ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 142/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2011, sub nr. 8/85/1998 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, pârâtul C.N. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele sentinței civile nr. 364/C/1998 pronunțată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, respectiv în cuprinsul frazei a șaptea din motivarea sentinței, prin care instanța a reținut că: „reclamanta a acordat pârâtului un credit în sumă de 600.000 ROL, cu termen de rambursare în termen de 4 luni, potrivit contractului de credit din 4 octombrie 1993 și actului adițional la acesta" (Dosar nr. 1067/1998), eroarea constând în consemnarea sumei de 600.000 ROL.

Prin încheierea pronunțată în ședința Camerei de Consiliu din data de 1 martie 2011, în Dosarul nr. 8/85/1998 (nr. în format vechi 1067/1998), Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele sentinței civile nr. 364/C/1998 pronunțată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, formulată de pârâtul C.N. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 364 din 15 iunie 1998, a cărei rectificare s-a cerut, a fost admisă acțiunea comercială formulată de reclamanta Banca D.F. SA, Sucursala Sibiu, actuală BANK L.R.

SA Sibiu împotriva pârâtului C.N.; s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 21.779.500 ROL cu titlu de credit și dobânzi restante la data de 5 martie 1998, precum și la plata dobânzilor și penalităților restante la data recuperării creanței și înscrierea provizorie a dreptului de ipotecă asupra imobilului proprietatea pârâtului, înscris în Cf nr. X1 Sibiu, în favoarea reclamantei pentru suma de 21.799.500 ROL. S-a arătat că în considerentele sentinței s-a reținut corect existența debitului restant la 28 februarie 1998, de 21.799.500 ROL derivând din contractul de credit din 4 octombrie 1993 și actul adițional la acesta, iar cererea pârâtului a fost apreciată ca lipsită de interes practic și legitim față de argumentele invocate în motivare, potrivit cărora eroarea ar fi de natură să permită creditoarei să procedeze la recuperarea de la pârât atât a unui credit de 6.000.000 ROL, cât și a unui credit de 600.000 ROL, inexistent.

împotriva acestei încheieri, pârâtul C.N. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii formulate. Prin decizia comercială nr. 60/2011 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Alba lulia, secția comercială, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul C.N. împotriva încheierii din 1 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ în Dosarul nr. 8/85/1998 (nr. în format vechi 1067/1998).

În motivarea hotărârii pronunțate, Curtea a reținut că, deși, în principiu, interesul pentru îndreptarea erorilor materiale există chiar dacă hotărârea nu mai poate fi pusă în executare silită, în speță, acest interes nu subzistă având în vedere că, din verificarea actelor și lucrărilor rezultă că reclamanta a acordat pârâtului un credit inițial în sumă de 2.600.000 ROL, conform contractului din 4 octombrie 1993, care a fost ulterior suplimentat prin actul adițional din 15 octombrie 1993, cu suma de 4.000.000 ROL, rezultând astfel, un credit total în sumă de 6.600.00 ROL. În considerarea celor anterior expuse, instanța de apel a reținut că cererea de rectificare a pretinsei erori materiale este neîntemeiată, iar soluția tribunalului corectă și legală, drept pentru care a menținut-o.

Împotriva deciziei comerciale nr. 60/2011 din 22 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția comercială, în termen legal, a declarat recurs pârâtul C.N., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, în principal cu casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii atacate și, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii cererii de rectificare a erorii materiale.

În dezvoltarea criticilor formulate în cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul a susținut că, deși, instanța de apel a sesizat că prima instanță și-a argumentat soluția de respingere a cererii pe lipsa interesului în promovarea acesteia și a stabilit că acest element al calității procesuale active există în cauză, în loc să trimită cauza spre rejudecare tribunalului, s-a pronunțat pe fondul cererii, privându-l, astfel, de un grad de jurisdicție. Referitor la acest aspect, a arătat că instanța a dovedit inconsecvență în raționamentul juridic dezvoltat. A mai arătat pârâtul că existența erorii materiale este o certitudine și că a determinat și calculul greșit al penalităților și majorărilor, folosindu-se ca baza de calcul suma de 6.600.000 ROL, rezultată din cumularea sumei de 6.000.000 RON cu cea de 600.000 RON.

De asemenea, pârâtul a criticat decizia recurată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., susținând că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, întrucât deși trebuia să se limiteze la a cenzura cererea de îndreptare, a purces la verificarea datoriei pârâtului și a modului de calcul al penalităților aferente, aspecte care fuseseră tranșate definitiv și irevocabil prin hotărârea a cărei rectificare s-a solicitat. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi precizată, este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc.

civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci exam narea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În speță., deși pârâtul a indicat în memoriul de recurs motivele de nelegalitate prevăzute la punctele 6, 8 și 9 C. proc. civ., acesta nu a structurat criticile formulate subsumat acestora. Față de aceste precizări se constată că critica subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a fost concret explicitată de pârâtă în dezvoltarea recursului, astfel că nu poate fi reținută ca fiind fondată, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, or, sub acest aspect soluția instanței de apel este dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, Înalta Curte constată critica subsumată ca fiind nefondată, reț'nând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ.

nu este aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluțiile atacate, respingându-se calea de atac, întrucât, în aceste situații, instanța nu rejudecă cererile de chemare în judecată, pentru a putea da mai mult decât s-a cerut, motivul fiind incident doar în situația în care găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecății. însă, dacă apelul a fost respins cu menținerea sentinței, așa cum este cazul în speță, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

În cauză, niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect, pârâtul neindicând încălcarea sau greșita aplicare a vreunei norme legale. Critica vizând lipsirea pârâtului de un grad de jurisdicție, ca și consecință a soluției de respingere a apelului, în contextul în care prima instanță s-a pronunțat pe excepția lipsei de interes, de natură, în opinia pârâtului, să impună admiterea căii de atac și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, este apreciată de Înalta Curte ca fiind o critică nefondată în considerarea faptului că instanțele de fond s-au pronunțat asupra fondului cererii, făcând o analiză judicioasă a acestuia, inclusiv din perspectiva interesului cd, element al calității procesuale active, astfel că, nu justifica, așa cum susține pârâtul, soluția de admitere a apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de caracterul devolutiv al căii de atac statuat de dispozițiile art. 292 alin. (2), art. 295 și art. 297 C. proc.

civ. Pentru a răspunde iipsei temeiului legal, pârâtul se afla în situația. de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. În cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. De asemenea, se reține că cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârât vizează în realitate o eventuală eroare de judecată a acțiunii în pretenții, de stabilire a cuantumului acestora, aspect care nu poate fi cenzurat pe calea procesuală reglementată de dispozițiile art. 281 C. proc.

civ., acesta putând uza de căile extraordinare de atac de retractare prevăzute de legiuitor pentru înlăturarea acestui gen de erori din hotărâri definitive și irevocabile, în măsura în care mai este în termen pentru formularea acestora. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că pârâtul prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul declarat de pârâtul C.N. împotriva deciziei comerciale nr. 60/2011 din 22 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția comercială, să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâtul C.N. împotriva deciziei comerciale nr. 60/2011 din 22 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2013.