ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1362/2013

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

octombrie 2012, reclamantul C.I. a formulat în contradictoriu cu intimata

Centrul Județean de Transfuzie Sanguina Bârlad, contestație în anulare

împotriva Deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

In motivarea cererii,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., reclamantul a

susținut că hotărârea atacată este rezultatul unei grave greșeli materiale,

constând în aceea că, din eroare, instanța a confundat noțiunile de „arie

desfășurată” și „arie desfășurată construită” menționate în STAS 4908/1985.

Prin confundarea

celor două noțiuni menționate a fost săvârșită o grava eroare materială care

determină admiterea prezentei căi de atac și anularea hotărârii pronunțate în

recurs.

În ceea ce privește

natura concretă a acestei greșeli, a susținut că potrivit art. 2.2.9. din STAS

4908/1985 numai aria desfășurată construită a fost definită ca fiind aria

tuturor nivelurilor, mai puțin aria subsolului, respectiv „aria tuturor

nivelurilor începând de la cota 0”, cum reține instanța.

Însă, ceea ce

interesează din perspectiva art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este

noțiunea de arie desfășurată, care este definită potrivit art. 2.2.8. din STAS

4908/1985 ca fiind aria tuturor nivelurilor (prin urmare inclusiv aria subsolului

și a celorlalte niveluri sub cota 0).

În acest sens, făcând

trimitere la aceeași normă legală, a susținut că din perspectiva dispoziției

legale evocate, ceea ce interesează este doar aria desfășurată a imobilului,

textul în cauză menționând ca „în situația imobilelor-construcții care fac

obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și

cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma

inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria

desfășurată inițial(...).”

În măsura În care nu

ar fi realizat această gravă eroare și s-ar fi raportat la noțiunea de arie

desfășurată folosită de Legea nr. 10/2001, adică la aria tuturor nivelurilor

construcției, instanța ar fi observat că în calculul acestei arii trebuie să

fie cuprinsă și aria beciului, adică suprafața de 36,75 m.p.

În acest fel, în mod

implicit, ar fi constatat că aria nou construită nu depășește 100% din

suprafața inițial construită și, astfel, că terenul și construcțiile pot fi

restituite în natură.

În acest scop, a

solicitat să se observe că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2.2.9

din STAS 4908/1985, întrucât acestea reglementează exclusiv noțiunea de arie

desfășurată construită, irelevantă în economia prevederilor Legii nr. 10/2001.

Instanța de recurs a

omis să cerceteze motivul de recurs individualizat la pct. Cl din cererea de

recurs, caz de contestație în anulare stipulat de prevederile art. 318 teza II C.

proc. civ.

A susținut că prin

critica menționată a arătat, printre altele, că instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

stabilind greșit că aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, pe

considerentul că noile corpuri de clădire ar fi fost edificate înainte de anul

1990, respectiv în anul 1986.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs a arătat că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei

legal, întrucât în lipsa autorizației de construire, instanței nu îi era permis

să stabilească împrejurarea că respectivele corpuri noi au fost edificate înainte

de anul 1990.

Deși a arătat că

niciunul dintre înscrisurile reținute de instanța de apel nu face dovada

situației de fapt menționate și că instanța de apel nu putea să dea eficiență

acestora, cu referire la procesul-verbal de predare din 17 iulie 1968 care nu

are dată certă, instanța de recurs, din greșeală a omis să cerceteze motivul de

nelegalitate evocat, preluând concluziile instanței de apel, reținând la rândul

său lapidar că imobilele au fost edificate în anul 1968.

Omisiunea instanței

de recurs a fost hotărâtoare în pronunțarea unei soluții greșite, întrucât prin

neanalizarea motivului de recurs menționat s-a stabilit că nu sunt incidente

prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și astfel că imobilul nu

trebuie restituit în natură fostului proprietar.

A solicitat admiterea

contestației în anulare și anularea deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în urma rejudecării

cauzei, admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei instanței de

apel, în sensul respingerii apelului pârâtei-intimate și admiterii apelului

său, cu consecința admiterii în integralitate a cererii sale de chemare în

judecată.

Referitor la cererea dedusă

judecații, se constată următoarele:

Potrivit art. 318 C.

proc. civ. „ hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Cu privire la teza I

a textului art. 318 C. proc. civ. se reține, așa cum de altfel a arătat și

contestatorul, că în sensul normei legale menționate, „greșeală materială”

înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut

drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie

vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Legea are în vedere

greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate. În această categorie intră greșeli comise prin confundarea

unor date esențiale ale dosarului cauzei. Greșelile instanței de recurs care

deschid calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt, și nu greșeli de

judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Prin urmare, textul

se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății

în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca

insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate și alte situații asemănătoare,

deși la dosar se găsesc dovezi din care să rezulte că a fost depus în termen

sau că a fost legal timbrat și formulat de o persoană îndreptățită a-l declara,

pentru verificarea acestor situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau

o reapreciere a probelor.

Or, în speță, contestatorul

nu invocă o greșeală materială, în sensul normei precizate, adică o evocare

evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci critică modul

în care instanța a apreciat noțiunea de „arie desfășurată”, astfel cum este

definită de art. 2.2.8 din STAS 4908/1985, considerentele instanței relativ la

acest aspect putând constitui, eventual, o greșeală de judecată, respectiv de apreciere

a unor probe ori de interpretare a unei dispoziții legale ( așa cum sunt

criticile privind reținerea aspectelor constatate prin procesul-verbal întocmit

în anul 1968).

Totodată, nu sunt

fondate nici criticile invocate în susținerea celui de-al doilea caz de contestație

în anulare evocat - art. 318 teza a II-a C. proc. civ. - constând în omisiunea

cercetării din greșeală a motivului de recurs privind greșita aplicare a

prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în analiza

recursului dedus judecății, instanța a reținut caracterul nefondat al criticii

menționate pe considerentul că în recurs nu mai poate fi reevaluată starea de

fapt în cauză, potrivit căreia imobilele adăugate s-au edificat în anul 1968,

deci anterior anului 1990, situație în care s-a reținut că nu sunt incidente

dispozițiile legale evocate.

În analiza aceleiași

critici, instanța de recurs a conchis că „prin urmare, în situația în care

imobilele au fost ridicate anterior anului 1990, așa cum este cazul în speță,

faptul că pârâtul nu a putut face dovada autorizației de construire pentru

construcțiile adăugate în raport de forma inițială, nu face incident art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, respectiv nu îndreptățește reclamantul la

restituirea în natură a imobilului în litigiu potrivit acestui text de lege”.

Se constată astfel că

instanța de recurs a arătat și examinat motivul de recurs pretins a nu fi fost

cercetat, arătând explicit care sunt considerentele pentru care a reținut

caracterul său nefondat.

Împrejurarea că

reclamantul nu este mulțumit de soluția pronunțată ori de argumentele

dezvoltate în susținerea acesteia, nu poate fi de natură a atrage

admisibilitatea cererii de față, care este supusă unei reglementări

stricte/limitative, pentru ipoteze precis reglementate, în caz contrar acesta

echivalând cu o reluare a judecății în recurs, adică un recurs la recurs, ceea

ce, evident, nu este admisibil.

Ca urmare, față de

cele ce preced, cererea dedusă judecății urmează să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva

deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. 5362/89/2006.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2013.