective: identificarea imobilului în litigiu și stabilirea valorii de circulație,

necesară inclusiv pentru determinarea competenței materiale de soluționare a cauzei,

în raport de criteriul valoric.

Or, expertiza a servit întregii cauze întrucât

acțiunea în revendicare a fost completată cu cererea de despăgubiri în subsidiar,

a valorii imobilului și care implica identificarea și evaluarea lui.

Acțiunea reclamanților a determinat un

proces în lanț, respectiv ca și pârâții să-și facă apărările cu probe adecvate.

Cum reclamanții au căzut în pretenții la

fond, potrivit art. 274 C. proc. civ., ei sunt datori a achita toate cheltuielile

părților adverse ocazionate de procesul declanșat, așadar și plata sumei de 600

RON, achitată cu titlu de onorariu expertiză tehnică, efectuată în cauză.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat recurs reclamanții D.V., D.T.A., C.I.T. și de intervenienta C.A.R.,

solicitând modificarea deciziei

atacate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și, în principal, trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar reținerea cauzei spre

rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată. în drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului au susținut că obiectul transmisiunii

succesorale nu este un bun oarecare, ci un imobil preluat în mod abuziv de stat,

că prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumție legală

absolută irefragabilă, în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada

1945-1948 au fost preluate în mod abuziv. De aceea, recurenții dețin un bun în sensul

Convenției, legea recunoscând nevalabilitatea titlului statului și, implicit, existența

bunului în patrimoniul proprietarilor deposedați. Titlul lor de proprietate fiind

cel originar, este preferabil, iar restituirea în natură se impune ca unică măsură

reparatorie pentru privarea de proprietate suferită. Înlăturarea legii speciale

se impune prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului,

iar reclamanților li se recunoaște și accesul la instrumentul specific de apărare

a bunului care nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, instrument reprezentat

de acțiunea în revendicare. La decesul ultimului autor, intervenit la 10 mai 2002,

bunul se afla în patrimoniul acestuia, asupra bunului dispunându-se prin testamentul

din 02 februarie . Prin hotărârea judecătorească pronunțată de Curtea Supremă California

Districtul Los Angeles din 15 aprilie 2003, prin care se interpretează testamentul

autorului, se hotărăște cu privire la distribuția bunurilor rămase din această moștenire,

inclusiv a bunurilor necunoscute sau nedescoperite. La momentul intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 bunul era ieșit din patrimoniul statului și fusese vândut intimaților-pârâți

încă din anul 1997, astfel încât, pentru restituirea în natură, urmarea procedurii

administrative prevăzute de legea specială era lipsită de finalitate juridică.

A susținut că bunul în litigiu a fost preluat

de stat prin Decretul nr. 223/1974, care a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989

și prin Decretul nr. 182/1977, care a fost abrogat prin Legea nr. 8/1998. Or, aceasta

reprezintă o preluare fără titlu valabil, cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și

10 din Constituția României din 1948. în aceste condiții autorii recurenților au

un titlu de proprietate anterior, pe care preluarea de către stat, neconformă cu

normele legale, nu este de natură a-l invalida. Așa fiind, statul prin reprezentanții

săi avea obligația de a verifica situația juridică a imobilului și de a nu-l înstrăina.

Titlul intimaților-pârâți provine de la un non dominus, astfel încât aceștia exercită

o posesie nelegitimă. Pe cale de consecință, titlul de proprietate al autorilor

reclamanților este mai vechi, preferabil, autentic, invincibil.

Acțiunea în revendicare este independentă

de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin promovarea acesteia

reclamanții conservându-și propriul drept de proprietate.

De asemenea, au susținut că trebuia respinsă

cererea de aderare la apel formulată de pârâții B.A. și B.R., deoarece au altă poziție

procesuală decât reclamanții și că prin neexercitarea în termen a apelului au achiesat

la sentința pronunțată de instanța de fond. Achiesând la apelul reclamanților, implicit

le recunosc acestora drepturile procedurale și substanțiale.

Intimații-pârâți B.A. și B.R. au depus

întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului în temeiul dispozițiilor

art. 302 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. civ., iar pe fond respingerea ca nefondat

a recursului.

În

susținerea excepției au arătat că pe cererea de recurs nu

există semnăturile recurenților-reclamanți și că, în conținutul actului procedural

nu s-a făcut mențiunea că aceștia sunt asistați de un apărător ales unic, care să

fie împuternicit să semneze în numele și pentru aceștia actele procedurale. Cât

privește nulitatea invocată în condițiile art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., au susținut că deși recurenții au invocat motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu au structurat și nu au dezvoltat motivele de recurs

potrivit cerințelor legii, ci s-au rezumat să reitereze criticile din apel și teoriile

din cuprinsul cererii de chemare în judecată. De aceea, se impune a se constata

nulitatea recursului.

Pe fondul cauzei au susținut că Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a avut niciodată calitate procesuală

pasivă în cauză, că în mod corect instanța de apel a admis excepția calității procesuale

active a reclamanților, că în cauză era esențială dovedirea de către aceștia a existenței

titlului și a dreptului lor, ceea ce nu au reușit și că recurenții-reclamanti nu

dețin un bun în sensul Convenției.

Analizând recursul, în limitele criticilor

formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând

a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, în aplicarea dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța asupra excepției nulității

recursului invocată de intimații-pârâți B.A. și B.R. în condițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., reținând că excepția nulității pentru lipsa semnăturii

nu a mai fost susținută.

Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului

neposesor împotriva posesorului neproprietar. Așadar, pentru ca instanța să poată

verifica existența calității procesuale active a reclamantului, ori calitatea procesuală

pasivă în persoana pârâtului, este necesar să analizeze pe fond cererea.

De aceea, într-o asemenea acțiune, calitatea

procesuală se confundă cu fondul.

În

raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenții

au formulat critici de nelegalitate vizând atât calitatea procesuală, cât și fondul

cererii, critici ce pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a legii substanțiale.

Așa fiind, excepția nulității invocată

de intimații-pârâți urmează a fi respinsă.

În ce privește recursul declarat de reclamanți

și de intervenientă, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut

lipsa calității procesuale active a acestora.

Prin cererea introductivă reclamanții au

susținut că autorul lor, D.O., a fost proprietarul apartamentului situat în București,

sector 1, în baza contractului pentru construirea de locuințe proprietate personală,

acest imobil fiind preluat în mod abuziv de stat. De asemenea, au arătat că reclamantul

D.V. are calitatea de moștenitor legal de pe urma lui D.O. în calitate de nepot

de frate, iar D.T.A. și C.I.T. sunt moștenitori testamentari.

În raport de aceste susțineri, pentru a-și

dovedi calitatea procesuală activă, aceștia trebuiau să probeze, pe de o parte,

că bunul revendicat s-a aflat în patrimoniul autorului lor la data decesului, care

constituie data deschiderii moștenirii, iar pe de altă parte să probeze că sunt

succesorii legali sau testamentari ai decujusului.

Cât privește proprietatea asupra bunului,

în mod corect instanțele de fond au reținut că prin decizia nr. 599 din 24

aprilie 1978 a Consiliului Popular al municipiului București imobilul a trecut în

proprietatea statului, fără plată, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) și

art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și ale Decretului nr. 182/1977, ca urmare a faptului

că numiții D.O. și D.L. au plecat temporar în străinătate și nu s-au înapoiat la

expirarea termenului stabilit pentru întoarcerea în țară.

Ulterior apartamentul a făcut obiectul

contractului de închiriere din 01 aprilie 1985 încheiat între stat și pârâții B.M.

și B.A., iar în 1996 a fost vândut către aceștia din urmă, în temeiul Legii nr.

112/1995.

Obiectul transmisiunii succesorale este

constituit din patrimoniul succesoral, adică din ansamblul drepturilor și obligațiilor,

inclusiv bunurile și valorile la care acestea se referă, pe care le lasă o persoană

la încetarea sa din viață.

Singura dovadă produsă de reclamanți cu

privire bunurile rămase de pe urma autorului D.O., la decesul acestuia, o constituie

testamentul datat 28 iunie 2002, depus în copie certificată la dosar.

Din cuprinsul acestui testament rezultă

că bunurile lăsate de defunct constau în conturi de economii și investiții, o proprietate

imobiliară situată în Texas și un automobil, fără a se face vreo referire la proprietăți

imobiliare situate pe teritoriul României.

Susținerea recurenților că bunul revendicat

făcea parte din patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, față de

considerentele hotărârii judecătorești pronunțate de Curtea Supremă California Districtul

Los Angeles din 15 aprilie 2003, care a interpretat testamentul în sensul că se

referă inclusiv la bunurile necunoscute sau nedescoperite, nu poate fi primită.

Pentru ca o asemenea ipoteză să poată fi

reținută, recurenții ar fi trebuit să facă dovada că, anterior decesului, autorul

ar fi făcut demersuri pentru restituirea în natură ori în echivalent a bunului,

în procedura administrativă instituită de legea specială de reparație, intrată în

vigoare în timpul vieții lui D.O.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 stabilesc că de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitori

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Or, calitatea de persoană

îndreptățită, la apariția legii, aparținea autorului D.O., care nu a înțeles să

și-o valorifice. Dacă acesta ar fi formulat notificare pentru restituirea bunului,

moștenitorii legali sau testamentari ar fi putut continua demersurile autorului

lor, în condițiile legii.

Așa fiind, inexistența în patrimoniul defunctului

a unui drept real sau de creanță cu privire la imobilul în litigiu conduce la concluzia

lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Din această perspectivă, nu poate fi primită

nici interpretarea dată de recurenți cu privire la nelegala aplicare a dispozițiilor

art. 2 din Legea nr. 10/2001 cu privire la instituirea unei prezumții legale absolute

cu privire la caracterul nelegal al preluării imobilelor de către stat în perioada

1945-1949, ceea ce ar conduce la finalitatea păstrării în patrimoniul proprietarului

deposedat, a bunului preluat.

Pe de o parte, recurenții-reclamanți susțin

înlăturarea legii speciale prin efectul aplicării directe a Convenției Europene

a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte susțin aplicarea unor dispoziții cuprinse

în Legea nr. 10/2001, ce le sunt favorabile.

Înalta Curte observă că, în mod corect

instanța de apel a reținut că reclamantul D.V. și intervenienta C.A.R. nu au făcut

nici dovada calității de moștenitori legali ai autorului, pe care au susținut-o

fără a o proba.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 36/1995

referitoare la notarii publici și activitatea notarială, dovada calității de moștenitor

se poate face prin certificatul de moștenitor, eliberat de notarul public. Or, un

asemenea înscris nu a fost depus la dosar, nu s-a susținut că ar exista și, mai

mult,

recurenții nici nu au

înțeles să promoveze vreo critică cu privire la aceste considerente ale deciziei

atacate.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte constată că în mod legal instanțele fondului au admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților, împrejurare față de care celelalte

critici, referitoare la preferabilitatea titlului recurenților, nu mai pot fi analizate.

Cât privește critica referitoare la greșita

admitere a apelului declarat de pârâții B.A. și B.M., ea va fi privită ca nefondată.

Instituția aderării la apel, reglementată

de dispozițiile art. 293 C. proc. civ., nu produce consecințele pe care recurenții

le arată.

Aceasta deoarece prin apelul incident intimatul

urmărește „schimbării hotărârii primei instanțe”, iar efectul introducerii acestui

apel conduce la neaplicarea principiului non reformatio in pejus, astfel încât atât

apelantului principal, cât intimatului care a făcut apelul incident, li se poate

agrava situația în apelul celeilalte părți.

Așadar, în niciun caz nu se poate reține

susținerea recurenților în sensul că aderarea la apel semnifică recunoașterea drepturilor

părții potrivnice.

În raport de argumentele ce preced, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de Curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții D.V., D.T.A., C.I.T. și de intervenienta C.A.R. împotriva deciziei

nr. 690 A din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

decembrie 2012.