ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6173/2011

Reclamantul I.A. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Sănătății anularea Ordinului nr. 1855 din 13 octombrie 2009, emis de ministrul interimar al sănătății, repunerea în drepturile salariale avute anterior și în funcția de director coordonator al Direcției de Sănătate Publică a Județului Maramureș, obligarea ministerului la plata drepturilor salariale, calculate în conformitate cu dispozițiile art. 78 C. muncii, începând cu data revocării și până la completa reintegrare și dezdăunare. În motivarea acțiunii arată că, prin Ordinul nr. 1137 din 26 mai 2009 al ministrului sănătății, a fost numit, începând cu data de 25 mai 2009, în funcția de conducere, aceea de director coordonator al Direcției de Sănătate Publică a Județului Maramureș.

După numirea în funcția de director coordonator a urmat o perioadă de evaluare, iar la data de 20 iulie 2009, sub nr. 96, a semnat, împreună cu ministrul de resort, un contract de management pe o durată de 4 ani. Prin Ordinul nr. 1855 din 13 octombrie 2009 al ministrului interimar al sănătății, a fost revocat din funcția de director coordonator al D.S.P. Maramureș și cu aceeași dată i-a încetat și contractul de management. În luarea acestor masuri, s-a făcut trimitere la prevederile art. 9 alin. (1), lit. b) din contractul de management, la Ordinul nr. 877/2009 pentru aprobarea modelelor cadru ale contractului de management și a indicatorilor de performanță, la referatul comisiei de evaluare a activității manageriale și la H.G.

nr. 1718/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății. Nu s-a făcut nicio trimitere la prevederile O.U.G. nr. 105/2009 și nici nu s-a făcut o motivare în fapt a măsurilor luate. Apreciază că acest ordin a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale și contractuale, deoarece nu a fost supus niciunei evaluări, de natura celei menționate în ordin, astfel că nu subzistă motivul de încetare prevăzut de art. 9, alin. (1), lit. b) din contractul de management. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 73 din 23 februarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea Ordinului nr. 1855 din 13 octombrie 2009 emis de pârât, cu consecința repunerii reclamantului în drepturile salariale avute anterior și în funcția de director coordonator al Direcției de Sănătate Publică a județului Maramureș.

Totodată, a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale către reclamant începând cu data revocării - 13 octombrie 2009 și până la reintegrarea efectivă. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamantul nu a fost supus niciunei evaluări de natura celei menționate în ordinul atacat și chiar dacă ar fi existat o evaluare, ar fi trebuit să se arate în concret pentru care din indicatorii prevăzuți în contractul de management, acesta nu a atins performanțele scontate iar măsura încetării trebuia luată cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează încetarea contractului de management pentru motive ce țin de persoana salariatului atâta timp cât acesta a fost încadrat în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009 ce asimila contractul de management, contractului individual de muncă. S-a mai reținut de către instanța de fond că în cauză nu a avut loc o cercetare prealabilă, ordinul a fost emis la data de 13 octombrie 2009 iar aplicabilitatea lui a început odată cu data emiterii și nu de la comunicare, iar punerea lui în executare s-a realizat în aceeași zi fără însă a i se da posibilitatea reclamantului de a da eventuale explicații în legătură cu atitudinea sa profesională și neîndeplinirea indicatorilor prevăzuți în contractul de management. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății. Recurentul a susținut, în esență, că în ceea ce privește anularea actului administrativ, reținerea instanței de fond că ordinul a fost emis cu încălcarea art. 73 raportat la art. 61 lit. d) C. muncii, excede cadrului legal deoarece conform art. IV din O.U.G.

nr. 105/2009 alin. (7) contractul de management al directorului coordonator se asimilează contractului individual de muncă numai cu privire la vechimea în muncă și în specialitate. Restul aspectelor apărute în executarea contractului de management le sunt aplicabile clauzele contractului de management. Referitor la repunerea în situația anterioară, a susținut că instanța de fond ar fi trebuit să aplice dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1629 din 3 decembrie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1 din O.U.G. nr. 105/209 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale.

Examinând sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 Cod procedura civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. Cu privire la lipsa calității de reprezentant a directorului Direcției legislative și asistență juridică de a semna în numele și pentru Ministerul Sănătății, urmează să se constate că excepția este neîntemeiată, întrucât prin Ordinul nr. R/300/2010 acesta (directorul) a fost împuternicit să semneze cererile de recurs în numele Ministerului Sănătății. Cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, Guvernul României a adoptat O.U.G.

nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții. O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare.

Prin decizia sus-menționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice. Așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative.

În cauză, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de asemenea, neconstituțională. Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut. Însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale. Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție. În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României. În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarată neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional. Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sub acest aspect sunt întemeiate iar instanța de fond în mod greșit a dispus anularea Ordinului nr. 1855 din 13 octombrie 2009, repunând reclamantul în drepturile salariale avute anterior anulării și obligând pârâtul la plata acestora. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va admite recursurile, va modifica sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității de reprezentant invocată de intimatul I.A. Admite recursul declarat de Ministerul Sănătății împotriva Sentinței civile nr. 73 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului I.A., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2011. Procesat de GGC - DG