ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2924/2014

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, la data de 22 februarie 2011, sub nr. 8/85/1998, pârâtul C.N. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele Sentinței civile nr. 364/C/1998 pronunțată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, respectiv în cuprinsul frazei a șaptea din motivarea sentinței, prin care instanța a reținut că: "reclamanta a acordat pârâtului un credit în sumă de 600.000 lei, cu termen de rambursare în termen de 4 luni, potrivit Contractului de credit nr. 259 din 4 octombrie. 1993 și actului adițional la acesta", eroarea constând în consemnarea sumei de 600.000 lei.

Prin încheierea pronunțată în ședința Camerei de Consiliu din data de 1 martie 2011, în Dosarul nr. 8/85/1998 (nr. în format vechi 1067/1998), Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele Sentinței civile nr. 364/C/1998 pronunțată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, formulată de pârâtul C.N. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr. 364 din 15 iunie 1998, a cărei rectificare s-a cerut, a fost admisă acțiunea comercială formulată de reclamanta Banca D.F.

SA - Sucursala Sibiu, actuală BANK L. România SA Sibiu împotriva pârâtului C.N.; s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 21.779.500 lei (rol) cu titlu de credit și dobânzi restante la data de 5 martie 1998, precum și la plata dobânzilor și penalităților restante la data recuperării creanței și înscrierea provizorie a dreptului de ipotecă asupra imobilului proprietatea pârâtului, înscris în Cf nr. x1 Sibiu cu nr. top x2/4, în favoarea reclamantei pentru suma de 21.799.500 lei.

S-a arătat că în considerentele sentinței s-a reținut corect existența debitului restant la 28 februarie 1998, de 21.799.500 lei (rol) derivând din Contractul de credit nr. 259 din 4 octombrie 1993 și actul adițional la acesta, iar cererea pârâtului a fost apreciată ca lipsită de interes practic și legitim față de argumentele invocate în motivare, potrivit cărora eroarea ar fi de natură să permită creditoarei să procedeze la recuperarea de la pârât atât a unui credit de 6.000.000 lei, cât și a unui credit de 600.000 lei, inexistent. Împotriva acestei încheieri, pârâtul C.N. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii formulate.

Prin Decizia comercială nr. 60/2011 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul C.N. împotriva încheierii din 1 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, reținând din verificarea actelor și lucrărilor că reclamanta a acordat pârâtului un credit inițial în sumă de 2.600.000 lei, conform Contractului nr. 259 din 4 octombrie 1993, care a fost ulterior suplimentat prin Actul adițional nr. 1 din 15 octombrie 1993, cu suma de 4.000.000 lei, rezultând astfel, un credit total în sumă de 6.600.00 lei (rol). Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâtul C.N. a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 142 din 22 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins recursul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, iar în ceea ce privește cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârât s-a apreciat că aceasta vizează în realitate o eventuală eroare de judecată a acțiunii în pretenții, de stabilire a cuantumului acestora, aspect care nu poate fi cenzurat pe calea procesuală reglementată de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., acesta putând uza de căile extraordinare de atac de retractare prevăzute de legiuitor pentru înlăturarea acestui gen de erori din hotărâri definitive și irevocabile. Împotriva acestei decizii, contestatorul C.N.

a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 18 iunie 2013. În motivarea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ., contestatorul C.N. susține că, atât instanța de fond cât și cea de apel au omis să facă vreo referire în concret cu privire la existența sau inexistența erorii materiale, evitând, dincolo de soluția dată un răspuns clar, direct și neechivoc. Față de această situație contestatorul constată, referitor la recursul formulat și implicit la soluția adoptată prin decizia atacată, că instanța de recurs, din greșeală a omis cercetarea motivelor de recurs, limitându-se la o abordare doar tangențială, pur teoretică, omițând orice referire în concret cu privire la procedura nelegală a instanței de apel.

Din această perspectivă, contestatorul arată că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli, instanța omițând cercetarea în mod concret a motivelor invocate. Contestația în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente: În condițiile art. 317 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivele arătate la pct. 1 și 2, precum nerespectarea condițiilor legale referitoare la citarea părților pentru ziua când s-a judecat pricina și încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Fiind o cale de retractare a unei hotărâri definitive, iar nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond, a unor motive care au fost soluționate de instanță, astfel că, motivele invocate de către contestator nu fac aplicabilă incidența dispozițiilor art. 317 C. proc. civ., în prezenta cauză. În ceea ce privește temeiul invocat de contestator, art. 318 C. proc. civ., acesta prevede într-adevăr, în prima teză că hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, iar în cea de a două teză se prevede omisiunea din greșeală a instanței de recurs să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Față de aceste precizări prealabile, din motivele dezvoltate de contestator, rezultă că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, tinzând în realitate la o reformare a soluției, printr-o rediscutare a probelor. Contestația în anulare fiind o cale de atac extraordinară de retractare a fost creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale și nu pentru reformarea unor greșeli de fond, iar în aceste condiții, aceasta nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

Astfel, susținerea contestatorului în sensul că instanța de recurs a omis a analiza motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs se constată că nu poate fi primită, întrucât Înalta Curte a răspuns tuturor argumentelor subsumate motivelor de nelegalitate, astfel că această critică nu se încadrează în motivul care să permită exercitarea acestei căi extraordinare de atac de vreme ce din considerentele hotărârii rezultă raționamentul logico juridic al instanței în adoptarea soluției din recurs. Ipoteza reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

are în vedere omisiunea efectivă de examinare a motivelor de casare sau modificare invocate, or din considerentele deciziei rezultă incontestabil că instanța de recurs a luat în examinare criticile formulate de recurent, aceasta fiind îndreptățită să răspundă motivelor de recurs și printr-un considerent comun, în acest sens; reținându-se că "omisiunea cercetării unui motiv de casare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurent. În acest context, motivele invocate privind considerentele deciziei a cărei anulare se solicită, se constată că nu sunt specifice contestației în anulare, prevăzută de dispozițiile art. 317 și 318 C. proc.

civ., Înalta Curte urmând a respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Repune cauza pe rol. Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C.N. împotriva Deciziei nr. 142 din 22 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014. Procesat de GGC - NN