ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2666/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A.B.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 lei, din care 500.000 lei cu titlu de daune materiale și 3.500.000 lei cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile ce i-au fost create printr-un proces penal finalizat cu soluție de achitare, în perioada 21 august 2002 – 22 martie 2007 și, respectiv, în perioada 21 septembrie 2002 - 28 iunie 2004 (aproximativ 1 an și 9 luni).

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost arestat la data de 21 septembrie 2002, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, fiind condamnat, inițial, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, prin sentința penală nr. 533/2003 a Tribunalului București, hotărâre infirmată într-un al doilea ciclu procesual de sentința penală nr. 462 din 18 aprilie 2006 pronunțată în dosarul nr. 122/2004, prin care reclamantul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii susmenționate, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., constatându-se că acesta a fost arestat în perioada 21 august 2002- 29 iunie 2004, și reținându-se că din probele administrate nu rezultă vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a fost admis, doar în sensul că s-a dispus confiscarea și distrugerea unei cantități de 160 comprimate MDMA depuse la camera de corpuri delicte, fiind menținută soluția de achitare, iar recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost retras, astfel că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 1580 din 23 martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 867/3/2004, a luat act de această manifestare de voință.

Reclamantul a mai arătat că, în perioada cercetării penale nu s-a respectat prezumția de nevinovăție și confidențialitatea anchetei, probele fiind administrate defectuos, astfel că a fost supus pe nedrept unui regim de detenție de circa 2 ani, participând la un proces trucat timp de 5 ani, intens mediatizat în presă și televiziune, el suferind stigmatizarea din partea societății, ca și a familiei sale, determinând și accentuând suferințele sale fizice și psihice și ale familiei sale, astfel soția sa a fost nevoită să-și întrerupă activitatea, s-a îmbolnăvit de diabet în mod grav, fiind dependentă de insulină și nevoită să urmeze un tratament medical de lungă durată. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc.

pen., întrucât nu există o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă, măsurile preventive luate pe parcursul cercetării au fost raportate la situația de fapt de la acel moment, fiind verificate de către instanța de judecată, iar acestea nu au încălcat nici prevederile art. 20 din Constituția României și nici art. 3 din Protocolul nr. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a precizat în ce constau daunele materiale de 500.000 lei/ron solicitate, iar cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procesului penal cu onorariile de avocat sunt cheltuieli voluptorii efectuate pentru o siguranță privind modul în care va fi apărat în cauză, în condițiile în care, reclamantul avea dreptul la un apărător din oficiu.

Privitor la daunele morale de 3.500.000 lei/ron solicitate, pârâtul a arătat că instanța, în lipsa unor criterii precise de acordare, poate acorda daune morale, doar în limita unui – probatoriu pertinent și util care să contureze dimensiunea suferințelor fizice și întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima. Prin sentința civilă nr. 1477 din 2 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. 3737/3/2008, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, s-a admis în parte acțiunea reclamantului A.B.R.

și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamant, a sumei de 9.955 lei reprezentând daunele materiale, și a sumei de 1.000.000 lei reprezentând daune morale suferite de către reclamant ca urmare a arestării pe nedrept, în perioada 21 august 2002 – 29 iunie 2004 și cercetării penale pe nedrept în perioada 21 august 2002 – 22 martie 2007; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Referitor la excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a constatat că, potrivit art. 504 C. proc. pen., reclamantul a suferit o condamnare definitivă în primul ciclu procesual de 10 ani închisoare prin sentința penală nr. 533/2003 a Tribunalul București, secția a II a penală, și decizia penală nr. 454/2003 a Curții de Apel București, secția I penală, textul de lege fiind aplicabil cauzei.

În plus, acțiunea este admisibilă din perspectiva art. 504 alin. (2) C. proc. pen., privitor la invocata arestare nelegală care este confirmată prin sentința de achitare, și nici o lege nu interzice formularea unei astfel de acțiuni, altfel ar însemna, o încălcare a dreptului la accesul în justiție al reclamantului. Pe fond, s-a reținut că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, acestuia i-au fost cauzate multiple suferințe psihice, expunerea disprețului public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale ca persoană cu studii superioare, având perspectiva dezvoltării unei cariere profesionale de care a fost lipsit, fiind expus disprețului public – litigiul său fiind mediatizat puternic, prin izolare de familie și societate, imprimându-i-se un sentiment de frustrare accentuată, de nerealizare din punct de vedere material și moral, imposibilitate de a se bucura de o viață normală, el și inclusiv familia sa.

Din declarația martorei M.D.D., coroborată cu înscrisurile depuse de reclamant la dosar (filele 88 – 91) a rezultat că soția reclamantului, de profesie cadru didactic, a fost nevoită să-și întrerupă activitatea, deoarece s-a îmbolnăvit grav de diabet pe fondul stresului provocat de arestarea reclamantului, fiind dependentă de insulină în prezent și urmând un tratament de lungă durată.

S-a mai reținut că soția și copilul reclamantului au fost nevoiți să rămână într-o comunitate restrânsă, ca urmare a imaginii negative create prin arestarea și condamnarea sa pe nedrept, prejudiciul moral fiind evident, în condițiile în care reclamantul a fost în imposibilitatea de a-și desfășura normal viața, de a fi alături de familie, prin starea de stres permanent, de suferințe fizice și psihice suportate care impun acordarea unor daune morale într-un cuantum de 1.000.000 lei/ron, considerate ca fiind necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului, menționându-se că și faptul achitării sale, constituie o importantă reparație morală de care acesta a beneficiat.

S-a considerat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale și cel al repunerii părților în situația anterioară, nu pot avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită reclamantului să găsească o alinare, în condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfacții de ordin moral în suma acordată, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată, suma solicitată de 3.500.000 lei, fiind apreciată ca fiind una exorbitantă, menită să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru cel ce o solicită. S-au acordat și daune materiale în cuantum de 9.955 lei privitoare la onorariile de avocat achitate în cursul procesului penal, potrivit chitanțelor de la dosar și a onorariilor de expertiză, inclusiv pentru expertul parte încuviințat.

S-au exclus sumele de 10.000.000 lei/rol de la fila 117 dosar penal, întrucât era pe alt nume decât cel al reclamantului și de 16.850.000 lei/rol, întrucât s-a constatat că cele două chitanțe de la fila 119 sunt identice cu cele de la filele 93 și 95 pentru sume care nu pot fi acordate de două ori. Nu s-au primit susținerile pârâtului că aceste cheltuieli cu onorariile avocaților aleși ar fi cheltuieli voluptorii, întrucât dimpotrivă, ele se înscriu în cheltuielile necesare și utile, fiind fără relevanță posibilitatea reprezentării de un apărător din oficiu. S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză, conform art. 274 C. proc. civ., având în vedere lipsa chitanțelor doveditoare la dosar.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamantul, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin decizia civilă nr. 140 A din 2 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale la suma de 10.455 lei, a diminuat cuantumul daunelor morale la suma de 80.000 lei și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, efectuate la fond, în sumă de 5.000 lei – onorariu avocat, redus conform art. 274 pct. 3 C. proc.

civ., către reclamant; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins cererea reclamantului de obligare a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, să plătească cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariul de avocat, ca nefondată. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civila nr. 1917 din 19 martie 2010, Înalta Curte a dispus admiterea recursurilor și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii de libertate, întrucât art. 504 alin. (3) C. proc.

pen. prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal. În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate și de către reclamant în acțiune, instanța supremă a reținut că trebuie avute în vedere și principiile reflectate în jurisprudența Curții Europene sub acest aspect, unul din criteriile prin prisma cărora aceasta examinează legalitatea restrângerii de libertate fiind cel potrivit căruia organul care a dispus-o să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, nu atât de severe ca o restrângere de libertate, iar acestea să fi fost găsite insuficiente în persoana inculpatului/învinuitului.

Astfel, trebuie arătat de ce măsura arestării este absolut necesară și care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, care nu trebuie să se rezume la o redare generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen. Trebuie argumentate la persoana în cauză și conduita acesteia motivele de drept reținute în justificarea măsurii arestării. În cauza Tase contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat practica, pe care a constatat-o ca fiind obișnuită, a procurorilor români de a nu menționa motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când este vorba despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, ca fiind contrară art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenție, în sensul de a nu fi conforma cu procedura prevăzută de lege.

Pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cauza s-a reînregistrat sub nr. 11771/2/2010. Prin decizia civilă nr. 375A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile; a schimbat în parte sentința, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale la suma de 11.455 lei, a diminuat cuantumul daunelor morale la suma de 90.000 lei, a obligat Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamant, a cheltuielilor de judecată la fond în cauză, reduse conform art. 274 pct. 3 C. proc. civ., la 8.500 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pârâtul la plata sumei de 500 lei RON, cheltuieli de judecată, efectuate în apel către reclamant.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în primul ciclu procesual penal, după emiterea primului rechizitoriu de trimitere în judecată, singura hotărâre de condamnare a reclamantului, la 10 ani închisoare, nu a rămas definitivă, decizia din apel, de menținere a măsurii condamnării, fiind casată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru infracțiunile pentru care a fost cercetat penal, prin raportare la prevederile art. 416 1 și art. 417 C. proc. pen., rezultă că aprecierea primei instanțe, în sensul incidenței în cauză a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., este greșită. În ceea ce privește incidența art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., instanța de apel a apreciat că, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație si Justiție, aceasta analiză se impune a fi realizată prin raportare la prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în raport de susținerile reclamantului privind existența sentinței penale nr. 462 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a II a penală, (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1580 din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție), prin care acesta a fost achitat. Instanța de apel a constatat că, în materia reglementată de art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., caracterul nelegal al privării de libertate se impune a fi raportat nu numai la dispozițiile art. 143 și respectiv art. 148 din același cod, când are loc revocarea măsurii preventive conform art. 139 alin. (2) teza I, ci și la terminarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), respectiv, achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut că, deși în cadrul hotărârii penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului, nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, dispuse în cursul aceluiași proces penal împotriva acestuia, nu se poate face abstracție de faptul că prin această hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit că nu există probe certe din care să rezulte că reclamantul a săvârșit fapta penală pentru care a fost arestat preventiv, trimis în judecată și condamnat, nedefinitiv în primul ciclu procesual, în situația acestuia fiind aplicat principiul ,,in dubio pro reo”.

Or, hotărârea penală de achitare, rămasă definitivă, se impune instanțelor civile, cu putere de lucru judecat. În consecință, în aprecierea instanței de apel, chiar dacă respectivele măsuri privative de libertate au fost analizate de către instanțele penale, investite cu analiza cererilor reclamantului prin care se solicita revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri, și apreciate în acest context, ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor, din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă fără dubiu că prin sentința penala nr. 462 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului București, s-a reținut că nu sunt probe temeinice din care să rezulte vinovăția reclamantului.

Așa fiind, prezumția sa de nevinovăție, a fost încălcată, reclamantul fiind deținut aproximativ 1 an și 10 luni, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat. Totodată, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ. și a art. 315 C. proc. civ., instanța de apel s-a raportat și la cel de-al doilea temei juridic al acțiunii, respectiv art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 5 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în vigoare inclusiv la data de adoptării măsurilor preventive împotriva reclamantului (Convenția fiind adoptată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și fiind direct aplicabilă conform art. 11 alin. (2) din Constituție). Așa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, par. 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României. Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în par. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din Convenție, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării. În același sens, jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că scopul esențial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

De altfel, în același sens, s-a decis și în contenciosul constituțional prin Decizia nr. 45/1998, statuându-se că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Aplicând aceste considerații teoretice în cauză, instanța de apel a constatat, din verificarea actelor dosarului penal de fond, că la data privării de libertate a reclamantului, măsura arestării preventive a fost luată de către procuror, prin ordonanță, la data de 21 august 2002, fiind ulterior prelungită de către instanțele penale, măsura fiind menținută și prin decizia de casare nr. 4682 din 22 octombrie 2003 pronunțată de Înalta Curte, pronunțată în primul ciclu procesual, astfel că reclamantul a fost pus în libertate la data de 28 iunie 2004, ca urmare a revocării măsurii, prin decizia penală nr. 1230/2004 pronunțata de Curtea de Apel București, care a reținut pe de o parte că, în raport de datele cauzei, inculpatul nu mai prezintă un pericol public, cauza aflându-se în stare de rejudecare, fiind necesară respectarea unei perioade de detenție rezonabile, iar pe de altă parte, cel al celerității soluționării cauzei.

Așa cum a arătat și Înalta Curte de Casație si Justiție, unul dintre criteriile prin prisma cărora Curtea Europeană examinează legalitatea restrângerii de libertate este cel potrivit căruia organul care a dispus-o, să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, nu atât de severe ca o restrângere de libertate, iar acestea să fi fost găsite insuficiente în persoana inculpatului/învinuitului. Astfel, trebuie arătat de ce măsura arestării este absolut necesară și care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, care nu trebuie să se rezume la o redare generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen. Trebuie argumentate la persoana în cauză și conduita acesteia, motivele de drept reținute în justificarea măsurii arestării.

În cauza Tase contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat practica, pe care a constatat-o ca fiind obișnuită, a procurorilor români de a nu menționa motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când este vorba despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, ca fiind contrară art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenție, în sensul de a nu fi conforma cu procedura prevăzută de lege. Or, în raport de aceste elemente, pe care instanța de recurs, le-a apreciat ca fiind determinante în soluționarea cauzei, instanța de apel a constatat că în cauză, arestarea reclamantului a fost dispusă de către procuror și s-a derulat în condițiile vechilor reglementări C. proc.

pen. privind măsura arestării preventive, care au fost apreciate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca nefiind conforme exigențelor art. 5 din Convenție, aspect ce a determinat și o primă condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003). De asemenea, în cuprinsul ordonanței de arestare preventivă, motivele care au justificat adoptarea măsurii au fost reprezentate de reținerea incidenței prevederilor art. 148 lit. b) și h) C. proc.

pen., menționându-se: ,,infracțiunea este flagrantă, pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare iar lăsarea în libertate constituie pericol public”, măsura fiind analizată de către tribunal la 17 septembrie 2002, în cadrul încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, considerându-se că motivele care justificau măsura inițială rămâneau neschimbate, circumstanțele cauzei fiind așadar, similare cu cele din cauza Tase vs. România, la care a făcut trimitere, decizia de casare.

În afara acestui aspect, care ar fi dus prin el însuși la obținerea de despăgubiri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că, deși pârâtul susține că arestarea a respectat întru totul dispozițiile legale privind arestarea preventivă, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 4862 din 22 octombrie 2003, a Secției penale a restituit cauza la procuror apreciind că urmărirea penală nu este completă , reținând cu putere de lucru judecat că probatoriul se impunea a fi complinit prin administrarea acelor probe la care reclamantul făcuse referire, în apărare, atât în cursul urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești iar în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a constatat că din administrarea probelor, nu rezultă că reclamantul a comis infracțiunea pentru care a fost arestat preventiv . Or, aceste constatări ale instanței penale, deși ulterioare, nu pot fi ignorate în cadrul situației de fapt, sub aspectul ce face obiectul prezentei analize, ele fiind de natură să circumstanțieze, din perspectiva cerințelor impuse de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene nelegalitatea privării de libertate a reclamantului.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a apreciat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive “relevante și suficiente” pentru a justifica detenția continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (cauza Tase vs. România – par. 36). Instanța de apel a concluzionat că, nereținerea în cuprinsul hotărârii de achitare, a împrejurării că privarea sau restrângerea de libertate a fost nelegală, nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii reclamantului, câtă vreme reclamantul și-a fundamentat pretențiile atât pe prevederile art. 504 C. proc.

pen., cât și pe cele înscrise în art. 21 și 52 alin. (3) din Constituție și, respectiv art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; or, aceste norme, garantează libertatea individuală, statuând că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale. În consecință, chiar dacă art. 504 C. proc. pen. prevede limitativ cazurile în care se acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar în cauză nu s-a probat existenta unei hotărâri penale care să constate neegalitatea măsurii arestării preventive, față de dispozițiile art. 20 și art. 23 din Constituția României, art. 5 paragraf 5 și art. 6 din Convenția Europeană, acțiunea nu este inadmisibilă, deoarece art. 20 din Constituție reglementează supremația normelor convențiilor internaționale la care România este parte, referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, în situația unor neconcordanțe între aceste norme.

Referitor la cuantumul daunelor morale, instanța de apel a reținut că la aprecierea cuantumului acestora, conform art. 505 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție coroborat cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie avută în vedere necesitatea acoperirii consecințelor negative suferite de reclamant și familia sa în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care reclamantului i-a fost afectată situația familială prin arestarea sa preventivă, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, de natura a determina o îmbogățire fără justă cauză în persoana acestuia.

Or, probele administrate și evaluate de prima instanță, nu sunt, de natură a conduce la o evaluare atât de mare a prejudiciului moral suferit, sumă stabilită de tribunal cu acest titlu, apărând ca exagerată. Instanța de apel a reținut că, într-adevăr, reclamantul a dovedit prin probatoriul administrat în fața primei instanțe, înregistrarea unui prejudiciu moral ca efect al arestării sale preventive în condițiile la care s-a făcut referire în prima parte a considerentelor, o perioadă de 679 zile, a cercetării sale în procesul penal, pe parcursul a cca.

5 ani, timp în care a planat asupra sa, suspiciunea că s-ar face vinovat de infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, pentru care ulterior a fost achitat definitiv, din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, dar și sub aspect socio-profesional, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții uman - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă și de familia acestuia.

De asemenea, este real că în condițiile în care reclamantul a fost în imposibilitate de a-și desfășura normal viața privată, de a fi alături de familie, o asemenea stare de fapt a determinat înregistrarea unui prejudiciu moral, și de către membrii familiei acestuia, soția reclamantului fiind nevoită să-și întrerupă activitatea, deoarece s-a îmbolnăvit, iar ca urmare a imaginii negative create reclamantului prin arestarea și condamnarea sa, aceștia au fost nevoiți să rămână într-o comunitate restrânsă. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat nefondată critica pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că nu s-a stabilit raportul de cauzalitate dintre sănătatea soției reclamantului și prejudiciul moral suferit de reclamant și familia sa în perioada analizată.

În acest sens, instanța de apel a constatat că în mod corect a concluzionat tribunalul asupra existenței unei asemenea legături de cauzalitate, prin luarea în considerare a probei testimoniale și a probei cu înscrisuri, câtă vreme aceste mijloace de dovadă, la a căror administrare pârâtul nu s-a opus, reliefau faptul că, în perioada analizată, soția reclamantului, s-a îmbolnăvit de diabet, pe fondul stresului provocat de arestarea soțului său, de cercetarea acestuia timp de 5 ani și chiar prin mediatizarea cazului în presă și televiziune, aceasta fiind dependentă de insulină în prezent și urmând un tratament de lungă durată. În acest context, dată fiind teza probatorie ce se urmărea a fi dovedită, nu se impunea cu necesitate administrarea probei cu expertiză medico– legală care să fi stabilit legătura de cauzalitate între cele două elemente.

De altfel, sub acest aspect, apelantul pârât nu a înțeles să administreze probe contare celor invocate de reclamant, or, sarcina probei contrare îi revenea. În același sens, cu referire la susținerea Ministerului Public vizând lipsa de rol activ a primei instanțe, în administrarea probatoriului, instanța de apel a reținut că prin procesul civil se urmărește protecția juridică a unor interese private, așa încât, părțile au rolul hotărâtor în determinarea existentei procesului atât în ceea ce privește declanșarea acestuia, cât și desfășurarea sa, inclusiv în administrarea probelor, rolul activ al judecătorului în procesul civil, neputând fi privit făcându-se abstracție de principiul disponibilității, care este un principiu primordial al procedurii civile.

Mai mult, în cauză, s-a administrat un probatoriu complex, atât la solicitarea reclamantului, cât și din oficiu, astfel că, nici din această perspectivă nu se poate reține în cauză o omisiune a instanței de fond în a administra probe suplimentare și a căror necesitate să fi rezultat din dezbateri. Pe de altă parte, este adevărat că în cursul anului 2004, în certificatul medical eliberat de Spitalul Sf. Ștefan - fila 89 dosar fond, se menționează că soția reclamantului are calitatea de director de marketing la CONSY-COM, societate la care potrivit rechizitoriului întocmit în procesul penal, reclamantul era unic acționar, însă o atare împrejurare nu este de natură să înlăture cele anterior reținute, ea prezentând însă relevanță sub aspectul analizei întinderii prejudiciului moral efectiv înregistrat și care se solicită a fi reparat.

Tot astfel, susținerea că pentru acoperirea prejudiciului rezultând din mediatizarea cazului, reclamantul s-ar fi putut îndrepta împotriva organelor de presă și televiziune, pentru a-și susține un drept la replică „reglementat de art. 72 din Legea nr. 3/1974, cu efect de reparație a prejudiciului astfel încercat, nu poate fi de natură să limiteze dreptul reclamantului la o acțiune în justiție întemeiată pe art. 504 – 505 C. proc. pen. raportat la art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, cauza acțiunii reclamantului nu este reprezentată de încălcarea libertății de expresie, iar pe de altă parte, mediatizarea litigiului penal în care acesta a fost implicat, a reprezentat o consecință a însăși derulării procedurilor penale împotriva sa, neputând fi exclusă de plano, incidența unei răspunderi a statului, pentru informațiile publicate în presă care corespund adevărului și privesc faptele ce atrag răspunderea, respectiv cele referitoare la arestarea reclamantului, întrucât acest fapt constituie cauza originară a lezării acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - nume, onoare, reputație.

Nici critica apelantului Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a apreciat ca fiind absolutizată declarația martorei audiate în cauză privind suferințele și prejudiciile suferite de reclamant și familia acestuia, nu este fondată, câtă vreme, această declarație, nu a fost singurul element probatoriu valorificat de prima instanță, proba testimonială fiind corect evaluată prin raportare la înscrisurile aflate la dosar, concretizate atât în acte medicale, dosarul penal în care reclamantul a fost parte dar și în acte medicale, respectiv extrase din publicațiile care au prezentat cazul reclamantului.

Instanța de apel a reținut că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, și că deși această analiză implică o doză de aproximare, instanțele trebuie să se raporteze la criteriile la care s-a făcut anterior referire și care urmează a fi valorificate în apel, în considerarea criticilor care vizează întinderea daunelor morale.

În acest sens, s-a apreciat că t rebuie avut în vedere faptul că, în cauză, reclamantul nu a fost condamnat definitiv, în procesul penal, ci a fost achitat, pentru considerentele arătate în cuprinsul sentinței penale nr. 462 din 18 aprilie 2006, aspecte care nu pot fi reanalizate de către instanța civilă, fiind intrate sub autoritatea de lucru judecat, însăși sentința penală de achitare constituind o reparație a prejudiciului moral suferit ce nu trebuie ignorată, ea cântărind în mod corespunzător în balanța acoperirii în concret a prejudiciului integral și real suferit. Pe de altă parte, desfășurarea cercetărilor penale, chiar finalizate cu constatarea nevinovăției reclamantului, nu are în sine un caracter ilicit, întrucât nicio normă de drept intern sau internațional nu conține o prevedere în acest sens.

Așa cum rezultă din dosarul penal, atașat, soluția adoptată în cauza penală a fost una favorabilă reclamantului, și, deși reclamantul a susținut că a fost supus unui proces trucat, nu s-a făcut dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului - adică în deplină cunoștință de cauză asupra nevinovăției acestuia. De asemenea, scopul acordării acestor daune, cu consecința "reabilitării" sociale a celui condamnat pe nedrept – este atins prin chiar faptul admiterii cererii de acordare a daunelor, iar nu neapărat prin cuantumul acestora.

Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, și aplicând în cauză principiile jurisprudenței CEDO în materie la care s-a făcut referire, instanța de apel a apreciat că se impune o diminuare a cuantumului daunelor morale pentru acoperirea prejudiciilor cauzate reclamantului și familiei sale la suma globală, de 90.000 Ron. Criticile reclamantului referitoare la neacordarea în plus de daune morale, până la suma solicitată din acțiune, fundamentate pe neaplicarea corectă a criteriilor ce decurg din art. 505 C. proc.

civ. și principiului reparației integrale a prejudiciului, au fost înlăturate, instanța de apel constatând că s-au aplicat aceste criterii, dar într-un mod excesiv, ajungându-se la o sumă nerezonabilă de 1.000.000 lei acordată prin sentința apelată, care determină o îmbogățire nejustificată a reclamantului. Referitor la cuantumul daunelor materiale, instanța de apel a constatat nefondată critica reclamantului privind neluarea în considerare a daunelor constând în veniturile pe care le-ar fi realizat în perioada cât a fost încarcerat și de care a fost lipsit prin împiedicarea sa de a-și desfășura activitatea, câtă vreme, în acțiunea introductivă, acesta, deși a solicitat daune materiale, nu a făcut referire în susținerea acestui petit la un asemenea temei al acestor pretenții, aceasta cauză a despăgubirilor materiale, fiind invocată doar în calea de atac.

Sub acest aspect, singura referire din acțiunea introductivă la activitatea reclamantului în cadrul societății comerciale a vizat faptul că ,,are studii superioare, este administratorul unei societăți comerciale, astfel că imaginea sa a avut de suferit, societatea reacționând prin stigmatizarea celui inculpat arestat și a familiei sale”. Ulterior, la termenul de judecată din data de 19.06.2008, reclamantul asistat de apărător, a circumstanțiat aceste pretenții, prin precizarea tezelor probatorii, menționând că ceea ce se urmărește a fi dovedit, în cauză, este pe de o parte cuantumul reactualizat al cheltuielilor de judecata efectuate în procesul penal, iar pe de altă parte, cheltuielile efectuate cu spitalizarea.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, iar în conformitate cu prevederile art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată cuprinde obiectul, motivele de fapt și de drept, pe care se întemeiază acțiunea.

În aplicarea acestor dispoziții legale, c adrul procesual al unui litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilității, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecății și părțile față de care înțelege să își stabilească drepturile, instanțele de judecată fiind chemate să analizeze în mod concret, în aceste limite astfel stabilite, fiecare pretenție a părților angajate într-un proces civil, pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluție definitivă pentru situația litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt - rezultat al probelor administrate în cauză - și de drept - rezultat al incidenței normelor specifice raportului juridic litigios.

În raport de aceste constatări, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a analizat acest petit, în limitele în care a fost învestită. Instanța de apel a mai reținut, totodată, că potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, astfel că, în raport de cele anterior precizate, s-a apreciat că susținerea reclamantului, referitoare la acordarea de despăgubiri materiale ca urmare a împiedicării sale de a desfășura activități care să aducă un profit societății, are natura unei cereri care este fundamentată pe o cauză nouă, fiind inadmisibilă formularea ei direct în apel.

Chiar dacă s-ar aprecia că în raport de susținerile reclamantului din acțiunea introductivă, nu ar fi incidente prevederile art. 294 C. proc. civ., și că instanța de apel are obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii de fond și din perspectiva acestui temei al daunelor morale, acest tip de prejudiciu nu poate fi unul eventual, ci era necesar ca reclamantul să dovedească că, în ipoteza lăsării sale în libertate, acesta ar fi desfășurat cu siguranță aceste activități profesionale și ar fi câștigat sumele pretinse. Or, o asemenea dovadă nu a fost administrată, nici la momentul soluționării primei căi de atac a apelului, nici în această fază procesuală.

Susținerea Ministerului Finanțelor Publice, vizând daunele materiale acordate de către prima instanță, constând în onorariile de avocat, a fost înlăturată, instanța de apel apreciind că o atare critică este total nefondată, în raport de prevederile înscrise în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor a Omului, potrivit cu care modul în care îi este asigurată apărarea nu poate fi apreciat, decât de către cel acuzat în cauza penală respectivă, dreptul la avocat ales având prioritate în raport cu asigurarea apărării din oficiu. În plus, trebuie avut în vedere faptul că în cauza penală, reclamantul a fost cercetat pentru o infracțiune cu un pericol social ridicat, că acest litigiu a avut o durată în timp de cca.

5 ani, astfel că, respectivul litigiu a presupus din partea apărătorilor angajați, un volum de muncă și afectarea unor intervale de timp considerabile, pentru a se putea asigura o buna apărare a clientului, concretizată, de altfel, în soluția de achitare a acestuia, și care justificau, în consecință, stabilirea unor onorarii corespunzătoare muncii efectiv prestate și care, pentru considerentele expuse, nu pot fi limitate la nivelul onorariilor minime. Pe de altă parte, reglementările a căror incidență a fost reținută în cauză și care stabilesc obligația de plată a daunelor în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparația integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 și art. 999 C. civ.

privind răspunderea civilă delictuală. În conformitate cu aceste prevederi legale, poate fi acoperit prin plata unor despăgubiri bănești numai prejudiciul care este cert, sub ambele aspecte, al existenței și al întinderii sale. Or, nu se poate contesta că principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea de către stat a tuturor cheltuielilor generate de fapta ilicită, inclusiv cele efectuate în cursul procesului penal, reclamantul având prin urmare dreptul la sumele reprezentând onorariile achitate avocaților în ambele faze ale procesului (urmărirea penală și cercetarea judecătorească).

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că este excesiv a aprecia că onorariile de avocat și experți suportate de către reclamant în timpul cercetărilor penale finalizate cu achitarea sa, nu au adus un prejudiciu material cert în patrimoniul său, astfel că, nu se poate considera că acest prejudiciu a fost suportat direct de către reclamant,cu atât mai mult cu cât în cauză, dată fiind soluția de achitare dispusă în procesul penal, nu se poate concluziona că acest prejudiciu nu a fost determinat de o culpă a sa. Pe de altă parte, nu există nici un text legal care sa impună reclamantului obligația de a solicita aceste cheltuieli doar în cadrul procesului penal, sens în care apelul reclamantului privitor la greșita neacordare a cheltuielilor cu acest titlu în mod integral, a fost apreciat ca fondat.

Instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a reținut identitatea unor sume solicitate cu acest titlu, deoarece în realitate, chitanța de la fila 95 din dosarul invocat pentru suma de 700 lei, nu este identică cu cea de-a doua chitanță de la fila 119, astfel că se impunea a fi acordată cu titlu de daune materiale și această sumă. Pe de altă parte, în mod eronat prima instanță a apreciat că nu pot fi avute în vedere toate chitanțele de plată anexate la dosar, câtă vreme din verificarea conținutului chitanțelor rezultă că dovada de plata a onorariului înlăturată a fost emisă în temeiul unui contract de asistență judiciară, încheiat în beneficiul reclamantului, și care era în directă legătură cu litigiul penal în care acesta a fost implicat, iar normele din dreptul intern permit încheierea contractelor de asistența judiciara și în această modalitate.

De asemenea, critica din apelul reclamantului, în sensul că în mod greșit nu s-au acordat cheltuieli cu onorariul de avocat în prezenta cauză, la fond, a fost găsită ca întemeiată, instanța de apel având în vedere faptul că în apel s-a depus originalul chitanței, reprezentând onorariu avocat, pentru suma de 17.000 lei/ron și că pentru a se acorda cheltuielile de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și astfel, a căzut în pretenții. Caracterul real al cheltuielilor de judecată este dovedit prin faptul încheierii contractului de asistență juridică, respectiv, dovada privind plata onorariul stabilit, iar caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la natura pricinii, atitudinea părților din proces, miza procesului pentru părți, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a avocatului.

Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea efectivă desfășurată de avocat care trebuie să contribuie, în esență, la clarificări ale tuturor aspectelor de ordin procedural și ale tuturor aspectelor de fond, la cercetarea jurisprudenței și a doctrinei incidentă in cauza pendinte, la construcția juridică pe care a configurat-o și a propus-o instanței, la valorificarea probatoriului administrat în fața instanței de judecată, etc. Aplicând criteriile mai sus menționate la cauza de față, instanța de apel a reținut că în prima instanța, reprezentarea reclamantului a presupus, așa cum rezultă din actele dosarului-demersuri procesuale exprimate prin formularea cererii de chemare în judecata și susținerea acesteia, în condiții de contradictorialitate, dezbateri orale asupra tuturor chestiunilor necesare desfășurării procesului, susținerea apărărilor față de cuprinsul întâmpinării, solicitarea probatoriilor pertinente și concludente pentru cauză, combaterea pertinentă a susținerilor părții adverse, cu relevanță pentru dosar.

În același timp, instanța de apel a avut în vedere faptul că accesul liber la justiție, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție și de art. 6 din CEDO, trebuie exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Instanța de apel a reținut însă că în prezenta cale de atac, a fost acordat un singur termen de judecată, iar totalul onorariului de avocat solicitat este în cuantum de 3.000 lei, sumă care în este mod vădit disproporționată.

Față de toate aceste elemente, ținând totuși seamă de faptul că, în cauză în prima instanța, reclamantului i-au fost admise în parte pretențiile, de volumul de muncă prestată în concret în cauză, de apărătorii reclamantului și impusă de circumstanțele speței, instanța de apel a apreciat că suma solicitată de reclamant cu acest titlul, în cuantum de 17.000 lei, îndeplinește parțial cerințele statuate în prevederile art. 274 C. proc. civ. și pe cele la care face referire jurisprudența constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Așa fiind, instanța de apel, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 8.500 lei, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A.B.R. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurentul-reclamant, A.B., a arătat că decizia instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 505 C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Referitor la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 505 C. proc.

pen., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel în mod greșit a procedat la diminuarea cuantumului daunelor morale, în condițiile în care repararea prejudiciului moral trebuie să fie integrală, menită să compenseze suferințele fizice și psihice cauzate prin eroare penală,într-un cuantum în măsură să înlăture pe cât posibil consecințele grave de natură morală, socială produse prin încălcarea drepturilor fundamentale, garantate persoanei de prevederile constituționale și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar practica instanței supreme este în sensul ca reparația acordată să nu fie teoretică și iluzorie.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, deși ambele instanțe au reținut corect perioada în care i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul și întreaga personalitate, precum și consecințele în plan sentimental, afectiv și social al acestor îngrădiri, totuși, există o discrepanță nejustificată între suma stabilită de instanța de fond și cea stabilită de instanța de apel cu titlu de daune morale. Referitor la greșita aplicarea a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că la dosarul cauzei există chitanța în original de 17. 000 lei, reprezentând onorariul pe tot parcursul procesului, eliberată în baza împuternicirii avocațiale, iar reducerea la jumătate a acesteia este nelegală, fiind încălcate mai multe principii de drept.

Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât, deși avea a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut, în condițiile în care niciuna din părți nu a solicitat diminuarea cheltuielilor de judecată, totuși a procedat la ajustarea sumelor solicitate și a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a supus dezbaterii părților aspectul cheltuielilor de judecată și l-a privat pe reclamant de posibilitatea susținerii pretențiilor sale, nesocotind astfel dreptul la apărare. Procedând la reducerea onorariului achitat de reclamant, instanța de apel nu a ținut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., respectiv, de valoarea pricinii precizată în acțiunea introductivă (4.000.000 lei), ci de soluția dată de instanța de fond, și nici nu a verificat proporționalitatea onorariilor cu volumul de munca depusă de avocați pe tot parcursul procesului, de la data introducerii acțiunii - 31 ianuarie 2008 și până în prezent - 2011, când încă nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, avându-se în vedere că - așa cum s-a precizat mai sus, s-a plătit onorariul pentru apărător pentru tot cursul procesului - de la fond și până la pronunțarea hotărârii irevocabile, volumul de muncă fiind determinat de complexitatea și dificultatea litigiului. Prin reducerea onorariului plătit apărătorului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul, un onorariu considerat exagerat.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, concluzionând în mod greșit că în speța dedusă judecății sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen. În acest sens, recurentul-pârât a arătat că în accepțiunea art. 417 C. proc. pen. hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă la data pronunțării acesteia când recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului; cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului. Prin rămânerea definitiva a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecății conflictului de drept penal.

Soluția cuprinsă în hotărârea rămasă defin