ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1409/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1423 din 4 mai 2011 a Tribunalului Vaslui, secția Civilă s-a respins acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. București în contradictoriu cu pârâții S.C. B. București, reprezentată prin lichidator judiciar C., UAT Bârlad și Consiliul Local al Municipiului Bârlad, având ca obiect constatare drept proprietate.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În baza protocolului nr. 967/1983 fosta Întreprindere de Morărit și Panificație Bârlad a preluat în administrare imobilul în care funcționa creșa și Grădinița de copii nr. 20 din Bârlad (construite din fondurile statului), fiind înscris în contabilitatea acesteia ca mijloc fix, așa cum obliga Decretul Consiliului de Stat nr. 65/1982. Ulterior, în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1353/1990, Întreprinderea de Morărit și Panificație Bârlad a fost reorganizată în societate pe acțiuni, fiind denumită S.C. B.. În baza acestor acte normative bunurile care erau înregistrate ca mijloace fixe în contabilitatea unității de stat au fost preluate în patrimoniul societății comerciale.

Imobilul în litigiu a figurat înscris în patrimoniul S.C. B. nou înființate cu nr. de inventar 10052 și 10053, fiind preluat ulterior în patrimoniul său de S.C. A. S.R.L. Bârlad cu aceleași numere de inventar, în baza protocolului de divizare. Din actele dosarului rezultă indubitabil că spațiul în litigiu a avut în permanență destinația de spațiu de învățământ preșcolar-grădiniță, că reclamanta nu a avut niciodată posesia imobilului, că toate cheltuielile de funcționare și de întreținere au fost asigurate de către stat prin intermediul unității administrativ teritoriale, reclamanta și S.C. B., plătind doar impozitele pe clădire.

A constatat instanța de fond că esențial în această cauză este a stabili dacă un spațiu în care funcționa o unitate de învățământ a făcut sau nu obiectul de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 sub aspectul dobândirii dreptului de proprietate în favoarea societății comerciale care se reorganizează și care nu îl construise din fonduri proprii. Din succesiunea de acte normative prezentate mai sus a rezultat că voința legiuitorului a fost de a menține acestor imobile regimul juridic de bunuri proprietate de stat, fiind parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv al sectoarelor Municipiului București. Din economia art. 166 alin. (3) alin. (4) indice 1 și alin. (7) din Legea nr. 166/1995 rezultă că regimul juridic al terenurilor și clădirilor în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat - grădinițe este stabilit prin lege, iar împrejurarea că s-au făcut sau nu formalitățile de preluare-primire enumerate de lege sau s-a acordat sau nu justa despăgubire, nu schimbă natura juridică a bunului. Grădinița de copii nr. 20 din Bârlad nu a fost inclusă în H.G. nr. 1361/2001 privind atestarea domeniului public al județului Vaslui, tocmai ca urmare a faptului că nu s-au efectuat formalitățile impuse de lege încă din anul 1995.

Concluzionând, instanța a apreciat că reclamanta nu a putut prelua prin divizare dreptul de proprietate asupra spațiului în care funcționează în prezent Grădinița de copii nr. 20 din Bârlad din moment ce antecesoarea sa, S.C. B., nu l-a putut dobândi în proprietate prin efectul legii, simpla înscriere în contabilitatea societății nefiind constitutivă de drepturi dacă la baza ei nu stă un act juridic valabil de proprietate.

Pentru aceste motive, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâții S.C. B., cu sediul în București, reprezentată prin lichidatorul judiciar C., Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bârlad și Consiliul Local al Municipiului Bârlad.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., înregistrat sub nr. x/2009 pe rolul Curții de Apel Iași, secția Civilă.

În cursul soluționării apelului, au formulat cereri de intervenție accesorie S.C. D. S.A. București și S.C. E. S.A. București, care și-au justificat interesul de a sprijini apărarea reclamantei apelante prin aceea că sunt societăți rezultate din divizarea aceleiași societăți mamă, S.C. B..

Prin decizia nr. 288 din 4 mai 2016, a fost respins apelul declarat de către reclamanta S.C. A. S.A., precum și cererile de intervenție accesorie în interesul apelantei formulate de intervenientele S.C. D. S.A. București și S.C. E. S.A. București.

S-a dispus ca suma de 7103,53 RON, reprezentând ajutor public judiciar, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru, de care a beneficiat intervenienta accesorie S.C. E. S.A. București să rămână în sarcina statului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta S.C. A. S.R.L. București a chemat în judecată pârâții S.C. B. București, Consiliul Local al Municipiului Bârlad și UAT Bârlad pentru a se constata dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în Bârlad, județul Vaslui cu nr. cadastral provizoriu x cu o suprafață construită de 499,88 mp, o suprafață utilă de 437,08 mp și o cotă indiviză în proprietate de 99,97 mp în temeiul art. 111 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esență, faptul că a dobândit imobilul în litigiu de la S.C. Morărit și Panificație Iris S.A. (fostă S.C. Iris S.A., în continuare denumită S.C. B.) în urma divizării acesteia la data de 15 iulie 2002, care la rândul său dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului prin efectul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ, imobilul se afla în patrimoniul S.C. B..

Prin Protocolul nr. 967 din 7 februarie 1983 dreptul de administrare directă asupra creșei cu 100 de locuri a fost transmis de către Spitalul de Copii Bârlad către Întreprinderea de Morărit și Panificație Bârlad, aceasta din urmă înregistrând acest bun în contabilitatea sa ca mijloc fix.

Ca urmare a reorganizării Întreprinderii de Morărit și Panificație Vaslui în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990 aceasta devine S.C. B.. Ulterior, are loc privatizarea S.C. B., în baza art. 24 și art. 33 din Legea nr. 58/1991, FPS fiind proprietarul întregului capital al statului din cadrul societății comerciale.

În baza Ordinului nr. 465/1992 emis de A.N.P., capitalul social al S.C. B. a fost împărțit între F.P.P. - 30 % și F.P.S. - 70%. Procedura de privatizare s-a desfășurat în mai multe etape și a fost finalizată în martie 1999, când F.P.S. a transmis toată participația care i-a mai rămas - 39,78% din capitalul social, modificându-se structura capitalului social în capital de tip privat, modificare ce a fost înscrisă în Registrul Comerțului al județului Vaslui prin rezoluția nr. 2765 din 22 iulie 1999. În anul 2002 S.C. B. este supusă unui proces de reorganizare prin divizare potrivit Legii nr. 31/1990, în 6 societăți comerciale printre care și S.C. A. S.A. București - apelanta din cauză.

Cu ocazia partajului voluntar ce a avut loc ca urmare a acestei divizări, societatea apelantă-reclamantă primește în proprietate o serie de bunuri imobile printre care se află și imobilul în litigiu - Creșă - Grădiniță, situat în perimetrul construibil al Municipiului Bârlad, str. x, jud. Vaslui, întabulat în Cartea Funciară Bârlad având număr cadastral provizoriu x dobândit prin Decretul nr. 65/1982 și în baza Protocolului nr. 967 din 7 februarie 1983.

Din examinarea tuturor acestor înscrisuri a rezultat indubitabil că Spitalul de Copii Bârlad, potrivit procesului-verbal încheiat la 19 martie 1982 cu reprezentanții legali ai Șantierului nr. 5 Bârlad, era proprietarul asupra parterului Bl. I 1-2 din str. x cu destinație de creșă cu 100 de locuri și că ulterior, în cursul aceluiași an, în baza Decretului nr. 65/1982 cedează acest imobil Întreprinderii de Morărit și Panificație Bârlad pe bază de protocol.

În acest sens, potrivit adresei nr. x din 14 iunie 1996, Spitalul de Copii Bârlad, în baza avizului Ministerului de Finanțe nr. x/1990 și a adresei Ministerului Sănătății nr. x se adresează către S.C. IRIS S.A. Bârlad, în calitatea sa de proprietar al acestui imobil pe care îl revendică, în considerarea faptului că din 1991 a preluat inventarul moale și gospodăresc, figurând ca și chiriaș, solicitând încheierea unui protocol între cele două unități în vederea retrocedării imobilului în litigiu pentru a reintra în proprietatea sa.

Imobilul în litigiu fiind afectat unei destinații speciale, a fost administrat după 1990 de către Inspectoratul Școlar Vaslui, iar ulterior în baza Legii nr. 85/1995 de către Municipiul Bârlad. Că este așa, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pentru spațiile care erau destinate obiectului de activitate al reclamantei - morărit și panificație, aceasta deține certificate de atestare a dreptului de proprietate, fiind ulterior și întabulate în cartea funciară, mai puțin pentru imobilul în litigiu care figurează doar cu numere cadastrale provizorii.

Deși apelanta-reclamantă s-a prevalat în dovedirea susținerilor sale, de o serie întreagă de înscrisuri - avize, balanțe contabile și fiscale, facturi de plata impozitului și taxe, protocol de divizare și partaj voluntar, avize de funcționare, aceste înscrisuri însă, nu pot echivala cu acte de proprietate în virtutea cărora, apelanta se pretinde a fi proprietarul imobilului în litigiu.

Curtea mai notează că Protocolul nr. 967 din 7 martie 1983 încheiat între Spitalul de Copii Bârlad și Întreprinderea de Morărit și Panificație Bârlad nu are un efect constitutiv al unui drept de administrare directă și ca urmare nici a unui drept de proprietate după cum susține apelanta.

Este adevărat că în toate actele de reorganizare și divizare a antecesoarei societății apelante apare înscris și imobilul în litigiu, însă aceasta nu face dovada deplină a naturii juridice a bunului respectiv.

Curtea a reținut că apelanta-reclamantă nu a putut prelua prin divizare dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu atâta timp cât antecesoarea sa S.C. B., provenită la rândul său din reorganizarea Întreprinderii de Morărit și Panificație Vaslui nu l-a putut dobândi în proprietate prin efectul legii, simpla înscriere în contabilitatea societății ca mijloc fix - activ - nefiind constitutivă de drepturi, fără un act juridic valabil de proprietate, astfel cum corect a reținut tribunalul.

Faptul de a ceda în administrare și folosință imobilul denumit inițial Creșă către Întreprinderea de Morărit și Panificație Vaslui în anul 1983 printr-un protocol de predare-primire (nr. 967) cu anexele 1 și 2 ce cuprind inventarul bunului, nu echivalează cu cedarea unui drept de proprietate (care era al statului) către Întreprinderea de Morărit și Panificație Vaslui, cu atât mai mult cu cât acest spațiu a avut în permanență destinație de spațiu de învățământ preuniversitar - grădiniță - creșă și care prin efectul legii a avut un alt regim juridic potrivit Legii nr. 166/1995.

Deși apelanta a susținut în permanență că protocolul enunțat mai sus cuprinde și alte anexe decât cele arătate și care evidențiau clădirea și terenul pentru imobilul în litigiu nu a putut face niciun fel de dovezi în acest sens întrucât acestea - clădirea și terenul au rămas în continuare în proprietatea statului și care a intrat în domeniul public al Municipiului Bârlad prin HCL nr. 93 din 30 octombrie 2000, iar în 2008 figura în inventarul domeniului public al Municipiului Bârlad.

În dovedirea celor susținute, apelanta a solicitat a se avea în vedere și concluziile experților care au efectuat în cauză lucrările de specialitate și au concluzionat că imobilul în litigiu este proprietatea acesteia.

Curtea a reținut însă că aceste concluzii care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv înscrisurile care au fost analizate și care nu converg decât la cele reținute și de prima instanță, că imobilul în litigiu s-a aflat doar în administrarea Întreprinderii de Morărit și Panificație Vaslui din 1983, administrare ce i-a fost cedată de Spitalul de Copii Bârlad la solicitarea Consiliului Popular Bârlad.

Chiar dacă bunul respectiv a fost evidențiat în contabilitatea unității respective și înregistrat ca mijloc fix, iar mai apoi cu ocazia reorganizării acestei unități economice în societate comercială după anul 1990 a devenit un "activ" al societății, aceasta nu presupune că are cedat și dreptul de proprietate al bunului odată cu cel de folosință, de administrare.

Curtea mai notează că apelanta a susținut în permanență că a devenit proprietara imobilului în litigiu cu ocazia partajului voluntar intervenit ca urmare a reorganizării prin divizare a antecesoarei sale, sens în care a uzat de acțiuni în revendicare și evacuare, care însă au fost respinse, tocmai în considerarea faptului că aceasta nu a putut face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu și nici asupra modului în care antecesoarea sa, care a avut bunul doar în folosință, l-a trecut ulterior în categoria activelor sale.

Mai mult, prin H.C.L. nr. 93 din 30 octombrie 2000 se solicită trecerea clădirilor și terenurilor din patrimoniul Ministerului Educației Naționale în domeniul public al Municipiului Bârlad, iar ulterior prin H.C.L. nr. 142/2008 se aprobă actualizarea inventarului domeniului public al Municipiului Bârlad atestat prin H.G. nr. 1361/2001 cu anexele corespunzătoare în care apare înregistrat și imobilul în litigiu.

Este de observat că la data atestării inventarului domeniului public al Municipiului Bârlad, în anul 2001, nu avusese loc reorganizarea prin divizare a S.C. B. și nici partajul voluntar ce a avut loc în 2002, în urma căruia s-a înființat apelanta din cauză.

Totodată, imobilul în litigiu fiind finanțat de la bugetul local al Primăriei Municipiului Bârlad (adresa din 12 decembrie 2000 emisă de Primăria Bârlad) întărește concluzia că acest imobil nu și-a schimbat regimul juridic de bun al statului, chiar dacă s-a cedat folosința către o altă unitate economică sau societate comercială.

În consecință, Curtea reținând că sentința apelată este legală și temeinică, în temeiul art. 480 C. proc. civ. a respins apelul formulat de S.C. A. S.A. București.

Pentru aceleași considerente și cu aceleași argumentații au fost respinse și cererile de intervenție accesorie formulate de S.C. D. S.A. București și S.C. E. S.A. București.

În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 suma de 7103,53 RON reprezentând ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru de care a beneficiat intervenienta S.C. E. S.A. București s-a impus a rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. București, înregistrat la data de 28 iulie 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel s-a pronunțat în lipsa părții care nu a fost regulat citată nici la administrarea probelor și nici la dezbaterea fondului, încălcându-se formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut că intimata S.C. F. S.A. nu a fost citată la sediul acesteia, prin reprezentantul său legal, fiind încălcate dispozițiile art. 87 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 90 și art. 91 C. proc. civ.. Astfel, în lipsa oricărei persoane la sediul acestei părții, ar fi trebuit să se dispună citarea atât prin afișare la ușa instanței, cât și citarea în Monitorul Oficial al României sau printr-un ziar de răspândire națională, potrivit art. 95 alin. (2) și (3) C. proc. civ.. Neprocedând astfel, instanța a încălcat art. 85 C. proc. civ., nepermițând părții să își valorifice drepturile procesuale, ceea ce impune casarea hotărârii astfel pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținându-se că decizia pronunțată de instanța de apel este insuficient motivată. În concret, s-a arătat că în practicaua hotărârii nu sunt consemnate susținerile părților, că, în considerente, nu sunt incluse motivele pentru care au fost respinse cererile de intervenție accesorie, că nu au fost în mod real analizate toate probele și apărările părților și, prin urmare, nu au fost stabilite împrejurările esențiale ale cauzei, că nu au fost evocate normele de drept material și procesual incidente speței.

Prin urmare, decizia atacată are un caracter contradictoriu, nu cuprinde o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la soluția adoptată în dispozitiv și, ca atare, au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 6 alin. (1) din CEDO.

A mai susținut recurenta că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor de probe pe care le-a formulat, evocând, în acest sens, toate solicitările formulate la termenele de judecată din 26 octombrie 2011, 23 noiembrie 2011, 13 iunie 2012. În fine, a relevat că la acest ultim termen, 13 iunie 2012, în mod nelegal instanța a respins solicitarea apelantei, de a se pune în vedere intimatei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Bârlad să depună la dosar documente referitoare la regimul juridic al imobilului, dacă face sau nu parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, apreciind că înscrisurile deja depuse erau suficiente pentru corecta dezlegare a cauzei. Or, în condițiile în care înscrisurile deja depuse nu se refereau la întreaga suprafață construită a imobilului în litigiu (de 499,98 m.p), ci doar la suprafața ocupată de Grădinița nr. 20, este evident, că cererea recurentei nu a fost corect soluționată.

În fine, recurenta a procedat la o relatare în detaliu a tuturor cererilor formulate la termenele de judecată acordate în faza procesuală a apelului, relative la înscrierea în fals cu privire la Protocolul nr. 18495 din 13 august 2001 intervenit între Spitalul de Copii Bârlad și Consiliul Local Bârlad, la excepția de nelegalitate a unor hotărâri ale Consiliului Local Bârlad (nr. 259/2007, nr. 79/2008, nr. 142/2008), la solicitările repetate privind constatarea caracterului incomplet al anexelor unor hotărâri de consiliu local, la nedepunerea de către partea adversă a înscrisurilor premergătoare adoptării acelor hotărâri ș.a.m.d.. A concluzionat, ulterior, că instanța nu a răspuns, printr-o motivare concisă și clară, tuturor cererilor și solicitărilor formulate, ceea ce conduce la nelegalitatea deciziei atacate și impune ca, urmare admiterii recursului, să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de apel sau la o altă instanță egală în grad.

Recurenta a mai invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., teza referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate, după ce, anterior, în cuprinsul aceleiași cereri de recurs, a invocat și teza lipsei motivării.

A susținut, în esență, că raționamentul instanței de prim control judiciar are un caracter contradictoriu, atâta vreme cât aceasta constată, pe de o parte, că fosta unitate de stat a preluat, în anul 1983, în administrare imobilul "creșa cu 100 de locuri", bun înregistrat în patrimoniul acesteia la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990, iar, pe de altă parte, reține că societatea comercială rezultată prin reorganizarea fostei unități economice de stat nu putea deveni titulara dreptului de proprietate, întrucât nu deținea activul "în administrare directă".

În sfârșit, recurenta arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut, în esență, că fosta unitate economică de stat, Întreprinderea de Morărit și Panificație Bârlad a preluat în administrare, prin Protocolul nr. 967 din 7 februarie 1983, în baza Decretului nr. 65/1982, imobilul în litigiu, "creșă cu 100 de locuri", iar protocolul sus arătat a fost transcris în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al Judecătoriei Bârlad sub nr. x din 2 decembrie 1997. Prin urmare, consideră că, la data reorganizării fostei unități economice de stat ca societate comercială pe acțiuni, prin H.G. nr. 1353/1990, aceasta a devenit proprietara imobilului pe care îl deținea în administrare directă, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Ca atare, apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, considerând că bunul imobil era deținut nu în administrare directă, ci "cu alt titlu". Or, prin deciziile Curții Constituționale s-a statuat că deținerea "cu alt titlu" este o sintagmă care se referă la închiriere, concesionare etc., ceea ce înseamnă că reclamanta a dobândit ope legis calitatea de proprietar în ce privește bunurile existente în patrimoniul societății pe acțiuni, cu titlu de administrare directă, la data reorganizării fostei unități de stat.

A mai relevat recurenta că dovada calității de proprietar decurge din plata impozitelor și taxelor achitate de antecesoarea acesteia, până în anul 2002, când a avut loc divizarea și, ulterior, din achitarea acelorași impozite pe proprietate de către recurenta însăși, până în anul 2008 inclusiv, când, în mod nejustificat, Primăria Municipiului Bârlad i-a restituit sumele plătite. Totodată, instanța de apel a ignorat faptul că, în calitate de proprietar, antecesoarea recurentei a vândut Consiliului Local Bârlad, o parte din construcție, respectiv suprafața de 67,75 m.p., spațiu folosit cu destinația de Casa Căsătoriilor.

Totodată, apreciază recurenta că s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, întrucât acest act normativ nu avea incidență în speță. Astfel, nu s-a făcut nici o dovadă că imobilul în discuție s-ar fi aflat în baza materială a învățământului de stat la data intrării în vigoare a acestei legi care, oricum, nu putea retroactiva. Mai mult, creșele nu sunt unități de învățământ preșcolar, întrucât în acestea sunt instituționalizați copii în vârstă de 0 - 3 ani.

În fine, arată recurenta că instanța de apel, dând relevanță susținerilor intimatelor referitoare la apartenența imobilului la domeniul public al unității administrativ teritoriale și considerând dovedită această susținere cu înscrisurile depuse, a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 21 alin. (3), art. 12 alin. (1), (2), (3) și art. 3 din Legea nr. 213/1998, a dispozițiilor Legii nr. 215/2001, ale H.G. nr. 548/1999, H.G. nr. 1031/1999, precum și a prevederilor art. 41, 47, 59, 60 și 81 din Legea nr. 24/2000.

Instanța de apel nu putea reține, de asemenea, că intimata UAT Bârlad deține imobilul în baza sentinței nr. 1104 din 13 martie 1995, pronunțată în dosarul nr. x/1995, întrucât intimata nu a figurat ca parte în proces. Litigiul s-a purtat în contradictoriu cu Inspectoratul Școlar Vaslui și a avut ca obiect evacuare.

În sfârșit, recurenta a relevat că instanța de apel a ignorat faptul că antecesoarea sa a dobândit imobilul în litigiu ope legis și i-a transmis dreptul de proprietate, urmare divizării. Mai mult, pârâta din prezenta cauză nu a înțeles să promoveze opoziție la proiectul de divizare și nici să solicite anularea divizării, în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990.

În dovedirea recursului, recurenta s-a folosit de proba cu înscrisuri: certificate eliberate de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, documentație cadastrală, contractul de credit nr. x/1997, cu act adițional, proces-verbal de sechestru bunuri imobile, Protocolul nr. 967/1983 cu anexe cereri de înscriere mențiuni în registrul comerțului, declarații pentru stabilirea impozitului pe teren și pe construcții, corespondență referitoare la activitatea de inventariere a patrimoniului societății, extrase din evidența contabilă referitoare la contul 100 - Mijloace fixe, proiectul de divizare al S.C. B., extrase din registrul mijloacelor fixe, corespondența purtată de recurentă cu Primăria Municipiului Bârlad și documente comunicate de aceasta din urmă, certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor ș.a.m.d.

Prin întâmpinare, intimatele Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bârlad și Consiliul Local al Municipiului Bârlad au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la nelegala citare a intimatei S.C. F. S.A., constată că este vădit nefondat. Astfel, în primul rând, este lipsit de interes să invoci o nulitate a unui act de procedură (nelegala citare a unei părți), atâta vreme cât aceasta nu vatămă interesele procesuale ale părții care o invocă (în speță, recurenta). În al doilea rând, societatea cu personalitate juridică susarătată nu a avut calitatea de parte în faza procesuală a apelului, atâta vreme cât intervenientul devine parte în proces doar după admiterea în principiu a cererii sale, așa cum rezultă din prevederile art. 52 alin. (1) și (3) coroborate cu dispozițiile art. 53 C. proc. civ.. Or, această societate a formulat o cerere de intervenție accesorie, în interesul apelantei, cerere la judecata căreia a renunțat înainte de a se pronunța încheierea de admitere în principiu, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 4 aprilie 2012, fiind, prin urmare, un terț desăvârșit în raport cu prezentul proces.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, constată că se invocă două ipoteze, și anume atât motivarea insuficientă, cât și caracterul contradictoriu al considerentelor.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Într-adevăr, motivarea este de esența hotărârii și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de recurs să verifice aplicarea legii, constituind o puternică garanție împotriva unui eventual arbitrariu al judecătorului.

Însă, decizia recurată răspunde tuturor acestor exigențe, întrucât, contrar susținerilor formulate de titularul căii de atac, cuprinde motivele pentru care au fost respinse cererile de intervenție accesorie, în interesul apelantei. Concret, în condițiile în care aceste cereri cuprindeau aceleași susțineri, temeiuri de fapt și de drept, ca și cererea introductivă de instanță și cererea de apel, este evident că instanța de apel nu era obligată să reia considerentele pentru care a apreciat calea de atac ca fiind nefondată. Doctrina și jurisprudența au admis în mod constant posibilitatea motivării implicite.

De altfel, recurenta s-a limitat la a susține, generic, că instanța de apel nu a analizat probele, nu a stabilit împrejurările esențiale ale cauzei, nu a evocat normele incidente ș.a.m.d, fără a arăta, în concret, la care astfel de elemente se referă. De altfel, faptul că instanța a reținut alte împrejurări de fapt decât cele invocate de parte sau a dat textelor legale o altă interpretare decât cea agreată de parte nu sunt critici ce pot fi subscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. În mod semănător, nu pot fi subsumate nemotivării hotărârii împrejurarea că în practicaua hotărârii nu se regăsesc susținerile părților, împrejurare, de altfel, nereală. Dezbaterile au fost în mod detaliat consemnate în încheierea din 12 aprilie 2016 și, în condițiile art. 260 C. proc. civ., la acea dată s-a dispus amânarea pronunțării.

Cât privește criticile referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor, reține că nici acestea nu pot fi primite.

Împrejurarea că titlul cu care a deținut imobilul fosta unitate economică de stat, anterior anului 1990, i-ar fi permis sau nu antecesoarei reclamantei să dobândească dreptul de proprietate asupra activului, urmare intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, este o chestiune de interpretare a legii, care urmează a fi analizată atunci când vor fi luate în dezbatere criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Constată, de asemenea, că recurenta a arătat faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor solicitărilor și cererilor de probatorii formulate, critică pe care nu a subscris-o vreunui motiv de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. În primul rând, dacă s-ar fi învederat neregularități referitoare la procedura de încuviințare și administrare a probelor, aceste critici ar fi putut fi subscrise dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., numai în măsura în care partea ocrotită de norma pretins încălcată a invocat, în termen, nulitatea relativă în fața instanței unde s-a produs neregularitatea, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, constată că, în realitate, cererile și solicitările apelantei au fost soluționate de către instanța de apel (cererea de înscriere în fals a fost soluționată prin încheierea din 20 ianuarie 2016, cererea de probatorii a fost, de asemenea, soluționată la 20 ianuarie 2016 și 17 februarie 2016, cererea de suplimentare a probatoriului cu o expertiză contabilă a fost respinsă motivat la termenul din 13 aprilie 2016 ș.a.m.d). Ceea ce critică, în realitate, recurenta, este modul de soluționare a cererilor de probatorii, în sensul că respingerea unor solicitări ar fi fost eronată. Instanța reamintește că aprecierea concludenței și utilității probelor este, în condițiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., atributul suveran al instanțelor de fond, iar cenzurarea acestui aspect pe calea recursului nu este posibilă, fiind o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Constată, de asemenea, că nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Este de netăgăduit că imobilul în litigiu era, în anul 1982, proprietatea socialistă a statului și a fost predat, în administrare, de la Spitalul de Copii Bârlad către fosta unitate economică de stat, Întreprinderea de Morărit și Panificație Bârlad, în baza art. 2 din Decretul nr. 65/1982, prin Protocolul nr. 967 din 7 februarie 1983. Fiind titulara unui drept de administrare directă, urmare reorganizării fostei unități economice de stat în societate comercială pe acțiuni, antecesoarea societății recurente, B. S.A., era aptă a dobândi, în proprietate, activul în discuție. Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, nu se poate constata că activul "creșă cu 100 de locuri" ar fi fost deținut de către fosta întreprindere de stat "cu alt titlu" decât acela de administrare directă, din moment ce îl avea înregistrat în contabilitate. Dovadă, în acest sens, este faptul că, din întreaga suprafață construită la adresa din Bârlad, str. x, societatea recurentă deține, în prezent, spațiul cu destinația de magazin - "magazin 212", de 56,60 m.p., spațiu preluat prin divizare, în anul 2002, și că dreptul său de proprietate nu este contestat. În mod asemănător, este de necontestat că S.C. B. a vândut, o parte din construcție, chiar Consiliului Local Bârlad, respectiv suprafața de 67 m.p., având destinația de Casă a Căsătoriilor.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, considerând că lipsa deținerii activului, cu titlu de administrare directă, ar fi împiedicat-o pe antecesoarea recurentei să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului, ope legis.

Ceea ce, în realitate, nu a făcut posibilă consolidarea dreptului de proprietate al S.C. B. asupra întregului imobil este destinația pe care acest bun a avut-o în perioada anilor 1990 - 1994, întrucât, în măsura în care legiuitorul a dispus ca activul unităților de stat desființate să devină proprietatea societăților comerciale înființate, inițial, cu capital integral de stat, tot acesta era în măsură să dispună ca anumite bunuri să rămână în domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, din considerente de interes public de netăgăduit.

Așadar, inițial, prin O.G. nr. 52/1994, s-a dispus ca baza materială a învățământului de stat să se constituie atât din activul patrimonial al Ministerului Învățământului, al instituțiilor și unităților de învățământ, existent la data intrării în vigoare a acestui act normativ, cât și din activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior (art. 1). Mai mult decât atât, prin art. 2 și 3 din ordonanță, s-a stabilit obligația atât a Ministerului Învățământului, cât și a Fondului Proprietății de Stat și a Fondurilor Proprietății Private de a identifica imobilele destinate procesului educațional, deținute de societățile cu capital de stat și de a efectua "rectificările necesare" în patrimoniul acestor societăți. Se cuvine a preciza că antecesoarea recurentei se încadra, în perioada de referință (anul 1994), în această categorie de societăți comerciale. În fine, O.U.G. nr. 52/1994 a cuprins și o dispoziție tranzitorie, în sensul că, în măsura în care statutul juridic al imobilelor nu a putut fi reglementat, acesta să rămână neschimbat până la intrarea în vigoare a legii învățământului.

Ulterior, prin art. 166 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, în forma sa inițială, de la data publicării, s-a dispus în mod explicit ca imobilele realizate din fondurile statului, în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, inclusiv cele trecute în patrimoniul unor societăți comerciale, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, să se reintegreze, fără plată, în patrimoniul Ministerului Învățământului, al instituțiilor și unităților de învățământ.

Prevederile art. 166 din Legea nr. 84/1995 (în prezent abrogată), au suferit, ulterior, mai multe modificări, în sensul că s-a păstrat dispoziția de reintegrare a imobilului în patrimoniul Ministerului Învățământului, sau, după caz, al unităților administrativ teritoriale, indiferent de structura capitalului social al societăților deținătoare, dar s-a introdus obligația acordării unei juste despăgubiri, precum și o procedură de stabilire a cuantumului acestei despăgubiri (alin. (3), (3)

1

, 3

2

). Trebuie precizat însă faptul că acordarea justei despăgubiri a vizat situația societăților comerciale privatizate, iar nu situația societăților care aveau încă capital integral de stat, precum și faptul că procesul de privatizare al S.C. B., s-a finalizat abia în anul 1999, astfel că, oricum, nu poate invoca neacordarea justei despăgubiri.

Așadar, din conținutul reglementărilor mai sus evocate rezultă că dobândirea dreptului de proprietate de către unitatea administrativ teritorială asupra imobilului în care își desfășoară activitatea o unitate de învățământ preuniversitar are loc în temeiul legii, nefiind condiționată de întocmirea protocolului de predare-primire, ce reprezintă o formalitate ulterioară și nici măcar de acordarea unei juste despăgubiri (care, așa cum s-a mai arătat, era destinată doar societăților comerciale privatizate deja în anul 1995).

Cât privește susținerea că imobilul în litigiu nu ar intra sub incidența dispozițiilor O.G. nr. 52/1994 și nici sub incidența Legii nr. 84/1995, întrucât ar fi avut destinația de creșă, și nu de unitate de învățământ preșcolar, respectiv grădiniță, constată următoarele:

Este adevărat că creșele, care instituționalizează copii în vârstă de 0 - 3 ani, nu fac parte din sistemul de învățământ, fapt ce rezultă atât din prevederile art. 7 din Legea nr. 28/1978 (în vigoare până la adoptarea Legii nr. 84/1995), cât și din prevederile art. 15 alin. (5) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 84/1995.

Însă relevantă nu este destinația inițială a imobilului în litigiu, ci destinația pe care acesta o dobândise anterior intrării în vigoare a celor două acte normative evocate (O.G. nr. 52/1994 și Legea nr. 84/1995). Astfel, din analiza textelor de lege susarătate, rezultă în mod evident că trebuie întrunite doar două condiții, și anume ca bunul să fi fost realizat din fondurile statului, în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 (condiție îndeplinită) și să aibă destinația de unitate de învățământ la data intrării în vigoare a celor două acte normative (1994 și, respectiv, 1995), indiferent de destinațiile anterioare ale clădirilor și terenurilor. Astfel, din coroborarea alin. (1), (2) și 3 din art. 166 din Legea nr. 84/1995 rezultă că fac parte din baza materială a învățământului spațiile pentru procesul de învățământ, deci cele care sunt folosite în acest scop la data intrării în vigoare a legii, nu cele care au fost edificate, ab initio, cu această destinație.

În ce privește întrunirea celei de a doua condiții, respectiv ca în anul 1994 spațiul în discuție să fi avut destinația de grădiniță, constată că, prin sentința nr. 1104 din 13 martie 1995, pronunțată în dosarul nr. x/1995 al Judecătoriei Bârlad, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 612/1995 a Tribunalului Vaslui, s-a respins acțiunea în evacuare formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Școlar al Județului Vaslui. Prin acea hotărâre, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că acțiunea este nefondată, întrucât în imobil funcționează o grădiniță cu 50 de locuri, astfel că sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 52/1994. Așadar, în mod evident este întrunită și cea de-a doua condiție, ca imobilul în discuție să fi intrat, ope legis, în domeniul public al unității administrativ teritoriale, în anul 1995, dată la care antecesoarea reclamantei a pierdut dreptul său de proprietate și, prin urmare, nu îl mai putea transmite, prin divizare, reclamantei-recurente din prezenta cauză.

Cât privește criticile subsumate greșitei aplicări și interpretări a prevederilor Legii nr. 213/1998, respectiv a dispozițiilor art. 7, constată că nu se impune a fi analizate. Astfel, promovând o acțiune în constatare drept de proprietate, asupra unui imobil compus din construcție și teren, reclamanta ar fi trebuit să justifice și să probeze, în condițiile art. 1169 C. civ. din 1864 (incident în cauză, alături de dispozițiile C. proc. civ. din 1865), existența propriului său titlu, ceea ce, în raport de considerentele mai sus reținute, nu a reușit să realizeze. În acest, context, nu poate solicita intimatelor-pârâte, posesoare ale imobilului, să justifice legalitatea eventualei treceri din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ teritoriale, legalitatea inventarierii domeniului public al municipiului sau modalitatea în care, urmare schimbării destinației imobilului de-a lungul timpului, o parte din acesta a trecut din domeniul public, în cel privat al unității administrativ teritoriale.

De altfel, acțiunea în constatare poate fi utilizată de cel care se pretinde proprietarul unui imobil numai în ipoteza în care dreptul de proprietate asupra bunului, ce se află în posesia sa, îi este contestat. Or, în ipoteza de față, reclamanta-recurentă nefiind în posesia imobilului, nu avea la îndemână acțiunea în constatare, acțiune care, potrivit art. 111 C. proc. civ., dat fiind caracterul său subsidiar, nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege (în speță, pe calea acțiunii în revendicare). Considerentul pentru care instanța de recurs a procedat la analiza fondului dreptului dedus judecății este acela că recurentei nu i se putea crea o situație mai grea în propria cale de atac, din moment ce instanțele inferioare, neprevalându-se de principiul caracterului subsidiar al acțiunii în constatare, au procedat la analiza pe fond a cauzei. Ca atare s-a făcut aplicarea prevederilor art. 316 raportat la art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Același principiu, non reformatio in peius, s-a opus ca instanța de recurs să nu pună în discuția părților puterea de lucru judecat a sentinței nr. 336 din 6 februarie 2006 a Judecătoriei Vaslui, pronunțată în dosarul nr. x/2005. Prin această hotărâre, s-a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare promovată de reclamanta S.C. A. S.A. București, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul Local Bârlad, având ca obiect imobilul situat în Bârlad, str. x, în suprafață construită 437,03 m.p., reținându-se că nu deține titlu de proprietate, respectiv certificat de atestare a acestui drept. Deși i se respinsese acțiunea în revendicare, reclamanta a formulat totuși prezenta acțiune în constatare, deși se tranșase, cu putere de lucru judecat, chestiunea inexistenței titlului de proprietate, iar situația juridică rămăsese neschimbată, în sensul că certificatul de atestare a dreptului asupra terenurilor, eliberat autoarei reclamantei în condițiile H.G. nr. 834/1997, nu cuprinde nici în prezent terenul în litigiu (a se vedea, în acest sens, certificatul seria x eliberat de Ministerul Agriculturii și Alimentației la data de 30 aprilie 1996 - dosar recurs).

Față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special G. și prin administrator judiciar H.. împotriva deciziei nr. 288/2016 din 4 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 5 octombrie 2017.