ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1362/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2012, reclamantul C.I. a formulat în contradictoriu cu intimata Centrul Județean de Transfuzie Sanguina Bârlad, contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. In motivarea cererii, încadrată în drept pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., reclamantul a susținut că hotărârea atacată este rezultatul unei grave greșeli materiale, constând în aceea că, din eroare, instanța a confundat noțiunile de „arie desfășurată” și „arie desfășurată construită” menționate în STAS 4908/1985. Prin confundarea celor două noțiuni menționate a fost săvârșită o grava eroare materială care determină admiterea prezentei căi de atac și anularea hotărârii pronunțate în recurs.

În ceea ce privește natura concretă a acestei greșeli, a susținut că potrivit art. 2.2.9. din STAS 4908/1985 numai aria desfășurată construită a fost definită ca fiind aria tuturor nivelurilor, mai puțin aria subsolului, respectiv „aria tuturor nivelurilor începând de la cota 0”, cum reține instanța. Însă, ceea ce interesează din perspectiva art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este noțiunea de arie desfășurată, care este definită potrivit art. 2.2.8.

din STAS 4908/1985 ca fiind aria tuturor nivelurilor (prin urmare inclusiv aria subsolului și a celorlalte niveluri sub cota 0). În acest sens, făcând trimitere la aceeași normă legală, a susținut că din perspectiva dispoziției legale evocate, ceea ce interesează este doar aria desfășurată a imobilului, textul în cauză menționând ca „în situația imobilelor-construcții care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial(...).” În măsura În care nu ar fi realizat această gravă eroare și s-ar fi raportat la noțiunea de arie desfășurată folosită de Legea nr. 10/2001, adică la aria tuturor nivelurilor construcției, instanța ar fi observat că în calculul acestei arii trebuie să fie cuprinsă și aria beciului, adică suprafața de 36,75 m.p.

În acest fel, în mod implicit, ar fi constatat că aria nou construită nu depășește 100% din suprafața inițial construită și, astfel, că terenul și construcțiile pot fi restituite în natură. În acest scop, a solicitat să se observe că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2.2.9 din STAS 4908/1985, întrucât acestea reglementează exclusiv noțiunea de arie desfășurată construită, irelevantă în economia prevederilor Legii nr. 10/2001. Instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs individualizat la pct. Cl din cererea de recurs, caz de contestație în anulare stipulat de prevederile art. 318 teza II C. proc. civ.

A susținut că prin critica menționată a arătat, printre altele, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabilind greșit că aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, pe considerentul că noile corpuri de clădire ar fi fost edificate înainte de anul 1990, respectiv în anul 1986. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, întrucât în lipsa autorizației de construire, instanței nu îi era permis să stabilească împrejurarea că respectivele corpuri noi au fost edificate înainte de anul 1990. Deși a arătat că niciunul dintre înscrisurile reținute de instanța de apel nu face dovada situației de fapt menționate și că instanța de apel nu putea să dea eficiență acestora, cu referire la procesul-verbal de predare din 17 iulie 1968 care nu are dată certă, instanța de recurs, din greșeală a omis să cerceteze motivul de nelegalitate evocat, preluând concluziile instanței de apel, reținând la rândul său lapidar că imobilele au fost edificate în anul 1968. Omisiunea instanței de recurs a fost hotărâtoare în pronunțarea unei soluții greșite, întrucât prin neanalizarea motivului de recurs menționat s-a stabilit că nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și astfel că imobilul nu trebuie restituit în natură fostului proprietar.

A solicitat admiterea contestației în anulare și anularea deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în urma rejudecării cauzei, admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei instanței de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei-intimate și admiterii apelului său, cu consecința admiterii în integralitate a cererii sale de chemare în judecată. Referitor la cererea dedusă judecații, se constată următoarele: Potrivit art. 318 C. proc. civ. „ hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Cu privire la teza I a textului art. 318 C. proc. civ. se reține, așa cum de altfel a arătat și contestatorul, că în sensul normei legale menționate, „greșeală materială” înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Legea are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Prin urmare, textul se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care să rezulte că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat și formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Or, în speță, contestatorul nu invocă o greșeală materială, în sensul normei precizate, adică o evocare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a apreciat noțiunea de „arie desfășurată”, astfel cum este definită de art. 2.2.8 din STAS 4908/1985, considerentele instanței relativ la acest aspect putând constitui, eventual, o greșeală de judecată, respectiv de apreciere a unor probe ori de interpretare a unei dispoziții legale ( așa cum sunt criticile privind reținerea aspectelor constatate prin procesul-verbal întocmit în anul 1968). Totodată, nu sunt fondate nici criticile invocate în susținerea celui de-al doilea caz de contestație în anulare evocat - art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. - constând în omisiunea cercetării din greșeală a motivului de recurs privind greșita aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, în analiza recursului dedus judecății, instanța a reținut caracterul nefondat al criticii menționate pe considerentul că în recurs nu mai poate fi reevaluată starea de fapt în cauză, potrivit căreia imobilele adăugate s-au edificat în anul 1968, deci anterior anului 1990, situație în care s-a reținut că nu sunt incidente dispozițiile legale evocate.

În analiza aceleiași critici, instanța de recurs a conchis că „prin urmare, în situația în care imobilele au fost ridicate anterior anului 1990, așa cum este cazul în speță, faptul că pârâtul nu a putut face dovada autorizației de construire pentru construcțiile adăugate în raport de forma inițială, nu face incident art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv nu îndreptățește reclamantul la restituirea în natură a imobilului în litigiu potrivit acestui text de lege”. Se constată astfel că instanța de recurs a arătat și examinat motivul de recurs pretins a nu fi fost cercetat, arătând explicit care sunt considerentele pentru care a reținut caracterul său nefondat.

Împrejurarea că reclamantul nu este mulțumit de soluția pronunțată ori de argumentele dezvoltate în susținerea acesteia, nu poate fi de natură a atrage admisibilitatea cererii de față, care este supusă unei reglementări stricte/limitative, pentru ipoteze precis reglementate, în caz contrar acesta echivalând cu o reluare a judecății în recurs, adică un recurs la recurs, ceea ce, evident, nu este admisibil. Ca urmare, față de cele ce preced, cererea dedusă judecății urmează să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. 5362/89/2006. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2013.