ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6173/2011

Reclamantul I.A. a

solicitat în contradictoriu cu Ministerul Sănătății anularea Ordinului nr. 1855

din 13 octombrie 2009, emis de ministrul interimar al sănătății, repunerea în

drepturile salariale avute anterior și în funcția de director coordonator al

Direcției de Sănătate Publică a Județului Maramureș, obligarea ministerului la

plata drepturilor salariale, calculate în conformitate cu dispozițiile art. 78

C. muncii, începând cu data revocării și până la completa reintegrare și

dezdăunare.

În motivarea acțiunii

arată că, prin Ordinul nr. 1137 din 26 mai 2009 al ministrului sănătății, a

fost numit, începând cu data de 25 mai 2009, în funcția de conducere, aceea de

director coordonator al Direcției de Sănătate Publică a Județului Maramureș.

După numirea în

funcția de director coordonator a urmat o perioadă de evaluare, iar la data de

20 iulie 2009, sub nr. 96, a semnat, împreună cu ministrul de resort, un

contract de management pe o durată de 4 ani.

Prin Ordinul nr. 1855

din 13 octombrie 2009 al ministrului interimar al sănătății, a fost revocat din

funcția de director coordonator al D.S.P. Maramureș și cu aceeași dată i-a

încetat și contractul de management.

În luarea acestor

masuri, s-a făcut trimitere la prevederile art. 9 alin. (1), lit. b) din

contractul de management, la Ordinul nr. 877/2009 pentru aprobarea modelelor

cadru ale contractului de management și a indicatorilor de performanță, la

referatul comisiei de evaluare a activității manageriale și la H.G. nr.

1718/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății.

Nu s-a făcut nicio

trimitere la prevederile O.U.G. nr. 105/2009 și nici nu s-a făcut o motivare în

fapt a măsurilor luate.

Apreciază că acest

ordin a fost dat cu încălcarea dispozițiilor legale și contractuale, deoarece

nu a fost supus niciunei evaluări, de natura celei menționate în ordin, astfel

că nu subzistă motivul de încetare prevăzut de art. 9, alin. (1), lit. b) din

contractul de management.

Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă

nr. 73 din 23 februarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând

anularea Ordinului nr. 1855 din 13 octombrie 2009 emis de pârât, cu consecința

repunerii reclamantului în drepturile salariale avute anterior și în funcția de

director coordonator al Direcției de Sănătate Publică a județului Maramureș.

Totodată, a obligat

pârâtul la plata drepturilor salariale către reclamant începând cu data

revocării - 13 octombrie 2009 și până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că reclamantul nu a fost supus niciunei

evaluări de natura celei menționate în ordinul atacat și chiar dacă ar fi

existat o evaluare, ar fi trebuit să se arate în concret pentru care din

indicatorii prevăzuți în contractul de management, acesta nu a atins

performanțele scontate iar măsura încetării trebuia luată cu respectarea

dispozițiilor legale ce reglementează încetarea contractului de management

pentru motive ce țin de persoana salariatului atâta timp cât acesta a fost

încadrat în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 ce asimila contractul de management,

contractului individual de muncă.

S-a mai reținut de

către instanța de fond că în cauză nu a avut loc o cercetare prealabilă,

ordinul a fost emis la data de 13 octombrie 2009 iar aplicabilitatea lui a

început odată cu data emiterii și nu de la comunicare, iar punerea lui în

executare s-a realizat în aceeași zi fără însă a i se da posibilitatea

reclamantului de a da eventuale explicații în legătură cu atitudinea sa

profesională și neîndeplinirea indicatorilor prevăzuți în contractul de

management.

Împotriva acestei

sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul

Ministerul Sănătății.

Recurentul a

susținut, în esență, că în ceea ce privește anularea actului administrativ,

reținerea instanței de fond că ordinul a fost emis cu încălcarea art. 73

raportat la art. 61 lit. d) C. muncii, excede cadrului legal deoarece conform

art. IV din O.U.G. nr. 105/2009 alin. (7) contractul de management al

directorului coordonator se asimilează contractului individual de muncă numai

cu privire la vechimea în muncă și în specialitate. Restul aspectelor apărute

în executarea contractului de management le sunt aplicabile clauzele

contractului de management.

Referitor la

repunerea în situația anterioară, a susținut că instanța de fond ar fi trebuit

să aplice dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1629 din 3 decembrie

2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I

pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1 din O.U.G. nr.

105/209 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru

întărirea capacității manageriale.

Examinând sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

Cod procedura

civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru

considerentele în continuare arătate.

Cu privire la lipsa

calității de reprezentant a directorului Direcției legislative și asistență

juridică de a semna în numele și pentru Ministerul Sănătății, urmează să se

constate că excepția este neîntemeiată, întrucât prin Ordinul nr. R/300/2010

acesta (directorul) a fost împuternicit să semneze cererile de recurs în numele

Ministerului Sănătății.

Cu privire la

legalitatea actului administrativ atacat, Guvernul României a adoptat O.U.G.

nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de

ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate,

mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a

fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009

pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de

neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlului

a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de

aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ

supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu

poate fi disociată de legea de aprobare.

Prin decizia sus-menționată

s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât

s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin

Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții

Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de

neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat

într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește

O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a

declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit

O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative.

În cauză, reclamantul

a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei

ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt

act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de

asemenea, neconstituțională.

Înalta Curte

precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act

normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate

soluțiile jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare

ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului,

în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt

însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul

ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu

limitările reglementate în Constituție. În situația legiferării prin ordonanță

sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate

interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție,

respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește

O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al

ordonanței a fost declarată neconstituțională, reținându-se de Curtea

Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și

actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze

adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei

constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are

ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia,

respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management.

Pierderea

legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe

și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea

reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele

reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui

beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de

neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de

natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza

acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte

precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția

României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și

unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor  înainte

de promulgare (control a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate

privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept

administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța,

constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu

ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a

declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de

neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea

regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o

existență lipsită de suport legal.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sub acest aspect sunt

întemeiate iar instanța de fond în mod greșit a dispus anularea Ordinului nr.

1855 din 13 octombrie 2009, repunând reclamantul în drepturile salariale avute

anterior anulării și obligând pârâtul la plata acestora.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată,

Înalta Curte va admite recursurile, va modifica sentința atacată în sensul că

va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

lipsei calității de reprezentant invocată de intimatul I.A.

Admite recursul

declarat de Ministerul Sănătății împotriva Sentinței civile nr. 73 din 23

februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului I.A., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 decembrie 2011.

Procesat de GGC - DG