ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2924/2014

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, la data de 22

februarie 2011, sub nr. 8/85/1998, pârâtul C.N. a solicitat îndreptarea erorii

materiale strecurate în considerentele Sentinței civile nr. 364/C/1998

pronunțată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, respectiv în

cuprinsul frazei a șaptea din motivarea sentinței, prin care instanța a reținut

că: "reclamanta a acordat pârâtului un credit în sumă de 600.000 lei, cu

termen de rambursare în termen de 4 luni, potrivit Contractului de credit nr.

259 din 4 octombrie. 1993 și actului adițional la acesta", eroarea

constând în consemnarea sumei de 600.000 lei.

Prin încheierea

pronunțată în ședința Camerei de Consiliu din data de 1 martie 2011, în Dosarul

nr. 8/85/1998 (nr. în format vechi 1067/1998), Tribunalul Sibiu, secția

comercială și de contencios administrativ a respins cererea de îndreptare a

erorii materiale strecurate în considerentele Sentinței civile nr. 364/C/1998

pronunțată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, formulată de pârâtul

C.N.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr. 364 din 15 iunie

1998, a cărei rectificare s-a cerut, a fost admisă acțiunea comercială

formulată de reclamanta Banca D.F. SA - Sucursala Sibiu, actuală BANK L.

România SA Sibiu împotriva pârâtului C.N.; s-a dispus obligarea pârâtului la

plata sumei de 21.779.500 lei (rol) cu titlu de credit și dobânzi restante la

data de 5 martie 1998, precum și la plata dobânzilor și penalităților restante

la data recuperării creanței și înscrierea provizorie a dreptului de ipotecă

asupra imobilului proprietatea pârâtului, înscris în Cf nr. x1 Sibiu cu nr. top

x2/4, în favoarea reclamantei pentru suma de 21.799.500 lei.

S-a arătat că în

considerentele sentinței s-a reținut corect existența debitului restant la 28

februarie 1998, de 21.799.500 lei (rol) derivând din Contractul de credit nr.

259 din 4 octombrie 1993 și actul adițional la acesta, iar cererea pârâtului a

fost apreciată ca lipsită de interes practic și legitim față de argumentele

invocate în motivare, potrivit cărora eroarea ar fi de natură să permită

creditoarei să procedeze la recuperarea de la pârât atât a unui credit de

6.000.000 lei, cât și a unui credit de 600.000 lei, inexistent.

Împotriva acestei încheieri,

pârâtul C.N. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea

hotărârii atacate în sensul admiterii cererii formulate.

Prin Decizia

comercială nr. 60/2011 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul C.N. împotriva

încheierii din 1 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția comercială

și de contencios administrativ, reținând din verificarea actelor și lucrărilor

că reclamanta a acordat pârâtului un credit inițial în sumă de 2.600.000 lei,

conform Contractului nr. 259 din 4 octombrie 1993, care a fost ulterior

suplimentat prin Actul adițional nr. 1 din 15 octombrie 1993, cu suma de

4.000.000 lei, rezultând astfel, un credit total în sumă de 6.600.00 lei (rol).

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, pârâtul C.N. a declarat recurs, iar prin Decizia nr.

142 din 22 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, a fost respins recursul ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a constatat că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor

criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, iar în ceea

ce privește cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârât s-a

apreciat că aceasta vizează în realitate o eventuală eroare de judecată a

acțiunii în pretenții, de stabilire a cuantumului acestora, aspect care nu

poate fi cenzurat pe calea procesuală reglementată de dispozițiile art. 281 C.

proc. civ., acesta putând uza de căile extraordinare de atac de retractare

prevăzute de legiuitor pentru înlăturarea acestui gen de erori din hotărâri

definitive și irevocabile.

Împotriva acestei

decizii, contestatorul C.N. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe

rolul Înaltei Curți la data de 18 iunie 2013.

În motivarea cererii

întemeiată pe dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ., contestatorul C.N.

susține că, atât instanța de fond cât și cea de apel au omis să facă vreo

referire în concret cu privire la existența sau inexistența erorii materiale,

evitând, dincolo de soluția dată un răspuns clar, direct și neechivoc.

Față de această

situație contestatorul constată, referitor la recursul formulat și implicit la

soluția adoptată prin decizia atacată, că instanța de recurs, din greșeală a

omis cercetarea motivelor de recurs, limitându-se la o abordare doar

tangențială, pur teoretică, omițând orice referire în concret cu privire la

procedura nelegală a instanței de apel.

Din această

perspectivă, contestatorul arată că dezlegarea dată de instanța de recurs este

rezultatul unei greșeli, instanța omițând cercetarea în mod concret a motivelor

invocate.

Contestația în

anulare este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

În condițiile art.

317 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în

anulare pentru motivele arătate la pct. 1 și 2, precum nerespectarea

condițiilor legale referitoare la citarea părților pentru ziua când s-a judecat

pricina și încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Fiind o cale de

retractare a unei hotărâri definitive, iar nu de cenzură judiciară, contestația

în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de

lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond, a unor

motive care au fost soluționate de instanță, astfel că, motivele invocate de

către contestator nu fac aplicabilă incidența dispozițiilor art. 317 C. proc.

civ., în prezenta cauză.

În ceea ce privește

temeiul invocat de contestator, art. 318 C. proc. civ., acesta prevede

într-adevăr, în prima teză că hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu

recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, iar

în cea de a două teză se prevede omisiunea din greșeală a instanței de recurs să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Față de aceste

precizări prealabile, din motivele dezvoltate de contestator, rezultă că s-au

formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, tinzând în realitate

la o reformare a soluției, printr-o rediscutare a probelor.

Contestația în

anulare fiind o cale de atac extraordinară de retractare a fost creată de lege

doar pentru remedierea unor greșeli materiale și nu pentru reformarea unor

greșeli de fond, iar în aceste condiții, aceasta nu poate fi exercitată pentru

remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de

interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

Astfel, susținerea

contestatorului în sensul că instanța de recurs a omis a analiza motivele de

nelegalitate invocate prin cererea de recurs se constată că nu poate fi

primită, întrucât Înalta Curte a răspuns tuturor argumentelor subsumate

motivelor de nelegalitate, astfel că această critică nu se încadrează în

motivul care să permită exercitarea acestei căi extraordinare de atac de vreme

ce din considerentele hotărârii rezultă raționamentul logico juridic al

instanței în adoptarea soluției din recurs.

Ipoteza reglementată

de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea efectivă de

examinare a motivelor de casare sau modificare invocate, or din considerentele

deciziei rezultă incontestabil că instanța de recurs a luat în examinare

criticile formulate de recurent, aceasta fiind îndreptățită să răspundă

motivelor de recurs și printr-un considerent comun, în acest sens; reținându-se

că "omisiunea cercetării unui motiv de casare nu există în situația în

care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile

formulate de recurent.

În acest context,

motivele invocate privind considerentele deciziei a cărei anulare se solicită,

se constată că nu sunt specifice contestației în anulare, prevăzută de

dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge

contestația în anulare formulată de contestatorul C.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Repune cauza pe rol.

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul C.N. împotriva Deciziei nr. 142 din 22

ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN