ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3384/2012

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 12/11 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în baza dispozițiilor art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., inculpatul I.I.L. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare. În conformitate cu dispozițiilor art. 86 1 alin. (1) C. pen.

a dispus suspendarea executării pedepsei aplicată inculpatului sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit potrivit dispozițiilor art. 86 2 alin. (1) C. pen., iar în baza dispozițiilor art. 86 3 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) Să se prezinte o dată pe lună, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Argeș; b) Să anunțe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) Să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) Să comunice informații de natură să-i poată fi controlate mijloacele de existență; A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86 4 alin. (1) raportat la dispozițiilor art. 83 C. pen.

potrivit cărora „dacă în cursul termenului de încercare va săvârși din nou o infracțiune, pentru care se va pronunța o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța va revoca suspendarea sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune", precum și asupra dispozițiilor art. 86 4 alin. (2) C. pen., în conformitate cu care „dacă nu îndeplinește cu rea-credință măsurile de supraveghere prevăzute de dispozițiilor art. 86 3 alin. (1) lit. a) - d) C. pen., instanța revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei". În baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., inculpatului i s-au interzis drepturile prevăzute de dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

ca pedeapsă accesorie. Pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicata inculpatului. În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a computat din durata pedepsei de executat, perioada reținerii și arestării preventive, începând cu data de 20 octombrie 2011, până la data punerii efective în libertate a inculpatului. În conformitate cu dispozițiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 61/U/2011, emis de către Tribunalul Dâmbovița la 21 octombrie 2011 în Dosarul nr. 6862/120/2011, dacă nu este arestat în altă cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 a dispus ca inculpatul I.I.L. să restituie denunțătorului C.D., suma de 8.500 RON. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul I.I.L., agent adjunct de poliție în cadrul Postului de Poliție Ș, în cursul lunii mai a anului 2011, a pretins denunțătorului C.D. suma de 8.500 RON în schimbul promisiunii că va interveni pe lingă anumite persoane din cadrul Gărzii Financiare pentru finalizarea în mod favorabil a controlului care se efectua la SC E.G. SRL - punct de lucru C, la care denunțătorul era angajat ca operator cash colector.

Această situație de fapt a fost reținută pe baza declarațiilor inculpatului coroborate cu restul probatoriilor administrate în cauză respectiv, denunțul numitului C.D., înregistrările discuțiilor efectuate în mediu ambiental autorizate de către Tribunalul Dâmbovița, depoziția martorului O.M., procese-verbale de redare a unor convorbiri telefonice interceptate, purtate de către inculpat cu denunțătorul, cu autorizarea dispusă de către Tribunalul Dâmbovița pe parcursul urmăririi penale, în drept, instanța a apreciat că acțiunile inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de dispozițiilor art. 257 C. pen. raportat la dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de dispozițiilor art. 72 C. pen. - dispozițiile părții generale ale codului penal, limitele pedepsei fixate în partea specială a acestui cod și în legea specială nr. 78/2000, gradul de pericol social ridicat al faptei, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa penală.

S-a reținut că, deși este o infracțiune de corupție, care se înscrie într-un adevărat fenomen pe care organele judiciare abilitate au obligația să-l combată prin toate mijloacele specifice care au aptitudinea de a-l tempera și de a înfrânge tendințele impulsive și a altor fapte de aceeași natură, mod în care se poate realiza totodată și prevenția, la care se adaugă calitatea oficială a inculpatului - agent de poliție care în perioada anterioară în cadrul Postului de Poliție Ș, avea obligația de a asigura el însuși respectarea legii și de a o aplica, individualizarea pedepsei s-a realizat în cadrul unei operațiuni complexe, luându-se în calcul toate elementele în stare să asigure scopul prevăzut de dispozițiilor art. 52 C. pen.

(pedeapsa fiind atât o măsură de constrângere cât și un mijloc de reeducare a celui condamnat -care garantează în același timp și prevenția). În primul rând, față de opțiunea inculpatului pentru procedura prevăzută de dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., tribunalul s-a orientat la o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 4 luni și 8 ani închisoare (în urma reducerii minimului și maximului special cu 1/3) - aplicarea sporului prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 fiind obligatorie, în conformitate cu dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. Având în vedere situația familială a inculpatului, rezultatele bune obținute în exercitarea profesiei anterior comiterii faptei.

astfel cum rezultă din cuprinsul caracterizării întocmită de către șeful Secției 10 - Poliția Rurală P, dar ținând cont și de faptul că acesta a fost sancționat cu amendă administrativă pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals și uz de fals prin Sentința penală nr. 171 pronunțată de către Judecătoria G. la 03 septembrie 2008, definitivă prin Decizia penală nr. 725 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești la 21 octombrie 2009, prima instanță s-a orientat la pedeapsa de 3 ani închisoare. Totodată, constatând că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiilor art. 86 1 C. pen. - cuantumul pedepsei aplicate fiind mai mic de 4 ani închisoare, absența unor condamnări anterioare și siguranța că scopul pedepsei va fi atins chiar fără executarea ei, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit în conformitate cu dispozițiilor art. 86 2 alin. (1) C. pen.

Tribunalul a considerat că față de persoana inculpatului și comportamentul său după comiterea faptei, pronunțarea unei condamnări în sensul dispozițiilor art. 86 1 C. pen., constituie un argument suficient pentru a-l determina să nu mai comită alte infracțiuni, acesta conștientizând la ce se expune într-o astfel de situație, dat fiind și faptul că pentru o perioadă de aproximativ 3 luni s-a aflat în stare de arest preventiv. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, inculpatul I.I.L., criticând-o pentru netemeinicie în ceea ce privește greșita individualizare a sancțiunii sub aspectul duratei pedepsei principale, care este excesivă în raport de conduita procesuală sinceră a apelantului și de celelalte aspecte care îi caracterizează comportamentul, acesta recunoscând comiterea infracțiunii încă de la debutul procesului penal și având o bună conduită înainte de săvârșirea infracțiunii atât în comunitatea locală cât și la locul său de muncă.

Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 50 din 20 martie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.I.L.. S-a reținut că instanța de fond a reținut în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate în din care rezultă atât existența faptei pentru care apelantul a fost trimis în judecată, cât și săvârșirea acesteia cu vinovăție, în forma cerută de lege, de către inculpat. S-a mai reținut că existența faptei și vinovăția inculpatului sunt confirmate de împrejurarea că, inculpatul a recunoscut și regretat comiterea faptei așa cum a fost descrisă în actul de sesizare al instanței, declarația acestuia coroborându-se cu restul probatoriilor administrate în cauză, prima instanță făcând în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., în raport de poziția exprimată personal de inculpat în fața primei instanțe. În ceea ce privește însă individualizarea, sancțiunii penale. instanța de apel a reținut că în cauză s-a realizat o corectă aplicare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa fiind situată către limita medie prevăzută de textul legal incriminator, sub efectul aplicării dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., care reglementează judecata în cazul recunoașterii vinovăției, iar în concret, cuantumul pedepsei aplicate apelantului fiind situat în limitele legale astfel reduse. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul I.I.L., care a solicitat casarea hotărârii atacate în temeiul art. 385 9 pct. 9, 10, 14 și 17 C. proc.

pen. Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, prin prisma cazurilor de casare anterior menționate, înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul I.I.L. ca fiind nefondat, având în vedere următoarele considerente: 1. Referitor la pct. 9 al art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte arată că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile și apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părților în proces și respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.

În cauză, se observă că hotărârea curții de apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în vedere de instanță pentru menținerea soluției pronunțate de tribunal în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei, cu consecința condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de dispozițiilor art. 257 C. pen. raportat la dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 astfel că nu poate fi reținută susținerea recurentului inculpat potrivit căruia instanța de apel s-ar fi limitat la a-și însuși Sentința tribunalului, fără a prezenta argumentele proprii care au convins-o să adopte hotărârea pronunțată.

Din considerentele Deciziei atacate rezultă, dimpotrivă, astfel cum s-a menționat anterior, preocuparea curții de apel de a proceda la un examen atent al argumentelor și apărărilor invocate de inculpat, confirmarea în apel a raționamentului primei instanțe, pentru anumite motive prezentate ca atare în partea expozitivă a hotărârii, neputând echivala cu o simplă „însușire" a Sentinței tribunalului, așa cum s-a susținut. Se observă, sub acest aspect, că instanța de apel nu s-a limitat la a prelua motivarea instanței de fond, ci, printr-o nouă examinare a cauzei și oferind argumente proprii, a analizat criticile și apărările inculpatei, răspunzând motivat la fiecare dintre acestea. În consecință, se constată, că, în speță, motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc.

pen. apare ca neîntemeiat în raportatul de aplicarea în cauză dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. 2. În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., inculpatul susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale, de natură să garanteze drepturile inculpatului și să influențeze soluția procesului respectiv, nu s-a pronunțat asupra circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 și art. 76 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte în urma verificării actelor și lucrărilor dosarului din apel, constată că prin hotărârea atacată s-au examinat toate cererile formulate de inculpat, sub toate aspectele de fapt și de drept inclusiv asupra circumstanțelor atenuante dar s-a apreciat că în speță, nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante facultative judiciare întrucât o reducere mai accentuată a pedepsei nu ar face decât să lipsească sancțiunea penală de eficiență, prima instanță realizând o justă individualizare a pedepsei atât sub aspectul duratei acesteia, cât și al modalității de executare. Ca urmare, Înalta Curte constată că, în cauza, nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen. 3. Referitor la pct. 17 al art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. având în vedere că din materialul probator existent la dosarul cauzei nu rezultă cu certitudine că recurentul inculpat a săvârșit infracțiunea de trafic de influență. Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că, în cauză instanțele au reținut în mod corect fapta și vinovăția inculpatului, i-a dat o încadrare juridică corespunzătoare în acord cu aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. astfel că se constată că această critică nu este fondată. Infracțiunea de trafic de influență constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foIoase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. în speța de față, inculpatul I.I.L., în calitate de agent adjunct de poliție în cadrul Postului de Poliție Ș, în cursul anului 2011, a pretins de la denunțătorul C.D. în mod direct suma de 8.500 RON în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă funcționari de la Garda Financiară Dâmbovița, în vederea rezolvării favorabile a controlului efectuat la sediul societății SC E.G.

SRL, societate unde denunțătorul lucra în calitate de operator cash colector, funcționar care avea ca atribuțiuni de serviciu tocmai efectuarea controlului și întocmirea unui proces-verbal la finalizarea acestuia astfel că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, iar nu cele ale infracțiunii de înșelăciune, așa cum susține apărarea. 4. În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de inculpat în sensul reindividualizării pedepsei și aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus, se rețin următoarele.

Înalta Curte apreciază criticile formulate de inculpat ca neîntemeiate, în speță s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14C. proc. pen. Înalta Curte reține că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunilor, având în vedere împrejurările comiterii faptelor și consecințele acestora.

De altfel, prin hotărârea atacată, în mod corect, s-a reținut că deși inculpatul a dat dovadă de o conduită procesuală sinceră, fără a îngreuna stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei, recunoscând comiterea infracțiunii ce formează obiectul judecății și declarând că este de acord ca soluționarea cauzei să se realizeze pe baza probelor administrate la urmărirea penală, acestor elemente nu li se poate însă acorda o semnificație mai mare în raport de cele rezultate din examinarea gradului de pericol social concret al infracțiunii, care este unul ridicat ținând seama de limitele de pedeapsă, dar mai ales de natura infracțiunii deduse judecății - infracțiune de corupție, și de calitatea inculpatului, aceea de persoană învestită cu exercițiul funcției publice de lucrător al poliției, îndrituită astfel să vegheze la apărarea normelor legale și nu să le încalce, mai ales prin comitere unei infracțiuni în legătură cu serviciul.

În plus, astfel după cum rezultă din fișa de cazier judiciar de la fila 148 dosar urmărire penală, apelantul a fost sancționat administrativ anterior la pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual și uz de fals, sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 RON fiind aplicată prin Sentința penală nr. 171 pronunțată de către Judecătoria G. la 03 septembrie 2008, definitivă prin decizia penală nr. 725 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești la 21 octombrie 2009. În consecință, apreciind, pentru motivele anterior expuse, că pedeapsa stabilită a fost corect individualizată, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatului și realizarea scopului preventiv -educativ prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta Curte constată că nu se impune reducerea acesteia, nefiind incident în speță cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen. Neexistând alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de inculpatul I.I.L. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 20 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie să fie respins, ca nefondat, în baza art. 385 13 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.I.L. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 20 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM