ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2666/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2666/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 31 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București,

reclamantul A.B.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000

lei, din care 500.000 lei cu titlu de daune materiale și 3.500.000 lei cu titlu

de daune morale, pentru prejudiciile ce i-au fost create printr-un proces penal

finalizat cu soluție de achitare, în perioada 21 august 2002 – 22 martie 2007

și, respectiv, în perioada 21 septembrie 2002 - 28 iunie 2004 (aproximativ 1 an

și 9 luni).

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a fost arestat la data de 21 septembrie 2002,

fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc

prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, fiind

condamnat, inițial, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, prin sentința penală

nr. 533/2003 a Tribunalului București, hotărâre infirmată într-un al doilea

ciclu procesual de sentința penală nr. 462 din 18 aprilie 2006 pronunțată în

dosarul nr. 122/2004, prin care reclamantul a fost achitat pentru săvârșirea

infracțiunii susmenționate, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. c) C. proc. pen., constatându-se că acesta a fost arestat în perioada 21

august 2002- 29 iunie 2004, și reținându-se că din probele administrate nu

rezultă vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, a fost admis, doar în sensul că s-a dispus confiscarea și

distrugerea unei cantități de 160 comprimate MDMA depuse la camera de corpuri

delicte, fiind menținută soluția de achitare, iar recursul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București a fost retras, astfel că Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 1580 din 23 martie 2007

pronunțată în dosarul nr. 867/3/2004, a luat act de această manifestare de

voință.

Reclamantul a mai

arătat că, în perioada cercetării penale nu s-a respectat prezumția de

nevinovăție și confidențialitatea anchetei, probele fiind administrate

defectuos, astfel că a fost supus pe nedrept unui regim de detenție de circa 2

ani, participând la un proces trucat timp de 5 ani, intens mediatizat în presă

și televiziune, el suferind stigmatizarea din partea societății, ca și a familiei

sale, determinând și accentuând suferințele sale fizice și psihice și ale

familiei sale, astfel soția sa a fost nevoită să-și întrerupă activitatea, s-a

îmbolnăvit de diabet în mod grav, fiind dependentă de insulină și nevoită să

urmeze un tratament medical de lungă durată.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat

că nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen., întrucât nu există o

hotărâre judecătorească de condamnare definitivă, măsurile preventive luate pe

parcursul cercetării au fost raportate la situația de fapt de la acel moment,

fiind verificate de către instanța de judecată, iar acestea nu au încălcat nici

prevederile art. 20 din Constituția României și nici art. 3 din Protocolul nr.

7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei s-a

solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a

precizat în ce constau daunele materiale de 500.000 lei/ron solicitate, iar

cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procesului penal cu onorariile

de avocat sunt cheltuieli voluptorii efectuate pentru o siguranță privind modul

în care va fi apărat în cauză, în condițiile în care, reclamantul avea dreptul

la un apărător din oficiu.

Privitor la daunele

morale de 3.500.000 lei/ron solicitate, pârâtul a arătat că instanța, în lipsa

unor criterii precise de acordare, poate acorda daune morale, doar în limita

unui – probatoriu pertinent și util care să contureze dimensiunea suferințelor

fizice și întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima.

Prin sentința civilă

nr. 1477 din 2 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a

civilă, în dosarul nr. 3737/3/2008, s-a respins excepția inadmisibilității

acțiunii ca neîntemeiată, s-a admis în parte acțiunea reclamantului A.B.R. și a

fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata,

către reclamant, a sumei de 9.955 lei reprezentând daunele materiale, și a

sumei de 1.000.000 lei reprezentând daune morale suferite de către reclamant ca

urmare a arestării pe nedrept, în perioada 21 august 2002 – 29 iunie 2004 și

cercetării penale pe nedrept în perioada 21 august 2002 – 22 martie 2007; a

fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepția

privind inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a constatat că, potrivit art.

504 C. proc. pen., reclamantul a suferit o condamnare definitivă în primul

ciclu procesual de 10 ani închisoare prin sentința penală nr. 533/2003 a

Tribunalul București, secția a II a penală, și decizia penală nr. 454/2003 a

Curții de Apel București, secția I penală, textul de lege fiind aplicabil

cauzei.

În plus, acțiunea

este admisibilă din perspectiva art. 504 alin. (2) C. proc. pen., privitor la

invocata arestare nelegală care este confirmată prin sentința de achitare, și

nici o lege nu interzice formularea unei astfel de acțiuni, altfel ar însemna,

o încălcare a dreptului la accesul în justiție al reclamantului.

Pe fond, s-a reținut

că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, acestuia i-au fost cauzate

multiple suferințe psihice, expunerea disprețului public, atingerea gravă adusă

onoarei și demnității sale ca persoană cu studii superioare, având perspectiva

dezvoltării unei cariere profesionale de care a fost lipsit, fiind expus

disprețului public – litigiul său fiind mediatizat puternic, prin izolare de

familie și societate, imprimându-i-se un sentiment de frustrare accentuată, de nerealizare

din punct de vedere material și moral, imposibilitate de a se bucura de o viață

normală, el și inclusiv familia sa.

Din declarația

martorei M.D.D., coroborată cu înscrisurile depuse de reclamant la dosar

(filele 88 – 91) a rezultat că soția reclamantului, de profesie cadru didactic,

a fost nevoită să-și întrerupă activitatea, deoarece s-a îmbolnăvit grav de

diabet pe fondul stresului provocat de arestarea reclamantului, fiind

dependentă de insulină în prezent și urmând un tratament de lungă durată.

S-a mai reținut că

soția și copilul reclamantului au fost nevoiți să rămână într-o comunitate

restrânsă, ca urmare a imaginii negative create prin arestarea și condamnarea

sa pe nedrept, prejudiciul moral fiind evident, în condițiile în care

reclamantul a fost în imposibilitatea de a-și desfășura normal viața, de a fi

alături de familie, prin starea de stres permanent, de suferințe fizice și

psihice suportate care impun acordarea unor daune morale într-un cuantum de

1.000.000 lei/ron, considerate ca fiind necesare, suficiente și rezonabile

pentru repararea prejudiciului reclamantului, menționându-se că și faptul

achitării sale, constituie o importantă reparație morală de care acesta a

beneficiat.

S-a considerat că în

materia daunelor morale, principiul reparării integrale și cel al repunerii

părților în situația anterioară, nu pot avea decât un caracter aproximativ,

prin stabilirea unei sume care să-i permită reclamantului să găsească o

alinare, în condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfacții

de ordin moral în suma acordată, care să înlocuiască valoarea de care a fost

privată, suma solicitată de 3.500.000 lei, fiind apreciată ca fiind una

exorbitantă, menită să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru cel ce

o solicită.

S-au acordat și daune

materiale în cuantum de 9.955 lei privitoare la onorariile de avocat achitate

în cursul procesului penal, potrivit chitanțelor de la dosar și a onorariilor

de expertiză, inclusiv pentru expertul parte încuviințat.

S-au exclus sumele de

10.000.000 lei/rol de la fila 117 dosar penal, întrucât era pe alt nume decât

cel al reclamantului și de 16.850.000 lei/rol, întrucât s-a constatat că cele

două chitanțe de la fila 119 sunt identice cu cele de la filele 93 și 95 pentru

sume care nu pot fi acordate de două ori.

Nu s-au primit

susținerile pârâtului că aceste cheltuieli cu onorariile avocaților aleși ar fi

cheltuieli voluptorii, întrucât dimpotrivă, ele se înscriu în cheltuielile

necesare și utile, fiind fără relevanță posibilitatea reprezentării de un

apărător din oficiu.

S-a respins cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză, conform art. 274 C. proc.

civ., având în vedere lipsa chitanțelor doveditoare la dosar.

Împotriva acestei

sentințe, au formulat apel reclamantul, pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă

nr. 140 A din 2 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile; a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale la suma

de 10.455 lei, a diminuat cuantumul daunelor morale la suma de 80.000 lei și a

obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata

de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, efectuate la fond, în sumă de

5.000 lei – onorariu avocat, redus conform art. 274 pct. 3 C. proc. civ., către

reclamant; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins cererea

reclamantului de obligare a Statului Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, să plătească cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariul

de avocat, ca nefondată.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cereri de recurs reclamantul și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civila

nr. 1917 din 19 martie 2010, Înalta Curte a dispus admiterea recursurilor și

casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că achitarea

dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii

restrângerii de libertate, întrucât art. 504 alin. (3) C. proc. pen. prevede că

privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, prin

hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate și

de către reclamant în acțiune, instanța supremă a reținut că trebuie avute în

vedere și principiile reflectate în jurisprudența Curții Europene sub acest

aspect, unul din criteriile prin prisma cărora aceasta examinează legalitatea

restrângerii de libertate fiind cel potrivit căruia organul care a dispus-o să

fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, nu atât de severe

ca o restrângere de libertate, iar acestea să fi fost găsite insuficiente în

persoana inculpatului/învinuitului.

Astfel, trebuie

arătat de ce măsura arestării este absolut necesară și care sunt motivele

concrete de luare a acestei măsuri, care nu trebuie să se rezume la o redare

generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen. Trebuie argumentate la persoana

în cauză și conduita acesteia motivele de drept reținute în justificarea

măsurii arestării.

În cauza Tase contra

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat practica, pe care

a constatat-o ca fiind obișnuită, a procurorilor români de a nu menționa

motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când este vorba

despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, ca fiind contrară art. 5 alin.

(1) lit. c) din Convenție, în sensul de a nu fi conforma cu procedura prevăzută

de lege.

Pe rolul Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

cauza s-a reînregistrat sub nr. 11771/2/2010.

Prin decizia civilă

nr. 375A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile; a schimbat în parte

sentința, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale la suma de 11.455

lei, a diminuat cuantumul daunelor morale la suma de 90.000 lei, a obligat

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamant,

a cheltuielilor de judecată la fond în cauză, reduse conform art. 274 pct. 3 C.

proc. civ., la 8.500 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a

obligat pârâtul la plata sumei de 500 lei RON, cheltuieli de judecată, efectuate

în apel către reclamant.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că, în primul ciclu procesual penal, după

emiterea primului rechizitoriu de trimitere în judecată, singura hotărâre de

condamnare a reclamantului, la 10 ani închisoare, nu a rămas definitivă,

decizia din apel, de menținere a măsurii condamnării, fiind casată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Întrucât reclamantul

nu a fost condamnat definitiv pentru infracțiunile pentru care a fost cercetat

penal, prin raportare la prevederile art. 416

1

și art. 417 C. proc.

pen., rezultă că aprecierea primei instanțe, în sensul incidenței în cauză a

prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., este greșită.

În ceea

ce privește incidența art. 504 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a

apreciat că, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație si Justiție, aceasta

analiză se impune a fi realizată prin raportare la prevederile art. 504 alin.

(3) C. proc. pen., în raport de susținerile reclamantului privind existența

sentinței penale nr. 462 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a II a penală, (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1580 din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție), prin care acesta a fost achitat.

Instanța

de apel a constatat că, în materia reglementată de art. 504 alin. (2) și (3) C.

proc. pen., caracterul nelegal al privării de libertate se impune a fi raportat

nu numai la dispozițiile art. 143 și respectiv art. 148 din același cod, când

are loc revocarea măsurii preventive conform art. 139 alin. (2) teza I, ci și

la terminarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate: scoaterea de

sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.

10 alin. (1) lit. j), respectiv, achitarea sau încetarea procesului penal

pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a reținut că, deși în cadrul hotărârii penale prin

care s-a dispus achitarea reclamantului, nu s-a constatat caracterul nelegal al

măsurii arestării preventive, dispuse în cursul aceluiași proces penal

împotriva acestuia, nu se poate face abstracție de faptul că prin această

hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit că nu există probe certe din

care să rezulte că reclamantul a săvârșit fapta penală pentru care a fost

arestat preventiv, trimis în judecată și condamnat, nedefinitiv în primul ciclu

procesual, în situația acestuia fiind aplicat principiul ,,in dubio pro reo”.

Or, hotărârea penală

de achitare, rămasă definitivă, se impune instanțelor civile, cu putere de

lucru judecat.

În

consecință, în aprecierea instanței de apel, chiar dacă respectivele măsuri

privative de libertate au fost analizate de către instanțele penale, investite

cu analiza cererilor reclamantului prin care se solicita revocarea măsurii

arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri, și apreciate în acest context,

ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării

lor, din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă fără dubiu că

prin sentința penala nr. 462 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului București, s-a reținut că nu sunt probe temeinice din care să rezulte vinovăția

reclamantului.

Așa fiind, prezumția

sa de nevinovăție, a fost încălcată, reclamantul fiind deținut aproximativ 1 an

și 10 luni, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.

Totodată, cu

respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ. și a

art. 315 C. proc. civ., instanța de apel s-a raportat și la cel de-al doilea

temei juridic al acțiunii, respectiv art. 52 alin. (3) din Constituție și art.

5 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în vigoare inclusiv

la data de adoptării măsurilor preventive împotriva reclamantului (Convenția

fiind adoptată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și fiind direct aplicabilă

conform art. 11 alin. (2) din Constituție).

Așa cum în mod

constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, par. 1 al

art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică

libertatea fizică a persoanei urmărind ca nimeni să nu fie privat de această

libertate în mod arbitrar.

Din momentul în care

România a devenit parte

contractantă a

Convenției pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, textele de lege care vizează

drepturi

și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se

interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului

preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale

art. 20 din Constituția României.

Or,

dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care

în par. 1 lit. c) prevede că nimeni nu

poate fi lipsit de

libertatea sa, cu excepția cazului în care a

fost arestat sau

reținut în vederea aducerii în fața autorității

judiciare

competente, sau când există motive verosimile de a

bănui

că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Dreptul

la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de

libertate este

garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din

Convenție,

care condiționează acordarea de despăgubiri doar

de existența unei arestări nelegale,

fără a fi necesară o

hotărâre judecătorească

anterioară prin care să se constate

nelegalitatea reținerii sau

arestării.

În același sens,

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în

mod constant că scopul esențial al art. 5 este protejarea individului împotriva

arbitrariului autorităților statale și că, în realizarea acestui scop, orice

privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

De altfel, în același

sens, s-a decis și în contenciosul constituțional prin Decizia nr. 45/1998,

statuându-se că principiul responsabilității statului față de persoanele care

au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie

aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite

erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Aplicând

aceste considerații teoretice în cauză, instanța de apel a constatat, din

verificarea actelor

dosarului

penal de fond, că la data privării de libertate a reclamantului, măsura

arestării preventive a fost luată de către procuror, prin ordonanță, la data de

21 august 2002, fiind ulterior prelungită de către instanțele penale, măsura

fiind menținută și prin decizia de casare nr. 4682 din 22 octombrie 2003

pronunțată de Înalta Curte, pronunțată în primul ciclu procesual, astfel că reclamantul

a fost pus în libertate la data de 28 iunie 2004, ca urmare a revocării

măsurii, prin decizia penală nr. 1230/2004 pronunțata de Curtea de Apel

București, care a reținut pe de o parte că, în raport de datele cauzei,

inculpatul nu mai prezintă un pericol public, cauza aflându-se în stare de

rejudecare, fiind necesară respectarea unei perioade de detenție rezonabile,

iar pe de altă parte, cel al celerității soluționării cauzei.

Așa cum a arătat și

Înalta Curte de Casație si Justiție, unul dintre criteriile prin prisma cărora

Curtea Europeană examinează legalitatea restrângerii de libertate este cel

potrivit căruia organul care a dispus-o, să fi analizat în prealabil posibilitatea

luării altor măsuri, nu atât de severe ca o restrângere de libertate, iar

acestea să fi fost găsite insuficiente în persoana inculpatului/învinuitului.

Astfel, trebuie arătat de ce măsura arestării este absolut necesară și care

sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, care nu trebuie să se rezume

la o redare generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen. Trebuie argumentate

la persoana în cauză și conduita acesteia, motivele de drept reținute în

justificarea măsurii arestării.

În cauza Tase contra

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat practica, pe care

a constatat-o ca fiind obișnuită, a procurorilor români de a nu menționa

motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când este vorba

despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, ca fiind contrară art. 5 alin.

(1) lit. c) din Convenție, în sensul de a nu fi conforma cu procedura prevăzută

de lege.

Or,

în raport de aceste elemente, pe care instanța de recurs, le-a apreciat ca

fiind determinante în soluționarea cauzei, instanța de apel a constatat că în

cauză,

arestarea

reclamantului a fost dispusă de către procuror și s-a derulat în condițiile

vechilor reglementări C. proc. pen. privind

măsura

arestării preventive, care au fost apreciate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, ca nefiind conforme

exigențelor art.

5 din Convenție, aspect ce a determinat și o

primă condamnare a României

la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului

în cauza Pantea împotriva României

(hotărârea din 3 iunie 2003).

De asemenea, în

cuprinsul ordonanței de arestare preventivă, motivele care au justificat

adoptarea măsurii au fost reprezentate de reținerea incidenței prevederilor

art. 148 lit. b) și h) C. proc. pen., menționându-se: ,,infracțiunea este

flagrantă, pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare iar

lăsarea în libertate constituie pericol public”, măsura fiind analizată de

către tribunal la 17 septembrie 2002, în cadrul încheierii prin care s-a dispus

prelungirea arestării preventive, considerându-se că motivele care justificau

măsura inițială rămâneau neschimbate, circumstanțele cauzei fiind așadar,

similare cu cele din cauza Tase vs. România, la care a făcut trimitere, decizia

de casare.

În afara acestui

aspect, care ar fi dus prin el însuși la obținerea de despăgubiri în fața

Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că, deși pârâtul

susține că arestarea a respectat întru totul dispozițiile legale privind

arestarea preventivă, Curtea Supremă de Justiție,

prin decizia

penală nr. 4862 din 22 octombrie 2003,

a

Secției penale a

restituit cauza la

procuror

apreciind

că urmărirea penală nu este completă

, reținând

cu putere de

lucru judecat că probatoriul se impunea a fi complinit prin administrarea

acelor probe la care reclamantul făcuse referire, în apărare, atât în cursul

urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești iar

în cel

de-al doilea ciclu procesual, s-a constatat că din administrarea probelor, nu

rezultă că reclamantul a comis infracțiunea pentru care a fost arestat

preventiv

.

Or, aceste constatări

ale instanței penale, deși ulterioare, nu pot fi ignorate în cadrul situației

de fapt, sub aspectul ce face obiectul prezentei analize, ele fiind de natură

să circumstanțieze, din perspectiva cerințelor impuse de art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene nelegalitatea

privării de libertate a reclamantului.

Sub acest aspect,

Curtea Europeană a apreciat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să

fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul

poate arăta că există motive “relevante și suficiente” pentru a justifica

detenția continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent

cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către

autorități (cauza Tase vs. România – par. 36).

Instanța de apel a

concluzionat că, nereținerea în cuprinsul hotărârii de achitare, a împrejurării

că privarea sau restrângerea de libertate a fost nelegală, nu poate constitui

un fine de neprimire al acțiunii reclamantului, câtă vreme reclamantul și-a

fundamentat pretențiile atât pe prevederile art. 504 C. proc. pen., cât și pe

cele înscrise în art. 21 și 52 alin. (3) din Constituție și, respectiv art. 5

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; or, aceste norme, garantează

libertatea individuală, statuând că statul răspunde patrimonial pentru erorile

judiciare săvârșite în procesele penale.

În consecință, chiar

dacă art. 504 C. proc. pen. prevede limitativ cazurile în care se acordă despăgubiri

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar în cauză nu s-a probat

existenta unei hotărâri penale care să constate neegalitatea măsurii arestării

preventive, față de dispozițiile art. 20 și art. 23 din Constituția României,

art. 5 paragraf 5 și art. 6 din Convenția Europeană, acțiunea nu este

inadmisibilă, deoarece art. 20 din Constituție reglementează supremația

normelor convențiilor internaționale la care România este parte, referitoare la

drepturile și libertățile fundamentale, în situația unor neconcordanțe între

aceste norme.

Referitor la cuantumul

daunelor morale, instanța de apel a reținut că la aprecierea cuantumului

acestora, conform art. 505 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție

coroborat cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să

fie avută în vedere necesitatea acoperirii consecințelor negative suferite de

reclamant și familia sa în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, măsura în care reclamantului i-a fost afectată situația

familială prin arestarea sa preventivă, fără ca prin aceasta să se încerce o

reparare cu mult peste vătămarea produsă, de natura a determina o îmbogățire

fără justă cauză în persoana acestuia.

Or, probele

administrate și evaluate de prima instanță, nu sunt, de natură a conduce la o

evaluare atât de mare a prejudiciului moral suferit, sumă stabilită de tribunal

cu acest titlu, apărând ca exagerată.

Instanța de apel a

reținut că, într-adevăr, reclamantul a dovedit prin probatoriul administrat în

fața primei instanțe, înregistrarea unui prejudiciu moral ca efect al arestării

sale preventive în condițiile la care s-a făcut referire în prima parte a

considerentelor, o perioadă de 679 zile, a cercetării sale în procesul penal,

pe parcursul a cca. 5 ani, timp în care a planat asupra sa, suspiciunea că s-ar

face vinovat de infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, pentru care

ulterior a fost achitat definitiv, din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, dar și sub aspect

socio-profesional, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale

persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și

pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții uman - relațiile cu

prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în

durerea morală încercată de victimă și de familia acestuia.

De asemenea, este

real că în condițiile în care reclamantul a fost în imposibilitate de a-și

desfășura normal viața privată, de a fi alături de familie, o asemenea stare de

fapt a determinat înregistrarea unui prejudiciu moral, și de către membrii

familiei acestuia, soția reclamantului fiind nevoită să-și întrerupă

activitatea, deoarece s-a îmbolnăvit, iar ca urmare a imaginii negative create

reclamantului prin arestarea și condamnarea sa, aceștia au fost nevoiți să

rămână într-o comunitate restrânsă.

Sub acest aspect,

instanța de apel a apreciat nefondată critica pârâtului Ministerului Finanțelor

Publice, în sensul că nu s-a stabilit raportul de cauzalitate dintre sănătatea

soției reclamantului și prejudiciul moral suferit de reclamant și familia sa în

perioada analizată.

În acest sens,

instanța de apel a constatat că în mod corect a concluzionat tribunalul asupra

existenței unei asemenea legături de cauzalitate, prin luarea în considerare a

probei testimoniale și a probei cu înscrisuri, câtă vreme aceste mijloace de

dovadă, la a căror administrare pârâtul nu s-a opus, reliefau faptul că, în

perioada analizată, soția reclamantului, s-a îmbolnăvit de diabet, pe fondul

stresului provocat de arestarea soțului său, de cercetarea acestuia timp de 5

ani și chiar prin mediatizarea cazului în presă și televiziune, aceasta fiind

dependentă de insulină în prezent și urmând un tratament de lungă durată. În

acest context, dată fiind teza probatorie ce se urmărea a fi dovedită, nu se impunea

cu necesitate administrarea probei cu expertiză medico– legală care să fi

stabilit legătura de cauzalitate între cele două elemente.

De altfel, sub acest

aspect, apelantul pârât nu a înțeles să administreze probe contare celor

invocate de reclamant, or, sarcina probei contrare îi revenea.

În același sens, cu

referire la susținerea Ministerului Public vizând lipsa de rol activ a primei

instanțe, în administrarea probatoriului, instanța de apel a reținut că prin

procesul civil se urmărește protecția juridică a unor interese private, așa

încât, părțile au rolul hotărâtor în determinarea existentei procesului atât în

ceea ce privește declanșarea acestuia, cât și desfășurarea sa, inclusiv în

administrarea probelor, rolul activ al judecătorului în procesul civil,

neputând fi privit făcându-se abstracție de principiul disponibilității, care

este un principiu primordial al procedurii civile.

Mai mult, în cauză,

s-a administrat un probatoriu complex, atât la solicitarea reclamantului, cât

și din oficiu, astfel că, nici din această perspectivă nu se poate reține în

cauză o omisiune a instanței de fond în a administra probe suplimentare și a

căror necesitate să fi rezultat din dezbateri.

Pe de altă parte,

este adevărat că în cursul anului 2004, în certificatul medical eliberat de

Spitalul Sf. Ștefan - fila 89 dosar fond, se menționează că soția reclamantului

are calitatea de director de marketing la CONSY-COM, societate la care potrivit rechizitoriului întocmit în procesul penal, reclamantul era unic acționar, însă

o atare împrejurare nu este de natură să înlăture cele anterior reținute, ea

prezentând însă relevanță sub aspectul analizei întinderii prejudiciului moral

efectiv înregistrat și care se solicită a fi reparat.

Tot astfel,

susținerea că pentru acoperirea prejudiciului rezultând din mediatizarea

cazului, reclamantul s-ar fi putut îndrepta împotriva organelor de presă și

televiziune, pentru a-și susține un drept la replică „reglementat de art. 72

din Legea nr. 3/1974, cu efect de reparație a prejudiciului astfel încercat, nu

poate fi de natură să limiteze dreptul reclamantului la o acțiune în justiție

întemeiată pe art. 504 – 505 C. proc. pen. raportat la art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, cauza acțiunii reclamantului nu este

reprezentată de încălcarea libertății de expresie, iar pe de altă parte,

mediatizarea litigiului penal în care acesta a fost implicat, a reprezentat o

consecință a însăși derulării procedurilor penale împotriva sa, neputând fi

exclusă de plano, incidența unei răspunderi a statului, pentru informațiile

publicate în presă care corespund adevărului și privesc faptele ce atrag

răspunderea, respectiv cele referitoare la arestarea reclamantului, întrucât

acest fapt constituie cauza originară a lezării acelor atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale - nume, onoare, reputație.

Nici critica

apelantului Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a apreciat ca fiind

absolutizată declarația martorei audiate în cauză privind suferințele și

prejudiciile suferite de reclamant și familia acestuia, nu este fondată, câtă

vreme, această declarație, nu a fost singurul element probatoriu valorificat de

prima instanță, proba testimonială fiind corect evaluată prin raportare la

înscrisurile aflate la dosar, concretizate atât în acte medicale, dosarul penal

în care reclamantul a fost parte dar și în acte medicale, respectiv extrase din

publicațiile care au prezentat cazul reclamantului.

Instanța de apel a

reținut că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte,

stricte, din moment ce el diferă de la persoană la

persoană, în

funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărui caz, și că deși această analiză implică

o

doză de aproximare, instanțele trebuie să se raporteze la criteriile la care

s-a făcut anterior referire și care urmează a fi valorificate în apel, în

considerarea criticilor care vizează întinderea daunelor morale.

În

acest sens, s-a apreciat că t

rebuie avut în vedere faptul că, în cauză, reclamantul nu

a fost condamnat definitiv, în procesul penal, ci a fost achitat, pentru

considerentele arătate în cuprinsul sentinței penale nr. 462 din 18 aprilie

2006, aspecte care nu pot fi reanalizate de către instanța civilă, fiind

intrate sub autoritatea de lucru judecat, însăși sentința penală de achitare

constituind o reparație a prejudiciului moral suferit ce nu trebuie ignorată,

ea cântărind în mod corespunzător în balanța acoperirii în concret a

prejudiciului integral și real suferit.

Pe de altă parte,

desfășurarea cercetărilor penale, chiar finalizate cu constatarea nevinovăției

reclamantului, nu are în sine un caracter ilicit, întrucât nicio normă de drept

intern sau internațional nu conține o prevedere în acest sens. Așa cum rezultă

din dosarul penal, atașat, soluția adoptată în cauza penală a fost una favorabilă

reclamantului, și, deși reclamantul a susținut că a fost supus unui proces

trucat, nu s-a făcut dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu

privire la faptele imputate reclamantului - adică în deplină cunoștință de

cauză asupra nevinovăției acestuia.

De asemenea, scopul

acordării acestor daune, cu consecința "reabilitării" sociale a celui

condamnat pe nedrept – este atins prin chiar faptul admiterii cererii de

acordare a daunelor, iar nu neapărat prin cuantumul acestora.

Reținând că este de

netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză,

suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și

onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de

lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care

justifică acordarea unei compensații materiale, și aplicând în cauză

principiile jurisprudenței CEDO în materie la care s-a făcut referire, instanța

de apel a apreciat că se impune o diminuare a cuantumului daunelor morale

pentru acoperirea prejudiciilor cauzate reclamantului și familiei sale la suma

globală, de 90.000 Ron.

Criticile

reclamantului referitoare la neacordarea în plus de daune morale, până la suma

solicitată din acțiune, fundamentate pe neaplicarea corectă a criteriilor ce

decurg din art. 505 C. proc. civ. și principiului reparației integrale a prejudiciului,

au fost înlăturate, instanța de apel constatând că s-au aplicat aceste

criterii, dar într-un mod excesiv, ajungându-se la o sumă nerezonabilă de

1.000.000 lei acordată prin sentința apelată, care determină o îmbogățire

nejustificată a reclamantului.

Referitor la

cuantumul daunelor materiale, instanța de apel a constatat nefondată critica

reclamantului privind neluarea în considerare a daunelor constând în veniturile

pe care le-ar fi realizat în perioada cât a fost încarcerat și de care a fost

lipsit prin împiedicarea sa de a-și desfășura activitatea, câtă vreme, în acțiunea

introductivă, acesta, deși a solicitat daune materiale, nu a făcut referire în

susținerea acestui petit la un asemenea temei al acestor pretenții, aceasta

cauză a despăgubirilor materiale, fiind invocată doar în calea de atac.

Sub acest aspect,

singura referire din acțiunea introductivă la activitatea reclamantului în cadrul

societății comerciale a vizat faptul că ,,are studii superioare, este

administratorul unei societăți comerciale, astfel că imaginea sa a avut de

suferit, societatea reacționând prin stigmatizarea celui inculpat arestat și a

familiei sale”. Ulterior, la termenul de judecată din data de 19.06.2008,

reclamantul asistat de apărător, a circumstanțiat aceste pretenții, prin

precizarea tezelor probatorii, menționând că ceea ce se urmărește a fi dovedit,

în cauză, este pe de o parte cuantumul reactualizat al cheltuielilor de

judecata efectuate în procesul penal, iar pe de altă parte, cheltuielile

efectuate cu spitalizarea.

Potrivit

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății, iar în conformitate cu prevederile

art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată cuprinde obiectul,

motivele de fapt și de drept, pe care se întemeiază acțiunea.

În

aplicarea acestor dispoziții legale, c

adrul procesual al unui litigiu este fixat,

în virtutea principiului disponibilității, de către reclamant prin cererea sa

de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecății și

părțile față de care înțelege să își stabilească drepturile, instanțele de

judecată fiind chemate să analizeze în mod concret, în aceste limite astfel

stabilite, fiecare pretenție a părților angajate într-un proces civil, pentru

ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluție definitivă pentru situația

litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt - rezultat al probelor

administrate în cauză - și de drept - rezultat al incidenței normelor specifice

raportului juridic litigios.

În raport de aceste

constatări, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a

analizat acest petit, în limitele în care a fost învestită.

Instanța

de apel a mai reținut, totodată, că potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu

se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, astfel că, în raport de cele

anterior precizate, s-a apreciat că susținerea reclamantului, referitoare la

acordarea de despăgubiri materiale ca urmare a împiedicării sale de a desfășura

activități care să aducă un profit societății, are natura unei cereri care este

fundamentată pe o cauză nouă, fiind inadmisibilă formularea ei direct în apel.

Chiar

dacă s-ar aprecia că în raport de susținerile reclamantului din acțiunea

introductivă, nu ar fi incidente prevederile art. 294 C. proc. civ., și că

instanța de apel are obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii

de fond și din perspectiva acestui temei al daunelor morale, acest tip de

prejudiciu nu poate fi unul eventual, ci era necesar ca reclamantul să

dovedească că, în ipoteza lăsării sale în libertate, acesta ar fi desfășurat cu

siguranță aceste activități profesionale și ar fi câștigat sumele pretinse. Or,

o asemenea dovadă nu a fost administrată, nici la momentul soluționării primei

căi de atac a apelului, nici în această fază procesuală.

Susținerea

Ministerului Finanțelor Publice, vizând daunele materiale acordate de către

prima instanță, constând în onorariile de avocat, a fost înlăturată, instanța

de apel apreciind că o atare critică este total nefondată, în raport de

prevederile înscrise în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor a Omului,

potrivit cu care modul în care îi este asigurată apărarea nu poate fi apreciat,

decât de către cel acuzat în cauza penală respectivă, dreptul la avocat ales

având prioritate în raport cu asigurarea apărării din oficiu.

În plus,

trebuie avut în vedere faptul că în cauza penală, reclamantul a fost cercetat

pentru o infracțiune cu un pericol social ridicat, că acest litigiu a avut o

durată în timp de cca. 5 ani, astfel că, respectivul litigiu a presupus din

partea apărătorilor angajați, un volum de muncă și afectarea unor intervale de

timp considerabile, pentru a se putea asigura o buna apărare a clientului,

concretizată, de altfel, în soluția de achitare a acestuia, și care justificau,

în consecință, stabilirea unor onorarii corespunzătoare muncii efectiv prestate

și care, pentru considerentele expuse, nu pot fi limitate la nivelul

onorariilor minime.

Pe de

altă parte, reglementările a căror incidență a fost reținută în cauză și care

stabilesc obligația de plată a daunelor în cazul erorilor judiciare, au în

vedere reparația integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost

condamnată sau arestată pe nedrept, potrivit principiilor ce rezultă din

prevederile art. 998 și art. 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În conformitate cu aceste prevederi legale, poate fi acoperit prin plata unor

despăgubiri bănești numai prejudiciul care este cert, sub ambele aspecte, al

existenței și al întinderii sale. Or, nu se poate contesta că principiul

reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea de către stat a tuturor

cheltuielilor generate de fapta ilicită, inclusiv cele efectuate în cursul

procesului penal, reclamantul având prin urmare dreptul la sumele reprezentând

onorariile achitate avocaților în ambele faze ale procesului (urmărirea penală

și cercetarea judecătorească).

Sub acest

aspect, instanța de apel a constatat că este excesiv a aprecia că onorariile de

avocat și experți suportate de către reclamant în timpul cercetărilor penale

finalizate cu achitarea sa, nu au adus un prejudiciu material cert în

patrimoniul său, astfel că, nu se poate considera că acest prejudiciu a fost

suportat direct de către reclamant,cu atât mai mult cu cât în cauză, dată fiind

soluția de achitare dispusă în procesul penal, nu se poate concluziona că acest

prejudiciu nu a fost determinat de o culpă a sa.

Pe de

altă parte, nu există nici un text legal care sa impună reclamantului obligația

de a solicita aceste cheltuieli doar în cadrul procesului penal, sens în care

apelul reclamantului privitor la greșita neacordare a cheltuielilor cu acest

titlu în mod integral, a fost apreciat ca fondat.

Instanța

de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a reținut identitatea unor

sume solicitate cu acest titlu, deoarece în realitate, chitanța de la fila 95

din dosarul invocat pentru suma de 700 lei, nu este identică cu cea de-a doua

chitanță de la fila 119, astfel că se impunea a fi acordată cu titlu de daune

materiale și această sumă.

Pe de

altă parte, în mod eronat prima instanță a apreciat că nu pot fi avute în

vedere toate chitanțele de plată anexate la dosar, câtă vreme din verificarea

conținutului chitanțelor rezultă că dovada de plata a onorariului înlăturată a

fost emisă în temeiul unui contract de asistență judiciară, încheiat în beneficiul

reclamantului, și care era în directă legătură cu litigiul penal în care acesta

a fost implicat, iar normele din dreptul intern permit încheierea contractelor

de asistența judiciara și în această modalitate.

De

asemenea, critica din apelul reclamantului, în sensul că în mod greșit nu s-au

acordat cheltuieli cu onorariul de avocat în prezenta cauză, la fond, a fost

găsită ca întemeiată, instanța de apel având în vedere faptul că în apel s-a

depus originalul chitanței, reprezentând onorariu avocat, pentru suma de 17.000

lei/ron și că pentru a se acorda cheltuielile de judecată este necesar și

suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și astfel,

a căzut în pretenții.

Caracterul

real al cheltuielilor de judecată este dovedit prin faptul încheierii

contractului de asistență juridică, respectiv, dovada privind plata onorariul

stabilit, iar caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată trebuie raportat

la natura pricinii, atitudinea părților din proces, miza procesului pentru părți,

munca depusă de avocat și pregătirea profesională a avocatului.

Caracterul

necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea efectivă

desfășurată de avocat care trebuie să contribuie, în esență, la clarificări ale

tuturor aspectelor de ordin procedural și ale tuturor aspectelor de fond, la

cercetarea jurisprudenței și a doctrinei incidentă in cauza pendinte, la

construcția juridică pe care a configurat-o și a propus-o instanței, la

valorificarea probatoriului administrat în fața instanței de judecată, etc.

Aplicând

criteriile mai sus menționate la cauza de față, instanța de apel a reținut că

în prima instanța, reprezentarea reclamantului a presupus, așa cum rezultă din

actele dosarului-demersuri procesuale exprimate prin formularea cererii de

chemare în judecata și susținerea acesteia, în condiții de

contradictorialitate, dezbateri orale asupra tuturor chestiunilor necesare

desfășurării procesului, susținerea apărărilor față de cuprinsul întâmpinării,

solicitarea probatoriilor pertinente și concludente pentru cauză, combaterea

pertinentă a susținerilor părții adverse, cu relevanță pentru dosar.

În

același timp, instanța de apel a avut în vedere faptul că accesul liber la

justiție, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de

Constituție și de art. 6 din CEDO, trebuie exercitat cu bună-credință, în

limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură

ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.

Instanța

de apel a reținut însă că în prezenta cale de atac, a fost acordat un singur

termen de judecată, iar totalul onorariului de avocat solicitat este în cuantum

de 3.000 lei, sumă care în este mod vădit disproporționată.

Față de

toate aceste elemente, ținând totuși seamă de faptul că, în cauză în prima

instanța, reclamantului i-au fost admise în parte pretențiile, de volumul de

muncă prestată în concret în cauză, de apărătorii reclamantului și impusă de

circumstanțele speței, instanța de apel a apreciat că suma solicitată de

reclamant cu acest titlul, în cuantum de 17.000 lei, îndeplinește parțial

cerințele statuate în prevederile art. 274 C. proc. civ. și pe cele la care

face referire jurisprudența constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Așa

fiind, instanța de apel, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a

apreciat că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 8.500 lei, cu acest

titlu.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul A.B.R. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul-reclamant,

A.B., a arătat că decizia instanței de apel este dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 505 C. proc. pen. și

a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 505 C. proc. pen.,

recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel în mod greșit a procedat la

diminuarea cuantumului daunelor morale, în condițiile în care repararea

prejudiciului moral trebuie să fie integrală, menită să compenseze suferințele

fizice și psihice cauzate prin eroare penală,într-un cuantum în măsură să

înlăture pe cât posibil consecințele grave de natură morală, socială produse

prin încălcarea drepturilor fundamentale, garantate persoanei de prevederile

constituționale și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar practica

instanței supreme este în sensul ca reparația acordată să nu fie teoretică și

iluzorie.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că, deși ambele instanțe au reținut corect perioada în care i-a

fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul și întreaga personalitate,

precum și consecințele în plan sentimental, afectiv și social al acestor

îngrădiri, totuși, există o discrepanță nejustificată între suma stabilită de

instanța de fond și cea stabilită de instanța de apel cu titlu de daune morale.

Referitor la greșita

aplicarea a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

recurentul-reclamant a arătat că la dosarul cauzei există chitanța în original

de 17. 000 lei, reprezentând onorariul pe tot parcursul procesului, eliberată

în baza împuternicirii avocațiale, iar reducerea la jumătate a acesteia este

nelegală, fiind încălcate mai multe principii de drept.

Instanța de apel a încălcat

principiul disponibilității, întrucât, deși avea a se pronunța numai asupra a

ceea ce s-a cerut, în condițiile în care niciuna din părți nu a solicitat

diminuarea cheltuielilor de judecată, totuși a procedat la ajustarea sumelor

solicitate și a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a supus

dezbaterii părților aspectul cheltuielilor de judecată și l-a privat pe

reclamant de posibilitatea susținerii pretențiilor sale, nesocotind astfel

dreptul la apărare.

Procedând la reducerea

onorariului achitat de reclamant, instanța de apel nu a ținut seama de

criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, de

valoarea pricinii precizată în acțiunea introductivă (4.000.000 lei), ci de

soluția dată de instanța de fond, și nici nu a verificat proporționalitatea

onorariilor cu volumul de munca depusă de avocați pe tot parcursul procesului,

de la data introducerii acțiunii - 31 ianuarie 2008 și până în prezent - 2011,

când încă nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, avându-se în vedere că - așa

cum s-a precizat mai sus, s-a plătit onorariul pentru apărător pentru tot

cursul procesului - de la fond și până la pronunțarea hotărârii irevocabile,

volumul de muncă fiind determinat de complexitatea și dificultatea litigiului.

Prin reducerea

onorariului plătit apărătorului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-și

recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală

și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul, un onorariu considerat exagerat.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că în mod greșit

instanța de apel a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii,

concluzionând în mod greșit că în speța dedusă judecății sunt incidente

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

În acest sens,

recurentul-pârât a arătat că în accepțiunea art. 417 C. proc. pen. hotărârea

instanței de recurs rămâne definitivă la data pronunțării acesteia când recursul

a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără

rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea

recursului; cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul

respingerii recursului.

Prin rămânerea

definitiva a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecății

conflictului de drept penal. Soluția cuprinsă în hotărârea rămasă defin