ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2440/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1.Judecata în prima instanță Prin acțiunea formulată, reclamanta Administrația Bazinală de Apă Olt a chemat în judecată pe pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm.Vâlcea, solicitând instanței să dispună suspendarea executării deciziei de impunere din oficiu pentru impozitele, taxele și contribuțiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă din 14 decembrie 2010, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității actului administrativ fiscal respectiv.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 17 decembrie 2010 a primit decizia de impunere din oficiu a cărei suspendare o solicită și referatul privind estimarea bazei de impunere din 14 decembrie 2010 și că, prin decizia de impunere, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată în cuantum de 747.333 RON, reprezentând vărsăminte din reducerea drepturilor salariale. Decizia a fost contestată pe cale administrativă. Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii pentru neîndeplinirea celor două condiții prevăzute de art. 14, raportat la art. 2 alin. (1) lit. s) și t) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 190/F-CONT din 2 martie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Administrația Bazinală de Apă Olt, împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Vâlcea și a suspendat executarea deciziei de impunere din oficiu pentru impozitele, taxele și contribuțiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă din 14 decembrie 2010, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 213 alin. (3) C. proc. fisc., prin soluționarea contestației organul competent nu poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac.

Instanța a mai reținut că, prin decizia privind impunerea din oficiu din 9 septembrie 2010, Administrația Finanțelor Publice Rm.Vâlcea a impus reclamantei, în baza referatului privind estimarea bazei de impunere din 9 septembrie 2010 și în temeiul art. 81 alin. (4) C. proc. fisc., plata vărsămintelor din reducerea drepturilor salariale în cuantum de 481.081 RON. Împotriva deciziei respective reclamanta a formulat contestație administrativă și, prin decizia din 22 noiembrie 2010, Directa Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a admis contestația și a desființat decizia de impunere din oficiu din 9 septembrie 2010 și referatul privind estimarea bazei de impunere din 9 septembrie 2010, dispunând refacerea acestora potrivit considerentelor reținute în decizia administrativă.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că prin decizia de impunere a cărei suspendare s-a solicitat în cauza de față și care a fost emisă în temeiul deciziei administrative din 2010 sus arătate, s-a stabilit în sarcina reclamantei, cu același titlu de vărsăminte din reducerea drepturilor salariale, suma de 747.333 RON. Instanța de fond a constatat că, având în vedere că în urma refacerii controlului asupra obligațiilor fiscale ale reclamantei organul fiscal pârât a calculat o sumă mai mare decât cea stabilită inițial, există o aparență serioasă ce afectează prezumția de legalitate a actului de impunere și care justifică, în raport de art. 213 alin. (3) C. proc. fisc., suspendarea executării actului respectiv până la pronunțarea instanței de fond, care trebuie sesizată în condițiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

2.Recursul pârâtei Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ.. Recurenta susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta prezintă argumentele care, în opinia sa, conduc la concluzia neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din legea contenciosului administrativ.

În special, recurenta punctează ignorarea prezumției de legalitate de care beneficiază actul administrativ și pe aceeași linie a raționamentului său, arată că verificarea îndeplinirii condiției „cazului bine justificat” s-a realizat superficial, prima instanță enunțând doar susținerea societății reclamante. Aprecierea instanței de fond că, în urma „refacerii controlului asupra obligațiilor fiscale ale reclamantei, organul fiscal a calculat o sumă mai mare decât cea stabilită inițial", există o aparență serioasă ce afectează prezumția de legalitate a actului de impunere, este netemeinică, având în vedere faptul că în evidențele Trezoreriei Municipiului Râmnicu Vâlcea există „Situația recapitulativă privind plata salariilor pe luna iulie 2010 - rectificativă.

3.Apărările formulate de Administrația Bazinală de Apă Olt Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului formulat de către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Ramnicu Vâlcea, și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală. Intimata-reclamantă arată că a demonstrat că există puternice îndoieli asupra legalității actului administrativ fiscal respectiv decizia de impunere care a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale ale art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, stabilind în sarcina Administrația Bazinală de Apă Olt sume mai mari (în cuantum de 747.333 RON) decât cele stabilite prin decizia de privind impunerea din oficiu din 09 septembrie 2010 (481.081 RON), ce a fost desființată prin decizia din 22 noiembrie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea.

Iminența producerii prejudiciului este legată în mod direct de imposibilitatea desfășurării activității Administrația Bazinală de Apă Olt în condițiile prevăzute de lege și, pe cale de consecință, creării unor pagube ireversibile. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 C. proc. civ.,Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal competentă cu o cerere având ca obiect suspendarea deciziei de impunere din oficiu, pentru impozitele, taxele și contribuțiile stabilite în regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă din 14 decembrie 2010 emisă în temeiul deciziei administrative din 22 noiembrie 2010, și prin care s-a stabilit în sarcina sa cu titlu de vărsăminte din reducerea drepturilor salariale, suma de 747.333 RON.

Cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, text care are următorul cuprins: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actului sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond(…)”. De asemenea, în cauză s-au avut în vedere și dispozițiile art. 215 din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind C. proc. fisc., intimata consemnând cauțiunea în cuantum de 37.366,68 RON. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că în cauză s-a probat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cazul bine justificat, în definiția legală a acestei noțiuni cuprinsă în art. 2 lit. t) din același act normativ se arată că vizează „împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. În mod evident, în procedura reglementată de art. 14 alin. (1) precitat nu se poate realiza o examinare aprofundată a motivelor de nelegalitate invocate, legiuitorul cerând numai conturarea unor elemente care să pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ. Relevant în aceste privințe este faptul, că, printr-o decizie de impunere anterioară din 9 septembrie 2010 recurenta-pârâtă a stabilit în sarcina intimatei-reclamante în temeiul art. 81 alin. (4) C. proc.

fisc. plata vărsămintelor din reducerea drepturilor salariale în cuantum de 481.081 RON. Această decizie de impunere a fost desființată prin admiterea contestației reclamantului chiar în procedura administrativă de contestare prin decizia din 22 noiembrie 2010, iar prin decizia de impunere a cărei suspendare a fost solicitată în cauză s-a stabilit cu același titlu suma de 747.333 RON. Din această perspectivă urmează a fi reținute apărările intimatei- reclamante privind incidența dispozițiilor art. 213 alin. (3) C. proc. fisc. în condițiile în care în urma admiterii căii de atac i s-a stabilit ca datorie o sumă mai mare decât în actul desființat, aceasta fiind de natură a crea o „îndoială serioasă” în privința legalității actului administrativ.

Dacă aspectele de procedură vor fi analizate pe fondul cauzei, Curtea consideră că aspectul de nelegalitate care se încadrează în dispozițiile art. 2 (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 îl reprezintă faptul că intimata-reclamantă contestă ca nefiind datorată suma reținută în sarcina sa de organele fiscale pe motiv că veniturile obținute nu se încadrează în categoria de venituri asupra cărora se aplică reducerea salarială în procent de 25% reglementată de dispozițiile Legii nr. 118/2010. Referitor la cea de-a doua condiție - existența unei pagube iminente în sensul dispozițiilor art. 2 (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, se constată că punerea în executare a deciziei de impunere a condus la emiterea adresei de înființare a popririi din 31 ianuarie 2011, prin care au fost indisponiblizate sumele existente, precum și cele viitoare provenite din încasările zilnice din conturile deschise la mai multe unități bancare.

Intimata-reclamantă a arătat motivat și care ar fi efectele prejudiciabile grave pe care le-ar avea executarea silită efectivă a sumelor reținute în sarcina sa și pe care le contestă ca nefiind datorate, așa cum de altfel în mod corect au fost reținute de prima instanță. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la pct. 11.1 din decizie, reținând că s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor cerute de art. 14 alin,(1) din Legea nr. 554/2004, iar instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței nr. 190/Fcont din 2 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.