ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3384/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3384/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 12/11 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în

baza dispozițiilor art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la dispozițiilor art. 7

alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., inculpatul I.I.L. a fost condamnat la o pedeapsă de 3

ani închisoare.

În conformitate cu dispozițiilor art. 86

1

alin. (1) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei aplicată

inculpatului sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 5 ani,

stabilit potrivit dispozițiilor art. 86

2

alin. (1) C. pen., iar în

baza dispozițiilor art. 86

3

alin. (1) C. pen., pe durata termenului

de încercare a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de

supraveghere:

a) Să se prezinte o dată pe lună, la datele fixate,

la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Argeș;

b) Să anunțe în prealabil, orice schimbare de

domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile,

precum și întoarcerea;

c) Să comunice și să justifice schimbarea

locului de muncă;

d) Să comunice informații de natură să-i

poată fi controlate mijloacele de existență;

A atras atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 86

4

alin. (1) raportat la dispozițiilor art. 83

C. pen. potrivit cărora „dacă în cursul termenului de încercare va săvârși din

nou o infracțiune, pentru care se va pronunța o condamnare definitivă chiar

după expirarea acestui termen, instanța va revoca suspendarea sub supraveghere,

dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa

aplicată pentru noua infracțiune", precum și asupra dispozițiilor art. 86

4

alin. (2) C. pen., în conformitate cu care „dacă nu îndeplinește cu

rea-credință măsurile de supraveghere prevăzute de dispozițiilor art. 86

3

alin. (1) lit. a) - d) C. pen., instanța revocă suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei".

În baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) și

(2) C. pen., inculpatului i s-au interzis drepturile prevăzute de dispozițiilor

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

Pe durata suspendării sub supraveghere a

executării pedepsei închisorii, potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (5) C.

pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicata

inculpatului.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a

computat din durata pedepsei de executat, perioada reținerii și arestării

preventive, începând cu data de 20 octombrie 2011, până la data punerii

efective în libertate a inculpatului.

În conformitate cu dispozițiilor art. 350

alin. (3) C. proc. pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului

de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 61/U/2011, emis de către

Tribunalul Dâmbovița la 21 octombrie 2011 în Dosarul nr. 6862/120/2011, dacă nu

este arestat în altă cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (4) din

Legea nr. 78/2000 a dispus ca inculpatul I.I.L. să restituie denunțătorului

C.D., suma de 8.500 RON.

Pentru a pronunța această sentință instanța

de fond a reținut, în esență, că inculpatul I.I.L., agent adjunct de poliție în

cadrul Postului de Poliție Ș, în cursul lunii mai a anului 2011, a pretins

denunțătorului C.D. suma de 8.500 RON în schimbul promisiunii că va interveni

pe lingă anumite persoane din cadrul Gărzii Financiare pentru finalizarea în

mod favorabil a controlului care se efectua la SC E.G. SRL - punct de lucru C,

la care denunțătorul era angajat ca operator cash colector.

Această situație de fapt a fost reținută pe

baza declarațiilor inculpatului coroborate cu restul probatoriilor administrate

în cauză respectiv, denunțul numitului C.D., înregistrările discuțiilor

efectuate în mediu ambiental autorizate de către Tribunalul Dâmbovița,

depoziția martorului O.M., procese-verbale de redare a unor convorbiri

telefonice interceptate, purtate de către inculpat cu denunțătorul, cu

autorizarea dispusă de către Tribunalul Dâmbovița pe parcursul urmăririi

penale, în drept, instanța a apreciat că acțiunile inculpatului întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de

dispozițiilor art. 257 C. pen. raportat la dispozițiilor art. 7 alin. (3) din

Legea nr. 78/2000.

La individualizarea pedepsei aplicată

inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de

dispozițiilor art. 72 C. pen. - dispozițiile părții generale ale codului penal,

limitele pedepsei fixate în partea specială a acestui cod și în legea specială

nr. 78/2000, gradul de pericol social ridicat al faptei, persoana inculpatului

și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa penală.

S-a reținut că, deși este o infracțiune de

corupție, care se înscrie într-un adevărat fenomen pe care organele judiciare

abilitate au obligația să-l combată prin toate mijloacele specifice care au

aptitudinea de a-l tempera și de a înfrânge tendințele impulsive și a altor

fapte de aceeași natură, mod în care se poate realiza totodată și prevenția, la

care se adaugă calitatea oficială a inculpatului - agent de poliție care în

perioada anterioară în cadrul Postului de Poliție Ș, avea obligația de a

asigura el însuși respectarea legii și de a o aplica, individualizarea pedepsei

s-a realizat în cadrul unei operațiuni complexe, luându-se în calcul toate

elementele în stare să asigure scopul prevăzut de dispozițiilor art. 52 C. pen.

(pedeapsa fiind atât o măsură de constrângere cât și un mijloc de reeducare a

celui condamnat -care garantează în același timp și prevenția).

În primul rând, față de opțiunea inculpatului

pentru procedura prevăzută de dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.,

tribunalul s-a orientat la o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 4 luni și 8 ani

închisoare (în urma reducerii minimului și maximului special cu 1/3) -

aplicarea sporului prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 fiind

obligatorie, în conformitate cu dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen.

Având în vedere situația familială a inculpatului,

rezultatele bune obținute în exercitarea profesiei anterior comiterii faptei.

astfel cum rezultă din cuprinsul caracterizării întocmită de către șeful

Secției 10 - Poliția Rurală P, dar ținând cont și de faptul că acesta a fost

sancționat cu amendă administrativă pentru săvârșirea infracțiunilor de

înșelăciune, fals și uz de fals prin Sentința penală nr. 171 pronunțată de

către Judecătoria G. la 03 septembrie 2008, definitivă prin Decizia penală nr.

725 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești la 21 octombrie 2009, prima

instanță s-a orientat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Totodată, constatând că în cauză sunt

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiilor art. 86

1

C. pen. - cuantumul pedepsei aplicate fiind mai mic de 4 ani închisoare,

absența unor condamnări anterioare și siguranța că scopul pedepsei va fi atins

chiar fără executarea ei, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit în

conformitate cu dispozițiilor art. 86

2

alin. (1) C. pen.

Tribunalul a considerat că față de persoana

inculpatului și comportamentul său după comiterea faptei, pronunțarea unei

condamnări în sensul dispozițiilor art. 86

1

C. pen., constituie un

argument suficient pentru a-l determina să nu mai comită alte infracțiuni,

acesta conștientizând la ce se expune într-o astfel de situație, dat fiind și

faptul că pentru o perioadă de aproximativ 3 luni s-a aflat în stare de arest

preventiv.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel,

în termenul legal, inculpatul I.I.L., criticând-o pentru netemeinicie în ceea

ce privește greșita individualizare a sancțiunii sub aspectul duratei pedepsei

principale, care este excesivă în raport de conduita procesuală sinceră a

apelantului și de celelalte aspecte care îi caracterizează comportamentul,

acesta recunoscând comiterea infracțiunii încă de la debutul procesului penal

și având o bună conduită înainte de săvârșirea infracțiunii atât în comunitatea

locală cât și la locul său de muncă.

Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 50 din 20 martie

2012 a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.I.L..

S-a reținut că instanța de fond a reținut în

mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și

apreciere a mijloacelor de probă administrate în din care rezultă atât

existența faptei pentru care apelantul a fost trimis în judecată, cât și

săvârșirea acesteia cu vinovăție, în forma cerută de lege, de către inculpat.

S-a mai reținut că existența faptei și

vinovăția inculpatului sunt confirmate de împrejurarea că, inculpatul a

recunoscut și regretat comiterea faptei așa cum a fost descrisă în actul de sesizare

al instanței, declarația acestuia coroborându-se cu restul probatoriilor

administrate în cauză, prima instanță făcând în mod corect aplicarea

dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., în raport de poziția

exprimată personal de inculpat în fața primei instanțe.

În ceea ce privește însă individualizarea,

sancțiunii penale. instanța de apel a reținut că în cauză s-a realizat o

corectă aplicare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.,

pedeapsa fiind situată către limita medie prevăzută de textul legal

incriminator, sub efectul aplicării dispozițiilor art. 320

1

C. proc.

pen., care reglementează judecata în cazul recunoașterii vinovăției, iar în

concret, cuantumul pedepsei aplicate apelantului fiind situat în limitele

legale astfel reduse.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de

apel, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul I.I.L., care a solicitat

casarea hotărârii atacate în temeiul art. 385

9

pct. 9, 10, 14 și 17

C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor

de recurs invocate, prin prisma cazurilor de casare anterior menționate, înalta

Curte apreciază recursul declarat de inculpatul I.I.L. ca fiind nefondat, având

în vedere următoarele considerente:

9

alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte arată că, într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanța de apel este obligată

să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune

îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile și

apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părților în

proces și respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care

acestea sunt implicate.

În cauză, se observă că hotărârea curții de

apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în vedere de instanță

pentru menținerea soluției pronunțate de tribunal în ceea ce privește

încadrarea juridică a faptei, cu consecința condamnării inculpatului pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de dispozițiilor art.

257 C. pen. raportat la dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000

astfel că nu poate fi reținută susținerea recurentului inculpat potrivit căruia

instanța de apel s-ar fi limitat la a-și însuși Sentința tribunalului, fără a

prezenta argumentele proprii care au convins-o să adopte hotărârea pronunțată.

Din considerentele Deciziei atacate rezultă, dimpotrivă, astfel cum s-a

menționat anterior, preocuparea curții de apel de a proceda la un examen atent

al argumentelor și apărărilor invocate de inculpat, confirmarea în apel a

raționamentului primei instanțe, pentru anumite motive prezentate ca atare în

partea expozitivă a hotărârii, neputând echivala cu o simplă „însușire" a

Sentinței tribunalului, așa cum s-a susținut. Se observă, sub acest aspect, că

instanța de apel nu s-a limitat la a prelua motivarea instanței de fond, ci,

printr-o nouă examinare a cauzei și oferind argumente proprii, a analizat

criticile și apărările inculpatei, răspunzând motivat la fiecare dintre

acestea.

În consecință, se constată, că, în speță,

motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. apare ca neîntemeiat în raportatul de aplicarea

în cauză dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., inculpatul

susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale, de

natură să garanteze drepturile inculpatului și să influențeze soluția procesului

respectiv, nu s-a pronunțat asupra circumstanțelor atenuante prevăzute de art.

74 și art. 76 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte în urma verificării actelor și

lucrărilor dosarului din apel, constată că prin hotărârea atacată s-au examinat

toate cererile formulate de inculpat, sub toate aspectele de fapt și de drept

inclusiv asupra circumstanțelor atenuante dar s-a apreciat că în speță, nu se

impune reținerea circumstanțelor atenuante facultative judiciare întrucât o

reducere mai accentuată a pedepsei nu ar face decât să lipsească sancțiunea

penală de eficiență, prima instanță realizând o justă individualizare a

pedepsei atât sub aspectul duratei acesteia, cât și al modalității de

executare.

Ca urmare, Înalta Curte constată că, în

cauza, nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

9

alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice

din infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat

la dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea

prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. având în vedere că din materialul

probator existent la dosarul cauzei nu rezultă cu certitudine că recurentul

inculpat a săvârșit infracțiunea de trafic de influență.

Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă

că, în cauză instanțele au reținut în mod corect fapta și vinovăția

inculpatului, i-a dat o încadrare juridică corespunzătoare în acord cu

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

astfel că se constată că această critică nu este fondată.

Infracțiunea de trafic de influență constă în

primirea ori pretinderea de bani sau alte foIoase ori acceptarea de promisiuni,

de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de

către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență

asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce

intră în atribuțiile sale de serviciu. în speța de față, inculpatul I.I.L., în

calitate de agent adjunct de poliție în cadrul Postului de Poliție Ș, în cursul

anului 2011, a pretins de la denunțătorul C.D. în mod direct suma de 8.500 RON

în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă funcționari de la Garda

Financiară Dâmbovița, în vederea rezolvării favorabile a controlului efectuat

la sediul societății SC E.G. SRL, societate unde denunțătorul lucra în calitate

de operator cash colector, funcționar care avea ca atribuțiuni de serviciu

tocmai efectuarea controlului și întocmirea unui proces-verbal la finalizarea

acestuia astfel că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de trafic de influență, iar nu cele ale infracțiunii de

înșelăciune, așa cum susține apărarea.

de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de inculpat în

sensul reindividualizării pedepsei și aplicarea unei pedepse într-un cuantum

mai redus, se rețin următoarele.

Înalta Curte apreciază criticile formulate de

inculpat ca neîntemeiate, în speță s-a făcut o corectă individualizare a

pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de

alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților

acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 14C. proc. pen.

Înalta Curte reține că în cauză, în procesul

individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art.

72 C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influență a fost stabilită într-un cuantum corespunzător

circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunilor, având în vedere

împrejurările comiterii faptelor și consecințele acestora.

De altfel, prin hotărârea atacată, în mod

corect, s-a reținut că deși inculpatul a dat dovadă de o conduită procesuală

sinceră, fără a îngreuna stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei,

recunoscând comiterea infracțiunii ce formează obiectul judecății și declarând

că este de acord ca soluționarea cauzei să se realizeze pe baza probelor

administrate la urmărirea penală, acestor elemente nu li se poate însă acorda o

semnificație mai mare în raport de cele rezultate din examinarea gradului de

pericol social concret al infracțiunii, care este unul ridicat ținând seama de

limitele de pedeapsă, dar mai ales de natura infracțiunii deduse judecății -

infracțiune de corupție, și de calitatea inculpatului, aceea de persoană

învestită cu exercițiul funcției publice de lucrător al poliției, îndrituită

astfel să vegheze la apărarea normelor legale și nu să le încalce, mai ales

prin comitere unei infracțiuni în legătură cu serviciul.

În plus, astfel după cum rezultă din fișa de

cazier judiciar de la fila 148 dosar urmărire penală, apelantul a fost

sancționat administrativ anterior la pentru comiterea infracțiunilor de

înșelăciune, fals intelectual și uz de fals, sancțiunea administrativă a

amenzii în cuantum de 1.000 RON fiind aplicată prin Sentința penală nr. 171

pronunțată de către Judecătoria G. la 03 septembrie 2008, definitivă prin

decizia penală nr. 725 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești la 21

octombrie 2009.

În consecință, apreciind, pentru motivele

anterior expuse, că pedeapsa stabilită a fost corect individualizată, fiind

aptă să asigure reeducarea inculpatului și realizarea scopului preventiv

-educativ prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta Curte constată că nu se impune

reducerea acesteia, nefiind incident în speță cazul de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Neexistând alte temeiuri de casare care pot

fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de inculpatul

I.I.L. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 20 martie 2012 a Curții de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie să fie respins,

ca nefondat, în baza art. 385

13

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul I.I.L. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 20 martie 2012 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22

octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM